Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

ANALIZA Salarizarea personalului platit din fonduri publice - un "mars de tramvai" numit dorinta

de Dragos Pislaru     Contributors.ro
Joi, 13 aprilie 2017, 15:47 Actualitate | Opinii

Dragos Nicolae Pîslaru
Foto: Arhiva personala

În ultima perioadă am fost întrebat în repetate rânduri de ce nu reacționez pe tema noului proiect al PSD privind salarizarea unitară în sectorul public. Motivul a fost simplu – nu am avut nici o versiune de proiect pe care să o pot comenta. Nici eu, nici sindicatele care, chipurile, o negociau, nici funcționarii statului, nici publicul larg, nimeni. Și asta în ciuda faptului că în perioada electorală se spunea cu fermitate că proiectul deja există, fiind pregătit « la cheie » de laboratoarele partidului.

În timpul scurs de la începutul anului s-au tot enunțat principii, revoluții, echitate din belșug și mai ales măriri peste măriri. Totul în conformitate cu litera programului de guvernare pe care îl știe doar PSD.  Sau poate doar o parte din PSD.

Acum a apărut un proiect semnat chiar de președintele PSD, Liviu Dragnea (a se vedea expunerea de motive). În cele ce urmează, vă propun o analiză sumară a proiectului, la o primă lectură, fără a intra neapărat în detalii cu privire la amănuntele de salarizare pe fiecare familie ocupațională de salariați din sectorul public.

Halatul, cât e halatul?

După tot suspansul legat de inexistența unui proiect pus în consultare publică, constatăm că în expunerea de motive a proiectului publicat, secțiunea impact financiar asupra bugetului (secțiunea a 4-a) nu este completată. Adicătelea, carevasăzică, dăm bani, dar nu știm câți.

În programul de guvernare și în comunicarea publică, apare cifra magică de 32 miliarde lei impact bugetar. Adică ar urma ca după implementarea legii, « plicul » salarial (chiar e bizar barbarismul asta de anvelopă), să ajungă de la 64 miliarde la 96 de miliarde de lei. Adică o creștere medie de 50%.

Într-o intervenție recentă, Președintele Consiliuliului Fiscal evaluează preliminar impactul creșterilor propuse în lege la 50-60 miliarde de lei, estimând că deja măririle promise pentru anul 2018 ar duce la un deficit bugetar de 5,7% PIB. Impact ce nu ar putea fi compensat decât prin renunțarea la investiții și creșterea taxelor.

Din estimarea proprie, comparând cu datele pe care am lucrat tot anul trecut, așa cum am mai spus, nu este sustenabil să aloci până în 2022 mai mult de 19 miliarde pentru a nu amaneta viitorul țării prin dezechilibru bugetar.

Mai mult, la cum arată creșterile propuse în proiect, estimarea proprie asupra impactului propus este relativ în linie cu cea a Consiliului Fiscal, fiind de cca 45-50 miliarde de lei.

Se pune deci întrebarea – de unde această diferență semnficativă între propunerea de 32 miliarde de lei din programul de guvernare și impactul propunerii actuale ?

Există două explicații posibile: fie pur și simplu Ministerul Muncii nu a calculat corect impactul grilelor propuse, fie dorința este de a defila cu niște salarii la nivelul anului 2022 care să proiecteze politic imaginea unui proiect de salarizare generos și frumos împachetat.

Prima problemă pare mai gravă – anul trecut, în premieră, a fost adoptată inițiativa creării Registrului public al salariaților, o bază de date în care să existe informațiile cu privire la toate salariile personalului plătit din fonduri publice. Personal am susținut această inițiativă și guvernul tehnocrat a completat în mare parte această bază de date, tocmai pentru a servi la construcția noii legi de salarizare, folosind colaborarea cu ANAF și introducând formularul M500.

Din păcate, acest demers nu a fost continuat, datele colectate nefiind folosite în construcția proiectului propus, ceea ce știrbește grav credibilitatea și estimarea de impact financiar.

Prin urmare, nu se știe nici câți bani se dau, nici de unde se vor lua banii și nici exact care remunerații vor crește și care vor scădea.

Falia între public și privat sau cum să ucizi piața muncii

O problemă crucială a proiectului propus este segregarea completă a salarizării publice de cea privată, ceea ce duce la o mare falie pe piața muncii, care poate fi descompusă în trei planuri :

Primocreșterea salariului minim

Conform programului de guvernare PSD, salariul minim brut garantat în plată ar urma să crească până la 1.750 lei în 2020 – adică o creștere de 40% față de nivelul din 2016. Ceea ce surprinde însă în textul propus al proiectului de lege de salarizare unitară, este faptul că pentru anul 2022, când legea se va fi implementată până la capăt, coeficientul 1 de salarizare, adică salariul cel mai mic în sistemul bugetar, va fi 2.500 lei. Implicit, acest lucru înseamnă că salariul minim avut în vedere pentru zona publică în 2022 este de 2.500 lei. Adică o creștere de 100% față de 2016, de 72,4% față de prezent și de 42,8% față de nivelul preconizat, de 1.750 lei din 2020.

Lăsând pentru un moment dezbaterea doctrinară privind necesitatea impunerii unui salariu minim, există un consens relativ între economiști potrivit căruia se poate discuta de un nivel de echilibru al salariului minim, sub care munca nu este motivantă și deci poate fi și ineficientă, dar peste care se frânează activitatea economică privată.

Există două ipoteze ce se pot desprinde din propunerea Guvernului – prima este  că se are în vedere o accelerare a ritmului de creștere a salariului minim, eventual chiar peste graficul promis în campania electorală, pentru a ajunge cu salariul minim atât în public, cât și în privat la 2.500 lei în 2020, iar a doua este că se va decupla nivelul salariului minim din sectorul public de cel din sectorul privat, primul fiind mai ridicat.

Prima ipoteză este catastrofală pentru o serie întreagă de sectoare intensive în muncă, cum ar fi textile/confecții, mobilă, turism, construcții etc. Cu toții ne dorim salarii mai mari în privat, dar realitatea arată că în privat contează productivitatea și competitivitatea, pentru ca firmele să își poată permite plata salariilor. Prin urmare, chiar dacă pe termen lung ne dorim o economie bazată pe inovare și tehnologie, nu putem condamna sectoare întregi de activitate și nu putem împinge abrupt restructurarea economică doar prin măsuri coercitive/administrative.

A doua ipoteză, vehiculată deja de oficiali guvernamentali în discuțiile publice cu sindicatele, înseamnă recunoașterea de facto a abandonării tratamentului unitar al pieței muncii din perspectiva reglementării de politică publică, cu un salariu minim la stat mai mare decât cel din privat.

Guvernul trebuie somat rapid să clarfice intențiile sale, întrucât în spatele unui gard vopsit estetic se poate ascunde o întreagă gradină zoologică, nu doar o pisică cu pete.

Secundo - concurența inegală și neloială pe piața muncii

Guvernul a promis în campania electorală o creștere în medie a salariilor din sectorul public de 56%. Așa cum am menționat mai sus, în proiectul de lege publicat, Guvernul s-a întrecut pe sine și se pare că se va ajunge la o creștere de cca. 70% pe masa salarială totală.

La astfel de creșteri cineva s-ar aștepta ca Guvernul să fie preocupat de distorsiunea pe care ar crea-o în piața muncii, fiind evident că va exista o atractivitate în creștere de angajare în zona publică. Bașca, conform Institutului Național de Statistică, deja sectorul public este plătit în medie mai bine decât cel privat.

În aceste condiții, în care sectorul public va concura direct sectorul privat în atragerea de angajați și va oferi salarii mai mari și fără riscurile volatilității unor afaceri ce depind de piață și nu de decizii adminitrative, cine își asumă consecințele?

Guvernul induce o tensiune suplimentară pe piața muncii, fără nici măcar să mapeze potențialele zone profesionale pe care le va afecta. De la personalul administrativ mai puțin calificat și până la funcțiile de conducere, se va ajunge ca afaceri viabile, bazate pe productivitate și eficiență, să fie constrânse să devină nesustenabile pentru că nu mai pot acoperi diferența de salariu pentru personal față de nivelul oferit în mod benevolent la stat.

Anul trecut, fostul guvern a urmărit cu atenție semnalele transmise de către privat și de aceea a fost mai rezervat în a promite marea cu sarea și atent la limitarea distorsionării pieței private. Până la urmă, să nu uităm că marea majoritate a veniturilor bugetare vine dinspre zona privată și nu de la stat, și interesul pare că este ca găina să facă ouă, nu să o tai să faci supă și să te plângi că nu ai ce mânca mai apoi.

Tertio un Cod al Muncii, două lumi diferite

Una din problemele critice ale salarizării în zona publică este că pachetul de remunerație este foarte complicat. Sau a fost făcut să fie foarte complicat, tocmai pentru a crea pe șest o marjă de arbitrar și de manevră. Pe lângă salariul de bază (sau solda funcției de bază/salariul funcției de bază/indemnizație de încadrare, după caz), există o serie întreagă de sporuri și drepturi salariale suplimentare ce anulează complet ideea de salarizare unitară, fiind complet specifice familiilor ocupaționale pentru care, de-a lungul anilor, au fost negociate.

Anul trecut am încercat, cu un succes doar parțial, să propun limitarea sporurilor la două tipuri, de condiții și de performanță, care să poată fi acordate între anumite limite, dar fără a se putea introduce noi tipuri de sporuri în afară de cele două. În proiectul actual se păstrează harababura actuală de sporuri/ compensații/ adaosuri/ majorări/ prime/ premii/ indemnizații/ alte drepturi, limitată ce este drept, ca și în prezent, la 30% din salariul de bază.

Pentru oricine din sectorul privat, structura de sporuri si drepturi suplimentare este aproape de neurmărit. Pe lângă câteva categorii generale, fiecare familie ocupațională are propriile categorii specifice de beneficii. Iar la capătul zilei, în condițiile neutilizării Registrului public de care am amintit, nu se știe de fapt exact care este pachetul total de remunerație, plus avantajele nemateriale, pe care îl au angajații din zona publică.

Este clar că o bună parte din angajații din sectorul public au venituri mici, neconforme cu statutul lor de reprezentanți ai statului și evident nemotivante. Dar există și o mare risipă în acordarea de beneficii unor angajați la stat care exploatează rețelele de putere din administrație și politică și folosesc breșele unei legislații de salarizare mult prea complicate. Cât despre corelarea cu performanța și eficiența, cred că este evident că aceasta este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.

Două exemple care sunt simbolice poate ca sume, dar extrem de relevante ca principiu – sporurile de doctorat și indemnizațiile de hrană.

Anul trecut a existat o dezbatere aprigă asupra sporului de doctorat – pe de-o parte mulți susținători care spuneau că trebuie să fie minim 15% și că încurajează calitatea resurselor umane, pe de altă parte câțiva tehnocrați încăpățânați, alături de câțiva dizidenți din administrație, care spuneam că nu are sens existența acestui spor. Argumentația negativă este simplă: nu dai un spor pentru o diplomă, ci pentru eficiența și performanța muncii depuse. Sigur, se poate ca cei cu doctorat să fie mai eficienți decât cei fără, dar nu este sigur o regulă. Mai mult, în alte administrații mai evoluate, doctoratul este o condiție de acces la anumite poziții de vârf în administrație, poziții bonificate suplimentar tocmai pentru că necesită un nivel mai bun de pregătire profesională. În plus, nu am auzit vreodată de spor de doctorat în sectorul privat. Pentru a nu fi indiferent complet la dezvoltarea profesională, am propus ca să existe o primă de susținere a doctoratului (1-3 salarii de bază), care să fie acordată o singură dată, și nu recurent, ca recompensă pentru efortul anagajatului respectiv.  Ce am constatat cu groază și mâhnire, este nu doar că sporul de doctorat a reapărut în propunerea de lege, dar a ajuns 50% acum. O măsură care va relansa fabrica de diplome și care este conexată cu faptul că mai toată « lumea bună » din politica românească cu vechime are neapărat doctorat. Cum au fost obținute aceste doctorate și ce relevanța științifică reală au aceste lucrări, este o altă poveste, deja mult prea cunoscută publicului.

În ceea ce privește indemnizația de hrană, aici apare o inovație complet inutilă și se păstrează o mare neclaritate și inechitate în același timp. În legislația în vigoare, există prevederi clare cu privire la posibilitatea angajatorilor de a acorda tichete de masă pentru angajați, fie ei în sectorul public sau privat. Realitatea în sectorul public este că, în contradicție cu art. 5 si 6 din Codul Muncii ce stabilesc egalitatea de tratament, există câteva instituții care acordă tichete de masă și o largă majoritate care nu acordă, acestea fiind suspendate anual de Ministerul de Finanțe din lipsă de bani. Prin urmare, proiectul de lege ar fi trebuit să clarifice în mod unitar posibilitatea acordării de tichete de masă, în conformitate cu legile existente. Nu doar că nu face acest lucru, dar preferă să propună acest instrument derogatoriu – indemnizația de hrană, cu sorginte în zona de apărare și ordine publică (norma/dreptul de hrană), care nu face decât să creeze o altă discriminare față de sectorul privat. Aici nu este vorba de o lovitură dată pieței tichetelor de masă și a emitenților de astfel de tichete, pentru că oricum am menționat că în prezent tichetele de masă se acordă doar la o fracțiune dintre instituții (ex : sectorul de sănătate). Este vorba despre ignorarea unui cadru legal perfect funcțional și eficient. În plus, nu este clar dacă se pot acorda în paralel cu indemnizația de hrană și tichetele de masă, sau se va deroga restrictiv de la legislația în vigoare.

Cele două exemple de mai sus arată superficialitatea pregătirii acestui proiect și precaritatea argumentației din spate. Cât despre calitatea consultărilor publice, este suficient să urmărim poziția sindicatelor ca să înțelegem de ce se cer deja demisii din cadrul Guvernului.

In loc de concluzii preliminare

Legea salarizării propusă public la începutul săptămânii nu doar că promite bani pe care statul nu îi are și nici nu îi va avea în buget, nu doar că nu simplifică sau unifică în vreun fel cadrul de reglementare, nu doar că nu rezolvă inechitățile de remunerare în sectorul public, nu doar că distorsionează masiv piața muncii dând cu tifla sectorului privat, dar mai presus de tot, profanează programul sacrosant de guvernare.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro




























Astra Film Festival 2017

VIDEO INTERVIU Bill Nichols, critic de film si pionier al studiului de film documentar: In timpul facultatii inca nu stiam ca voi deveni. Eu nu eram interesat sa fac bani, ci cautam implinirea. Si a durat o vreme sa imi dau seama.

Bill Nichols, critic de film american, profesor emerit si un pionier al studiului de film documentar contemporan a discutat in cadrul unui interviu despre visele si aspiratiile din tinerete, tehnicile din filmele documentare si influenta tehnologiei in industria cinematografica.
  • Intra in articol pentru a citi principalele declaratii ale lui Bill Nichols

2032 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version