Pentru lectura acestei contribuţii este foarte util să fie cunoscute Cartea Albă a lui Jean-Claude Juncker şi aticolul lui Valentin Maumescu „Se îndreaptă statele vest-europene spre semnarea unui Tratat separat? Cât de importantă devine dimensiunea Apărării?” apărut recent la contributors.ro.
Din şcoala generală cunoaştem sau ar trebui să cunoaştem diferenţa între viteză şi acceleraţie. Este aceeaşi ca şi cea dintre prima şi a doua derivată (dacă aşa e mai clar). Scenariul 3 din Cartea Albă mai este numit „Europa cu două viteze” şi pare a fi preferat de către principalii piloni ai UE, Germania şi Franţa. Eu cred că această denumire dată scenariului 3 este (intenţionat?) nocivă, deşi doar în parte greşită, sugerând că statele membre ar urma să fie nu numai împărţite ci şi menţinute în grupuri diferite de viteză. Voi demonstra că nu aceasta poate fi intenţia.
Viteza dezvoltării generale, în primul rând a economiei, a fost de la bun început cu totul alta în cele câteva ţări care au constituit nucleul central al UE şi în celelalte, mai cu seamă în cele sărăcite de sistemul economic comunist. Politica UE a fost şi este aceea de a diminua diferenţa între aceste viteze, ajutând ţările rămase în urmă să accelereze dezvoltarea lor, această acceleraţie ajungând mult mai mare decât cea din ţările nucleului. Astăzi, de exemplu, România se află pe primul loc în UE, nu în privinţa vitezei, ci a acceleraţiei în dezvoltarea economică. Fonduri substanţiale ale UE au fost direcţionate pentru a se ajunge aici.
Bineînţeles că lucrurile nu „au fost date peste cap în Uniunea Europeană după marea extindere spre Est, din cauza sărăciei noilor state membre, a migraţiei intra-comunitare, a corupţiei,…” Atunci când ţările din Est au fost primite în UE se ştia foarte bine care era situaţia lor, şi se dorea îmbunătăţirea ei, ceea ce s-a şi întâmplat.
Europa cu două viteze este o realitate, şi va mai fi multă vreme chiar şi în cazul celei mai favorabile evoluţii în viitor. Atâta timp cât ni se permite (mai bine zis: suntem ajutaţi) să avem o acceleraţie mai mare decât cea a celor rapizi, e bine, nu avem motive de supărare, ba chiar dimpotrivă.
Eu văd în scenariul 5 acel scenariu care ar fi şi dorit de ţările nucleului central, şi cel mai benefic pentru toţi, şi aşa îl vede şi Juncker.
Dar este insuportabil ca ţările enorm beneficiare să-şi ţină coada sus (cu drapelul naţional legat de ea) şi să dicteze paşii UE, cum s-a întâmplat cu primirea Ciprului, care a avut loc la şantajul Greciei, sau să procedeze precum Ungaria, care îşi permite o politică externă foarte aparte, iar intern să se distanţeze de democraţie, sau precum Polonia care – după câştigurile enorme din partea UE – se îndreaptă intern spre totalitarism şi îşi permite prin Ministrul ei de Externe să tăvălească Uniunea în noroi. De aceea, cred eu, se doreşte o diminuare a ponderii decizionale a unor ţări şi corelarea comportării lor cu sprijinul financiar primit, spre beneficiul tuturor celorlalţi. De aceea a apărut scenariul 3.
Scenariul 3 nu ne marginalizează, pentru că noi oricum nu avem veleităţi de a conduce Europa. Noi să ne facem lecţiile bine, ca şi până acum în lupta contra corupţiei, dar mai bine în alte domenii, precum absorbţia fondurilor UE.
Nu împărtăşesc părerea că planurile de apărare ale UE ar intra în contradicţie cu apartenenţa la NATO. Văd aceste planuri ca pe o necesitate, rezultată din aceeaşi logică precum piaţa comună economică. Este practic imposibil să rezistăm cu armatele naţionale împotriva vreunui atac mai serios. Suedia a încercat după al II-lea Război Mondial să rămână neutră, dar să devină capabilă să facă faţă (precum Finlanda mai înainte) unui eventual atac al Uniunii Sovietice. În acest scop şi-a dezvoltat o imensă aviaţie de vânătoare (a 3-a din lume la acel moment), dar cu timpul a trebuit să renunţe.
Ceea ce o ţară nu poate, un grup de ţări, mai strîns unite între ele decât o alianţă militară, poate. Va trebui deci să organizăm o apărare comună a UE. Faptul că nu s-a întâmplat până acum mai nimic în direcţia asta se datorează, pe lângă încălzirii temporare a relaţiilor cu ruşii, într-adevăr opoziţiei Marii Britanii.
Apartenenţa la NATO a unei UE înarmate corespunzător ar întări considerabil alianţa, care ar rămâne tot sub conducerea USA, dar pe de o parte le-ar uşura americanilor povara financiară, iar pe de alta am fi scutiţi de neghiobii precum scoaterea temporară din trecut a Franţei din structurile militare ale NATO.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
