Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Amurgul Occidentului reloaded? Axa inchidere-deschidere inlocuieste pe cea stanga-dreapta in politica

de Sorin Ionita     Contributors.ro
Joi, 16 martie 2017, 16:48 Actualitate | Opinii

Sorin Ionita
Foto: Arhiva personala

Până la urmă în alegerile din Olanda a ieşit bine, aşa că scadenţa se amână, însă problemele au rămas la locul lor. Se împlinesc săptămâna viitoare 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma iar Uniunea Europeană e mai contestată decât oricând, de la dreapta şi de la stânga. Elita politică 2.0, mai lipsită de reţineri verbale şi de acţiune decât cea precedentă, s-a suit pe valul de furie populară care, justificat sau nu, ameninţă să măture aranjamentele de prosperitate comună construite cu greu în aceste şase decenii. Instituţiile şi regulile de tip liberal, adică cele care îngrădesc puterea politică, fac posibilă cooperarea în avantaj reciproc şi previn închiderea şi fragmentarea pieţelor şi comunităţilor încep să fie privite ca nelegitime.

După declanşarea crizei globale am avut un crescendo al discursului indignat în politica occidentală, pe fondul dificultăţilor de natură economică. Dar când popoarele s-au indignat finalmente la urne, în 2016, revolta lor anti-elite a luat o altă turnură decât se aşteptau teoreticienii revoluţiei progresiste: votul a mers în direcţia cealaltă, către opţiuni nativiste, xenofobe, tribal anti-globalizare, iar nu civic-antiglobalizare.

Aceste tendinţe reprezintă o ameninţare pentru România şi alte ţări din Est, membre sau nu ale UE, pentru care Occidentul a reprezentat timp de două secole o ancoră politică şi un model. Fără ancoră, vom putea sta pe picioarele noastre şi, mai ales, vom fi în stare să ne încheiem singuri procesul de modernizare întârziată, pe care l-am mai ratat de două ori? Va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea slăbeşte în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României?

Lucrurile astea sunt serioase şi depăşesc orizontul de timp al hârjonelii grupurilor de interese din politica românească şi atârnătorilor lor din mass media, pentru că vorbim de tendinţe profunde, pe termen lung. Intr-un studiu apărut imediat după Brexit (dar înainte de alegerea lui Trump) şi citat frecvent de atunci încoace, Ronald Inglehart şi Pippa Norris arată cum votul pentru partide populiste în Europa s-a dublat din anii ’60 încoace pe partea dreaptă şi a crescut de peste cinci ori pe partea stângă. Mai important, ei demonstrează că temele economice au scăzut în importanţă în acest interval, iar determinante la vot au ajuns să fie cele identitare, simbolice şi post-materialiste: gender, minorităţi, imigraţie, mediu.

Cum ar veni, contrazicându-l pe Marx, „relaţiile de producţie” au pierdut şi mai mult teren în faţa identităţii şi culturii locale. Cu alte cuvinte, vechea axă politică stânga-dreapta, bazată pe opţiuni economice, tinde să fie concurată serios de axa culturală, spune studiul. Apărarea comunităţii organice şi valorilor identitare înlocuieşte treptat lupta de clasă pentru cei 99%, în rândul unor categorii de cetăţeni ce simpatizau tradiţional cu oricare din cele două extreme politice.

Mutarea populismului de pe piciorul stâng pe cel drept nici nu cere efort aşa mare. Până la urmă e vorba de schimbarea unor simboluri şi unui set de termeni, dar înăuntrul aceluiaşi tip de politică, bazat pe un fel de a gândi comun ambelor orientări. Votul în 2016 a mers alături de aşteptări, însă numai un pic. Acest mod de a gândi, ce reprezintă esenţa anti-liberalismului populist contemporan, se poate sintetiza în patru puncte:

  1. Competiţia între persoane, grupuri, naţiuni, este esenţialmente un joc cu sumă nulă pentru distribuţia unor resurse finite.
  2. Fenomenele au explicaţii simple, în termeni de agenţi umani ce posedă intenţii (benefice sau malefice) şi acţionează conform principiului (1), adică în favoarea grupului propriu şi în detrimentul altor grupuri. Când e vorba de noi, se cheamă strategie; când e vorba de ceilalţi, se cheamă conspiraţie.
  3. Există o vârstă de aur, în trecut sau în viitor (sau adesea, şi una şi alta), faţă de care realitatea contemporană reprezintă un stadiu imperfect şi inacceptabil. Cei puri (poporul) sunt asediaţi de cei impuri (alte popoare, străinii din interior, elita impură deoarece e coruptă moralmente etc).
  4. Societatea şi economia sunt fluide şi pot fi remodelate prin voluntarism politic, dacă un lider hotărât are o majoritate de popor în spate. Realitatea se supune votului iar „interesul general” (adică al celor puri) va prevala.

Rotirea axelor politice ca urmare a schimbării priorităţilor electoratelor în democraţii avansate (cf. Ingelhart&Norris)

În Europa, pe un fond de stagnare economică, reală sau subiectivă, plus declin demografic, faptul că spaimele sociale se răspândesc în electorat este un fenomen ştiut dintotdeauna. Nu în zadar pe parcursul ultimei crize economice globale, comparaţiile cu Marea Criză din ’29-33 au fost frecvente. Migraţia de diverse tipuri dinspre state musulmane şi sporirea ameninţării teroriste nu fac decât să agraveze tendinţa şi explică de ce atât de multe ţări membre UE, vechi sau nou-venite, virează către populism. Astfel de majorităţi există în momentul de faţă în Grecia – caz interesant de coabitare între populismul de stânga şi cel de dreapta, ceea ce confirmă încă o dată apropierea de adâncime dintre ele – Ungaria, Italia, Polonia, Slovacia şi Elveţia (non-UE, dar în trend). Pe parcursul lui 2017 vor alegeri în Franţa (prezidenţiale şi apoi parlamentare) şi Germania (septembrie).

Analiştii sunt de părere că “astăzi peisajul politic, social şi în mass media din Europa favorizează populiştii mai mult decât oricând după sfârşitul celui de-al doilea război mondial”. Schimbările structurale în societatea occidentală care stimulează spaimele sociale au rădăcini adânci şi nu pot fi întoarse din drum: nici demografia în declin, nici corespondentul ei constând în eroziunea fiscală a statului bunăstării, nici globalizarea economică şi informaţională. Tehnologiile şi metodele noi de management, care au reconfigurat industria manufacturieră şi transporturile, nu pot fi dez-inventate, indiferent cât de legitimat prin vot e liderul care-şi propune aşa ceva.

Cu alte cuvinte, categorii întregi de votanţi şi-au pierdut nu doar venitul sigur şi stabil ci şi anume imagine şi respect de sine, ceea ce n-a putut rămâne fără consecinţe în plan social şi electoral. Iar procesul e abia la început: automatizarea prin machine learning va continua, muşcând şi din joburile astăzi considerate “creative”, adică din veniturile clasei medii; producţia şi serviciile se vor descentraliza în continuare, în formule flexibile, caracteristice economiei de tip sharing şi on-demand; iar multe companii care acum sunt clasificate drept manufacturiere vor deveni de fapt brokeri de servicii, pentru că acolo marja de profit e mai mare.

Asta e singura formulă ce permite o oarecare „reindustrializare” în Europa de Vest şi SUA, tendinţă vizibilă pe ici pe colo: în forme mici, flexibile şi upstream, adică în zonele de concepţie şi de valoare adăugată mare; sau în acele industrii de nişă în care succesul e rapid, fluctuant şi depinde de gustul imprevizibil al consumatorilor de care trebuie să stai aproape (moda). Doar că în nici unul din aceste domenii nu sunt şanse de angajare pe viaţă pentru un număr mare de oameni cu calificare rigidă de muncitor pe bandă. După cum observa un alt analist, cea mai des întâlnită ocupaţie pentru un bărbat astăzi în SUA e aceea de şofer profesionist de vehicul comercial (camion, autobuz etc.): sunt peste trei milioane. Nu-i nevoie să aşteptăm maturizarea tehnologiei maşinilor cu auto-pilot ca să ne dăm seama ce potenţial exploziv are dispariţia acestor locuri de muncă; e suficient doar să constatăm ce tensiuni şi proteste produce peste tot fie şi numai apariţia contractelor de prestaţie flexibilă de tip Uber.

Paradoxul populismului anti-liberal în România

Dacă ancora democraţiei liberale slăbeşte, deoarece partenerii noştri occidentali încep să fie tentaţi de experimente ne-liberale, atunci pericolul e mare. In plan extern, fiindcă retorica populismului anti-liberal validează modele de guvernare ce pot părea atractive pe termen scurt, dar sunt falimentare pe termen lung, precum regimul Putin în Rusia. Nu e nevoie ca cineva să fie un fan declarat al preşedintelui Rusiei; te poţi pretinde chiar adversarul lui. Este suficient să subscrii la viziunea populistă rezumată în punctele (1-4) pentru a intra în logica jocului tranzacţionist cu sumă nulă ce stă la baza filozofiei politice putiniste, ce ţine prizonieră societatea rusă şi o duce către declin.

În plan intern, deoarece respingerea deschiderii colaborative cu Occidentul liberal vine la pachet cu constestarea statului de drept şi integrării economice cu statele dezvoltate, elementele care au generat progresul României post-comuniste. Intoarcerea la retorica xenofobă, protecţionistă şi paranoic-conspiraţionistă din ultimii ani ai lui Ceauşescu, motivată de convingeri sincere sau din calcule strategice ale grupurilor politico-economice care vor să se protejeze de competiţie externă sau de anchete penale, duce finalmente în acelaşi punct: delegitimarea motoarelor progresului nostru către modernitate şi prosperitate.

România nu are o proporţie semnificativă de imigranţi, deci una din principalele probleme în statele vechi membre UE nu există la noi. Ca atare, pentru a se înscrie în tendinţa nativistă la modă, politicienii caută substitute pentru “străinul cel rău” sub alte forme: firme multinaţionale, expaţi de toate tipurile, coloana a 5-a a celor vânduţi străinătăţii, Soros, şamd. Important e să se poată personifica ameninţarea, ca să se definească şi să se mobilizeze poporul cel pur. Iar ca să convingi românii că lumea e un joc cu sumă nulă, care pe care, unde cooperarea şi regulile sunt doar lozinci pentru fraieri, nici nu-i prea greu într-o societetate traumatizată de tranziţia post-comunistă lungă, în anii ’90, şi cu o solidă moştenire de cinism şi neîncredere în instituţii şi principii datând din anii ’80, decada ceauşismului sultanist balcanic, ridicol şi corupt.

Marele paradox este că, într-un experiment aproape fără precedent, principiile deschiderii liberale au servit bine şi au ameliorat viaţa oamenilor din Europa de est, în special în ţări ca România, în spaţiul a doar o generaţie. Rar se întâmplă aşa ceva în istorie, atât de vizibil şi incontestabil. Sprijiniţi pe soft power a Uniunii Europene, de care ne-am apropiat treptat, o ducem azi mai bine decât în 1990 pe toţi indicatorii, de la calitatea serviciilor publice la speranţa de viaţă. Economia e superioară oricărei perioade anterioare, chiar dacă am lua de bune cifrele statistice ale anilor ’80, pline de umflări propagandistice. Românii s-au globalizat prin europenizare, undeva în jur de trei milioane de suflete, nu doar fizic, prin emigrare, dar şi afectiv şi identitar.

Industria, privită ca o vale a plângerii post-comuniste, produce şi exportă mai mult azi decât pe vremea lui Ceauşescu, fără vreo mobilizare naţională care să secătuiască restul sectoarelor, cu de două ori mai puţini angajaţi, care lucrează doar cinci zile pe săptămână (nu şase sau, uneori, şapte, ca în trecut). România se află peste media UE la ponderea industriei în PIB, ceea ce e o veste amestecată: bună, deoarece spaima de “dezindustrializare” care consumă pe analiştii locali şi chiar occidentali pare nefondată la noi, cel puţin pe moment; rea, pentru că aşa ceva e posibil să se producă în viitor, cu toate consecinţele politice pe care le ştim din Vest şi prezentate mai sus. In anii ’90 am avut o ajustare structurală a industriei comuniste, demodate şi ineficiente, la piaţa contemporană, iar costurile sociale n-au fost mici; o reală dezindustrializare în viitor poate produce un şoc politic major dacă vine pe nepregătite.

Ca să revenim de la speculaţii la realităţi, convergenţa cu Occidentul este o asemenea realitate (vezi figura), atât pentru România cât şi pentru alte state foste comuniste. A fost cu atât mai rapidă cu cât transformarea a fost mai decis aplicată şi a încetinit atunci când s-a intrat în perioade de populism: vezi trendul recent al Ungariei, faţă de care România a recuperat jumătate din decalajul procentual care ne separa în anii ’90. Reducere de decalaj este vizibilă şi cu ochiul liber pentru fiecare din numeroşii români care vizitează azi Ungaria, prin comparaţie cu situaţie de acum 20 de ani. La polul celălalt, se observă ce traiectorie au avut ţările foste în URSS, lipsite de ancora democraţiei liberale a UE în tot acest timp, experimentând indecise în zona gri dintre modele.

OSI Sofia a publicat recent un indicator al apropierii de Europa de Vestcatch-up index –măsurat pe patru dimensiuni: economie, democraţie, calitatea vieţii, calitatea guvernării. Concluzia este optimistă: Europa de Est ajunge din urmă Vestul, cu paşi siguri, deşi ceva mai repede pe dimensiunea economică şi ceva mai încet pe calitatea vieţii. Remarcabil, România se află permanent în zona verde a indicelui pentru intervalul 2011-2015, adică s-a apropiat de media UE, alături de ţări privite îndeobşte drept campioni ai reformelor în regiune, precum Polonia şi Statele Baltice.

Însă realităţile sunt una, iar politica este alta. Votanţii nu se conduc după manuale de istorie, nici nu-s uşor de convins că lucrurile merg spre bine doar cu indicatori calculaţi de experţi. Popoarele învaţă lecţii din ce experimentează pe propria piele, bun sau rău. Desigur că alternativele la modelul democratic liberal au eşuat în trecut; vor păţi la fel în viitor. Numai că în Occident memoria acestor eşecuri tinde să se stingă o dată cu generaţiile care le-au trăit direct, iar în Europa de est mulţi par dispuşi să pună în paranteză experienţele de care încă îşi amintesc şi să mai dea alternativelor o şansă.

Iar lecţia eşecului se internalizează greu, în timp, nu la primele semne ale sale. Când democraţiile anti-liberale dau de greu, cum e inevitabil să se întâmple, identificarea cauzelor reale şi atribuirea responsabilităţilor devine tot un joc filtrat politic, pentru care Elita 2.0 şi maşina ei de agitprop sunt bine pregătite cu scenarii conspiraţioniste. Conflictul şi retorica demagogică escaladează, iar de vină pentru dificultăţi nu sunt cei care au luat deciziile păguboase de închidere, ci tot adversarii: străinii, sabotorii, elita impură. Publicului i se servesc explicaţii care să-i diminueze disonanţa cognitivă, nu să-l lămurească ce se întâmplă, suprimându-se fapte şi interpretări care ar contrazice scenariul populist şi ar viola aşteptările proiectate în mintea oamenilor, după cum ne învaţă microeconomia şi psihologia experimentală. Cum spunea doar pe jumătate în glumă Mark Twain, “it is easier to fool people than to convince them that they have been fooled”. E nevoie de multă raţionalitate pentru a nu lăsa lucrurile să intre în acel cerc vicios unde remediile propuse la anti-liberalism sunt încă şi mai mult anti-liberalism, într-o spitală a iraţionalităţii colective.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro


























1155 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Marţi