Cariere uluitoare ca aceea a generalului Gabriel Oprea nu s-au mai văzut la români. Sunt rare şi în istoria lumii. M-ar tenta comparaţia cu Napoleon, însă mi-e teamă că unii ar considera-o abuzivă, pe motiv că marele corsican a biruit în nenumărate rînduri pe cîmpul de luptă, în timp ce românul nu are nici un Austerlitz la activ. E drept că Oprea n-a cîştigat nici o bătălie, dar nici n-a pierdut vreuna, ceea ce nu e cazul învinsului de la Waterloo, aşa că, sub acest aspect, bilanţul s-ar echilibra. Dacă privim însă spre alte personaje istorice, superioritatea românului nu poate fi pusă în nici un fel sub semnul îndoielii. Recent, Gabriel Liiceanu constata că CV-ul generalului Oprea îl depăşeşte pe cel al generalului Charles de Gaulle. E o remarcă foarte corectă, pe care îmi propun să o dezvolt în cele ce urmează.
Iată, mai întîi cariera militară a celor doi. La 49 de ani, colonelul Charles de Gaulle abia reuşise să fie ridicat la rangul de general de brigadă, avansare, de altfel, cu titlu temporar (rămasă în cele din urmă definitivă). De Gaulle comanda atunci (în mai 1940) o divizie de blindate, cu care a izbutit să străpungă liniile germane (singurul succes, inevitabil limitat şi izolat, al armatelor franceze în respectiva campanie). A fost avansat în consecinţă la gradul de general cu două stele (francezii socotesc cu o stea în plus: două pentru generalul de brigadă, trei pentru generalul de divizie, patru pentru generalul de corp de armată, cinci pentru generalul de armată). Ei bine, Gabriel Oprea a reuşit să aibă o primă stea (echivalentul celor două ale lui de Gaulle) la o vîrstă simţitor mai tînără, şi fără să mai fie nevoie să se ilustreze pe cîmpul de luptă, ceea ce oricum ar fi fost inutil, odată ce valoarea lui era evidentă. De altfel, implicarea românilor în teatrele de război din Irak şi Afganistan nu are proporţiile care să deschidă cuiva o carieră de general. Şi apoi, să nu uităm, domnul Oprea e ofiţer de intendenţă, ceea ce exclude din capul locului contactul direct cu inamicul. Aşadar, şi de Gaulle, şi Oprea, ambii la un moment dat generali de brigadă. Doar că, în acest punct, cariera militară a lui de Gaulle s-a blocat, pe cînd Oprea abia îşi deschidea aripile. De ce n-a mai avansat de Gaulle în ierarhia militară, rămîne o chestiune nelămurită. Relaţii utile avea şi el destule, şi destulă influenţă, odată ce a ajuns în fruntea Franţei. Oprea însă, a înşirat irezistibil toate stelele de general: două stele, trei stele, patru stele…, iată-l general de armată, ceea ce de Gaulle nici n-ar fi îndrăznit să viseze. Şi nu oriunde, ci la arma intendenţă (acolo unde se numără bocancii). Pe deasupra, toate stelele le-a primit fiind deja trecut în rezervă. Nu-mi dau seama ce s-ar fi întîmplat dacă rămînea în activitate. Bastonul de mareşal, probabil. Să mai precizăm că nu şi-a ţintuit singur stelele pe epoleţi; şi preşedintele Iliescu, şi preşedintele Băsescu au ştiut să recunoască adevărata valoare şi au procedat în consecinţă. Îmi imaginez o întîlnire virtuală între cei doi generali; tare mi-ar plăcea să-l văd pe de Gaulle luînd poziţie de drepţi în faţa lui Oprea, ca de la cel mai de jos general la cel mai de sus.
Trecem acum în registrul intelectual. Aici, de Gaulle e într-adevăr un concurent redutabil, mai greu de depăşit decît la numărătoarea de stele. Publicase mai multe cărţi pe teme militare şi istorice, cărora li s-au adăugat vestitele sale Memorii de război, despre care toţi specialiştii sunt de acord că nici măcar n-au fost plagiate. Totuşi, şi aici Oprea e în avantaj pe toate planurile. Doctoratul, mai întîi. De Gaulle – vă vine sau nu să credeţi – nu avea titlul de doctor. Din neglijenţă sau din alte motive, explicaţia îmi scapă. E puţin jenant, cînd te gîndeşti că la noi pînă şi primarul din Voluntari se poate mîndri cu vreo două doctorate. Nu i-ar fi stat deloc rău francezului să-şi pună pe cartea de vizită „general doctor Charles de Gaulle“. Oprea, nu numai că are doctoratul, dar pe deasupra l-a şi plagiat, ceea ce îi conferă o distincţie suplimentară: şi mai e, sau a fost, şi profesor universitar, nu contează unde, oricum în mai multe locuri. Şi, bineînţeles, şi conducător de doctorate, plagiate, fireşte, odată ce asta îi e specializarea. Mai e şi academician, nu chiar la Academia Română (cu şanse însă de a ajunge şi acolo), deocamdată într-o Academie, am uitat cum îi zice, pe care el însuşi a înfiinţat-o, spre binele ştiinţei şi culturii româneşti. Membrii acestei Academii, în afara obligaţiei de a se gîndi intens la „interesul naţional“ (a doua specializare a lui Oprea, alături de plagiat), mai au şi datoria de a încasa lunar o oarecare sumă, nu foarte mare, dar nici foarte mică, acordată generos de guvern, din banii strînşi de la populaţie, care tot e bine că în felul acesta mai merg şi spre o instituţie de cultură.
Elocvenţa, eventual, ar mai putea ridica punctajul lui de Gaulle. Se pare că se exprima ceva mai fluent decît generalul Oprea. Conferinţele lui de presă, mici capodopere, pigmentate cu mult suspans şi lovituri de teatru, erau aşteptate cu înfrigurare. Oprea e mult mai sobru şi mai concis: un adevărat militar. Nu foloseşte de regulă mai mult de zece cuvinte, dar ce cuvinte! Printre ele, de fiecare dată, obligatoriu, şi sintagma „interes naţional“, ea singură valorînd mai mult decît un întreg discurs.
Respectă-te pe tine însuţi ca să fii respectat de ceilalţi. O calitate incontestabilă a generalului Oprea a fost aceea că înţelegea într-adevăr să se respecte. De pildă, oriunde s-ar fi dus, nu se deplasa decît în coloană oficială şi cu viteză maximă. Şi aşa, fiind foarte solicitat, abia mai prididea, îndeosebi cu restaurantele. Nu, toaleta n-o are în fundul curţii, aşa că acolo se ducea singur, pe jos. De la coloana oficială i s-a tras şi sfîrşitul, nu sfîrşitul fizic, Doamne fereşte, omul e încă printre noi, doar sfîrşitul moral, sau imoral, cum vreţi să spuneţi. Într-un moment nefast, pe o vreme ploioasă şi pe un asfalt alunecos, poliţistul care gonea pe motocicletă în fruntea coloanei a nimerit într-o groapă, insuficient semnalizată, şi a murit pe loc.
Am citit undeva cum a sfîrşit ţarul Alexandru II, unul dintre suveranii luminaţi ai Rusiei, eliberator al ţăranilor din iobăgie, şi învingător (alături de români) în războiul împotriva Imperiului Otoman din 1877-1878. A căzut victimă unui atentat, de care ar fi putut să scape dacă îl chema Oprea, şi nu Romanov. Două bombe s-au aruncat atunci asupra convoiului imperial. Prima a explodat printre militarii din gardă. În ciuda celor care au încercat să-l reţină, împăratul a coborît din caleaşcă, pentru a se interesa de starea răniţilor. Atunci a explodat şi a doua bombă, care l-a lovit din plin. Asta, în orice caz, nu i s-ar fi întîmplat lui Oprea. Un asemenea gest aristocratic, nu se face, cînd vii de la talpa ţării! Oprea nici măcar n-a oprit maşina, darmite să mai şi coboare din ea. Morţii cu morţii, viii cu vii.
Cu totul originală e apărarea generalului în faţa acuzaţiei de a fi pretins de fiecare dată o viteză de deplasare dincolo de limitele admise. „Cum aş fi putut să pretind aşa ceva – a replicat el – cînd, de fiecare dată, mă aflam pe bancheta din spate.“ Vorbe care indică o subtilitate a gîndirii aproape de nepătruns. Chiar aşa: cum să-i ceri şoferului să meargă mai repede, atunci cînd te afli în spatele lui? Ce tîmpenii pot să susţină şi procurorii! Aşa ceva nu s-a mai pomenit.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
