Puncte cheie:

Valentin NaumescuFoto: Arhiva personala
  • În aşteptarea Declaraţiei de la Roma, de peste câteva zile, care ne va sugera spre ce fel de Uniune Europeană ne îndreptăm, vă propun să luăm în discuţie un scenariu (dacă tot se vorbeşte intens de scenarii europene), de data aceasta la nivel global. Iată-l: Statele Unite îşi înăspresc treptat abordarea în relaţia cu Coreea de Nord şi, cu aproximativ un an înaintea alegerilor prezidenţiale viitoare, în 2019 să zicem, după un lung şir de ameninţări reciproce, de teste nucleare nord-coreene, de discuţii aprinse de condamnare la Naţiunile Unite (cu rezoluţii blocate sau nu de China), de pregătiri militare în regiune, de sancţiuni, Washingtonul decide să pună în aplicare sloganul „Make America Great Again” şi în politica externă, făcând ceea ce nicio administraţie americană de după 1953 nu a făcut: să recurgă la soluţia militară, respectiv lovirea şi, în final, demolarea regimului scelerat de la Phenian, în numele libertăţilor şi demnităţii umane, al drepturilor omului şi securităţii nucleare globale;
  • Oricât ar părea astăzi de absurd şi de nerealist un asemenea scenariu, cred că merită făcut cel puţin exerciţiul mental al simulării consecinţelor unei astfel de mişcări spectaculoase asupra sistemului internaţional. Teza de la care pornesc este că o eventuală confruntare Statele Unite versus Coreea de Nord ar produce câteva beneficii strategice şi politice importante pentru administraţia Trump, precum: ar readuce imediat Statele Unite în poziţia de lider al lumii libere, garant al securităţii nucleare globale şi eliberator al nord-coreenilor de sub teroarea regimului, ar înghesui China într-o poziţie practic imposibilă (de a apăra ceea ce este de neapărat sau de a sta deoparte, ambele nefavorabile Beijingului), ar obliga moral Uniunea Europeană să susţină din nou Statele Unite, refăcând unitatea de valori a Occidentului, în fruntea căruia se află America (poate oare să spună altceva Bruxellesul, fără să se discrediteze definitiv ca “putere normativă”?), ar lăsa Rusia în offside strategic (apărarea lui Kim Jong Un nefiind miza vieţii lui Putin, care doreşte mai degrabă să îşi îmbunătăţească imaginea în Vestul Europei decât să se asocieze cu Phenianul, neavând interese majore în peninsulă), ar deschide calea reunificării Coreei şi, deloc neglijabil, ar trezi patriotismul şi mândria americană, pe baza cărora Trump ar putea încerca obţinerea celui de-al doilea mandat, în noiembrie 2020. Ca să nu mai spunem şi că, până la realizarea tuturor acestor obiective, mai mult sau mai puţin îndepărtate, zăngănitul armelor şi creşterea alarmantă a tensiunii în Asia ar deturna atenţia opiniei publice de la dificilele probleme politice interne cu care se confruntă în prezent administraţia Trump, mutând întreaga discuţie pe un palier superior;
  • Cu excepţia lui Barack Obama, care a venit la Casa Albă pe un foarte puternic mesaj anti-intervenţionist post-Bush, ultimii preşedinţi americani au avut, fiecare, războiul lor: Reagan – Războiul Rece, Bush Sr. – războiul din Kuweit, Clinton – războiul din fosta Iugoslavie, Bush Jr. – Afganistanul şi Irakul, toate împotriva unor regimuri agresoare şi opresoare. Nu spun că asta înseamnă neapărat ceva, că este obligatoriu ca tradiţia să fie urmată, dar este o observaţie;
  • Pentru a preîntâmpina o asemenea lovitură strategică a Statelor Unite chiar în coasta Chinei, Beijingul ar avea, în opinia mea, o singură soluţie decentă: să se grăbească şi să determine el însuşi, prin pârghiile politice şi economice pe care încă le (mai) are, deşi par tot mai puţine, o schimbare a regimului din Coreea de Nord, înainte de a o face americanii prin forţa armelor.

*

Într-un cumul de împrejurări interne şi internaţionale cu totul speciale, este posibil ca, în scenariul lovirii şi demolării regimului de la Phenian, să se întâlnească nevoia reală de oprire în timp util a procesului de obţinere de arme nucleare performante de către Kim Jong Unşinevoia strategică de „reinventare” a Statelor Unite ca lider global al sistemului internaţional. Primul este un obiectiv de necontestat la nivelul comunităţii internaţionale responsabile, al doilea ar fi un proiect strategic american a cărui oportunitate la scara istoriei sunt convins că va fi evaluată atent de către strategii Casei Albe.

Turneul recent, de tatonare, al secretarului de stat Rex Tillerson în Japonia, Coreea de Sud şi China, cu menţionarea explicită, repetată, a „epuizării răbdării Statelor Unite faţă de Coreea de Nord şi a eşecului diplomaţiei”, respectiv a existenţei tuturor opţiunilor, inclusiv a celei militare, în relaţia cu regimul de la Phenian, arată că pista spre o asemenea evoluţie e deja deschisă, chiar dacă asumarea ei este deocamdată destul de îndepărtată.

Din ambele perspective menţionate (externă şi internă), dincolo de costurile şi riscurile deloc neglijabile ale unei asemenea decizii, preşedintele Trump cred că ar ieşi în avantaj competitiv pentru următoarea campanie prezidenţială. Cu o singură condiţie: ca agravarea situaţiei interne, create de ancheta FBI asupra presupusei „coordonări a echipei electorale Trump cu serviciile secrete ruseşti” şi ingerinţa acestora din urmă în alegerile prezidenţiale de anul trecut, să nu slăbească atât de mult poziţia internă a preşedintelui Trump încât să ducă la începutul unei proceduri de impeachment în Congres, punct critic din care, chiar dacă ar scăpa de demitere, lui Trump i-ar veni foarte greu să mai fie un mare jucător pe plan global. Până atunci însă, o abordare ofensivă pe plan extern a Statelor Unite, într-un dosar care în general nu a creat divizări ale comunităţii internaţionale ci doar consens, ar fi şi un inspirat „canal de fugă” al preşedintelui Trump spre o temă care l-ar plasa într-o cu totul altă lumină.

Să începem cu posibilele contra-argumente la acest scenariu. În primul rând, ideea că americanii s-au săturat definitiv de intervenţii militare externe. Aş vedea situaţia mai nuanţată. Totul este trecător, depinde cum sunt prezentate lucrurile, cum sunt înfăţişaţi în mass-media şi demonizaţi duşmanii, căci americanii pot trece foarte uşor de la o stare de spirit la alta, de la indiferenţă la altruism, de la pacifism la atitudine eroică. S-a văzut în ambele războaie mondiale, pe care Statele Unite le-au început de pe poziţii izolaţioniste, pentru a le încheia ca mari învingători împotriva puterilor agresoare. Ambele atitudini, deşi diametral opuse, s-au bucurat la vremea respectivă de largul suport al societăţii. În câteva luni, naţiunea americană se poate demobiliza sau mobiliza cu o putere pe care nu o are nicio altă naţiune a lumii, americanii fiind foarte receptivi la semnalele pe care le primesc de la instituţiile în care au încredere.

Al doilea contra-argument ar fi că războiul din Coreea de Nord ar putea semăna cu Vietnamul sau Irakul, două campanii cu rezultate incerte sau, mai degrabă, dezamăgitoare. Fals. Confruntarea cu regimul lui Kim Jong Un nu va semăna cu niciuna din aceste confruntări, ci se va apropia cel mai mult de războiul convenţional, pe spaţii largi de desfăşurare, cu inamici vizibili şi cu ameninţări „simetrice”, cel care pune cel mai bine în valoare superioritatea militară americană, cantitativă şi calitativă (în aer, pe apă şi pe uscat). Nu ar exista un război de gherilă, cu facţiuni paramilitare în junglă sau în deşert, cu civili radicalizaţi apărând la nesfârșit regimul, de sub ruine, cu o componentă religioasă pe plan local etc. Orice defecţiune a maşinăriei de propagandă a regimului ar bloca, practic, întregul aparat politic şi războinic al Phenianului. E suficient să le bombardeze televiziunea şi radio-ul de stat pentru a întrerupe căile principale de comunicaţii interne, pentru a rupe capitala de teritoriu, şi mai ales pentru a deconecta de la firele de „înaltă tensiune ideologică” o populaţie săracă şi speriată. Ideea că au rămas fără ordinele obișnuite de la comandantul suprem ar demobiliza şi „topi” în foarte scurt timp aparent masiva maşinărie de război nord-coreeană, în realitate flămândă și prost echipată. În plus, față de Vietnam și Irak, nord-coreenii sunt doar jumătatea unui popor, cea care știe foarte bine că cealaltă jumătate a poporului lor a găsit drumul spre libertate și bunăstare. Atractivitatea succesului Coreei de Sud ar conta mult în dezangajarea și lipsa de susținere populară a regimului tiranic, în vreme de război, mai ales dacă ar apărea primele indicii că sistemul se clatină.

citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro