Cum e corect: Cluj sau Cluj-Napoca? Gîndiţi-vă bine înainte de a răspunde. Dînd un răspuns nepotrivit, riscaţi să vi se pună la îndoială patriotismul sau să fiţi pur şi simplu taxat drept trădător de neam şi de ţară. E bine să ştiţi că oraşul a fost rebotezat în anii comunismului, devenind din Cluj, Cluj-Napoca, naş de botez fiindu-i nimeni altul decît Nicolae Ceauşescu, dacă aţi auzit de el. Puţin respect, aşadar!
De fapt, ce era în neregulă cu Clujul? Îi suna numele prea ungureşte? N-aş zice. Forma întîlnită în documentele medievale, redactate în latină, nu în maghiară, este Clus. „Clujul“ românesc e în fond mai apropiat de această denumire, să-i spunem neutră, decît ungurescul „Kolozsvár“. Şi atunci? Poate că supărarea nu privea atît numele, cît, în genere, condiţia istorică şi culturală a Clujului, aceea de oraş mai mult unguresc decît românesc, pînă nu cu multă vreme în urmă. În preajma Primului Război Mondial erau înregistraţi la Cluj peste 40.000 de vorbitori de limbă maghiară, faţă de numai 6.000 de români. Şi în perioada interbelică, maghiarii rămîn majoritari. Raportul numeric s-a inversat în anii comunismului, iar astăzi românii sunt într-o netă majoritate. Vorbim însă de acelaşi oraş? Oficial, Clujul nu mai există; i-a luat locul Cluj-Napoca.
Este firesc să ne întrebăm la ce serveşte adausul „Napoca“? Nu e greu de desluşit: serveşte la jalonarea unui parcurs istoric care depăşeşte cu mult secolele de dominaţie maghiară. Atunci cînd au năvălit ungurii, Clujul, mai precis Napoca, avea deja o istorie îndelungată. Fusese o aşezare dacică, apoi daco-romană, adică, în fond, românească, fiindcă dacii, cum bine se ştie, erau un fel de români. Ungurii s-au strecurat într-un oraş care nu le aparţinea defel. Nu m-ar mira ca unii dintre compatrioţii noştri să-şi închipuie că aşa s-a numit oraşul, fără întrerupere, din timpurile cele mai vechi, pînă astăzi: un bun argument al continuităţii daco-romane.
Cum Ceauşescu n-a dorit să lase impresia vreunei intenţii antimaghiare în această „completare“ de nume, a fost supus unei intervenţii similare şi alt oraş, cît se poate de românesc. Turnu-Severin a devenit, peste noapte, Drobeta-Turnu-Severin. Succesul operaţiei s-a dovedit chiar mai mare decît în cazul Clujului. Un nume de oraş alcătuit din trei cuvinte fiind puţin cam lung, şi Drobeta aflîndu-se în prima poziţie, sunt români care au renunţat să înşire atîtea nume (timpul e totuşi preţios, mai ai şi altele de făcut), şi se mulţumesc, simplu, cu Drobeta. Turnu-Severin revine astfel întru totul la numele său antic. „Mă duc la Drobeta“ pare o propoziţie mai acceptabilă decît „mă duc la Napoca“. Totul va fi perfect cînd şi locuitorii urbei îşi vor spune, cu mîndrie, „drobetani“.
Ar fi fost de aşteptat ca, unul după altul, toate oraşele româneşti să capete o dublă denumire. Sau, şi mai bine, să vorbim pur şi simplu în registru dublu, ceva în genul: „Doamna e nevasta soţia mea“. „Iar dînsul e bărbatul soţul meu“. Din păcate, nu ştim de ce, campania de rebotezat oraşe s-a oprit aici. Asta, deşi în 1975 s-au sărbătorit la Craiova, în prezenţa lui Ceauşescu, se înţelege, 1750 de ani de la prima menţiune documentară a aşezării geto-dace de la Pelendava (un fel de „Napocă“ a Craiovei). N-ar fi sunat deloc rău Craiova-Pelendava. Mihai Viteazul ar fi fost ban de Craiova-Pelendava, înainte de a deveni domnitor al Ţării Româneşti Muntenia (plus Oltenia) Valahia şi de a cuceri Transilvania Ardealul, făcîndu-şi intrarea triumfală la Apulum Alba Iulia… Chiar, cu Alba Iulia ce facem? Ar trebui să-i completăm numele cu „Apulum“, dar şi cu vechea denumire românească (de factură slavonă) Bălgrad („oraşul alb“, cum s-ar zice pe româneşte). Asta ar da Apulum-Bălgrad-Alba-Iulia, poate puţin cam lung, dar edificator din punct de vedere istoric. Iar la celălalt capăt al ţării, în Dobrogea, vreau să zic în Dobrogea-Scythia Minor, s-ar impune de la sine Tomis-Constanţa şi Mangalia-Callatis. În sfîrşit, aici ne mai gîndim, fiindcă prea sună greceşte. Nu ştiu cum rămîne cu Bucureştiul, fiindcă istoria nu ne-a transmis şi vreun alt nume, antic sau medieval. Să-i zicem atunci simplu: Bucureşti-Bucureşti.
Nici o grijă, vine şi rîndul ţării. Va fi Dacia-România sau România-Dacia. Deşi, unii „dacişti“, pe vremea lui Ceauşescu, erau şi mai radicali, susţinînd schimbarea numelui în Dacia, fără România. De ce să-i onorăm, prin numele de români, pe romanii cuceritori ai Daciei, cînd noi suntem daci, pur şi simplu, şi am devenit români strict printr-o inadvertenţă terminologică. Aşa că aici se mai discută: Dacia-România, sau Dacia pur şi simplu. Dacă România există doar de la 1859, prin Dacia ne dăm mîna cu Burebista şi avem toate şansele să devenim cea mai veche ţară din Europa. E drept, cu o întrerupere de două mii de ani, dar ce contează două milenii la scara istoriei?
