Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Se indreapta statele vest-europene spre semnarea unui Tratat separat? Cat de importanta devine dimensiunea Apararii?

de Valentin Naumescu     HotNews.ro
Miercuri, 8 martie 2017, 14:57 Actualitate | Opinii

Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Puncte cheie:

  • Nu-mi face deloc plăcere să constat că am avut dreptate când, înainte chiar de publicarea modestei ca viziune dar ipocritei ca intenţii White Paper, am afirmat că scenariul Europei cu două viteze prinde contur în Europa de Vest[1], fiind deja o decizie prefigurată de nucleul statelor fondatoare şi de alte ţări dezvoltate ale actualei Uniuni Europene extinse, scenariu faţă de care nu se va putea coagula o „minoritate de blocaj” în Consiliul European (calculele majorităţii necesare sunt, foarte probabil, făcute, doar nu o să se facă de râs Germania şi Franţa cu un eşec la Bruxelles în faţa est-europenilor, chiar în an electoral);
  • Dezbaterea s-a încheiat, de fapt, înainte de a începe. Mai repede chiar decât mă aşteptam, adică a doua zi dimineaţa, după publicarea celor cinci aşa-zise „scenarii post-Brexit”, Germania şi Franţa, printr-o scrisoare comună a miniştrilor de Externe, ne anunţau că au şi dezbătut (peste noapte?) cele cinci scenarii şi că îl susţin pe al treilea, Europa concentrică, adică cel în care se formalizează existenţa mai multor categorii de state. Ce să vezi?, peste alte câteva zile, „bulgărele” creştea, iar la Versailles, simbolul gloriei imperiale apusene, primele patru ţări ca mărime ale UE (Germania, Franţa, Italia, Spania) ajungeau la aceeaşi concluzie, anume că trebuie aprobată posibilitatea ca un anumit grup de state să poată avansa diferit pe linia integrării europene, separându-se de cele care nu vor sau nu pot să facă aceiaşi paşi;
  • Am avut de la început senzaţia amară că celelalte patru scenarii sunt de umplutură, că nu dădea bine să iasă Juncker cu varianta unică, iar „Europa cu două viteze” a fost încadrată diplomatic de alte patru scenarii care se excludeau din start, de la „a nu face nimic” (business as usual) până la viziunea maximală a integrării, deja respinsă în trecut, adică cea a Europei federale, a unui suprastat care să îi includă pe toţi 27;
  • România a ales poziţia corectă şi singura pe care o putea formula cu demnitate, cel puţin în prima fază, în faţa acestei lovituri subite, respectiv respingerea categorică a ipocritei salvări a Proiectului European prin delimitarea statelor vest-europene dezvoltate de Restul UE (28-1) precum şi afirmarea dorinţei de a face parte din nucleul central. Ar fi absurd să aprobăm propria noastră retrogradare, „cu acte în regulă”, în categoria a doua a statelor membre, chiar dacă ştim că „Europa cu două viteze” se va institui oricum. A doua parte a poziţiei României sugerează discret că Bucureştiul înţelege că, indiferent de ce spunem noi, va exista un nucleu avansat de integrare, din care am dori să facem parte, dacă România va fi acceptată şi dacă nu vor fi puse, indirect, condiţii incompatibile, de exemplu, cu parteneriatul strategic pe care îl avem cu Statele Unite;
  • Aici încep marile probleme şi dileme strategice pentru statele pro-atlantiste precum Polonia, România, ţările baltice. Franţa în special, posesoarea celei mai dezvoltate industrii militare din UE (după plecarea Marii Britanii), este foarte motivată de crearea unei noi dimensiuni a integrării, cea a Apărării Europene Comune. Germania, care nu are deocamdată asemenea pretenţii, a acceptat deal-ul cu Franţa, respectându-i-se în schimb leadership-ul tradiţional, pe dimensiunile politică şi economică;
  • În acest sens apare şi ideea suprinzătoare, deocamdată de încercare a opiniei publice, ca noua UE să devină o putere nucleară[2], deci să se autonomizeze de Statele Unite şi din perspectiva umbrelei de securitate, mai ales sub imprevizibila administraţie Trump;
  • Să nu ne facem iluzii, „it’s all about money”. Apărarea Europeană Comună va ajunge, mai devreme sau mai târziu, să impună statelor membre să utilizeze tehnologie militară comună europeană, cu alte cuvinte toată lumea care vrea să fie în mica UE 2.0 va trebui să cumpere armament francez, nu american. Chestiune care va grăbi dezangajarea politică, militară şi financiară a Statelor Unite din NATO şi din Europa, sau va impulsiona crearea unui NATO 2.0 al Statelor Unite şi aliaţilor săi (Canada, Marea Britanie şi statele interesate de pe Flancul Estic);
  • În condiţiile în care numai patru state din NATO asigură minimul decis de 2% din PIB pentru cheltuieli de Apărare, e clar că nu vor fi bani şi pentru NATO, şi pentru Apărarea Europeană Comună. Curând, din păcate, va trebui ales între ele. O alegere imposibilă pentru România.

*

Lucrurile se precipită. Viteza cu care se fac paşi spre delimitarea unui nucleu avansat al integrării europene ne fac să înţelegem că Jean-Claude Juncker nu a fost decât portavocea Berlinului şi Parisului, că modelul Europei concentrice fusese premeditat de marile capitale vest-europene înainte de lansarea White Paper, practic după Brexitul din vara trecută. Franţa şi Germania sunt în an electoral iar liderii lor vor să dea un anumit tip de mesaj, asigurator, contribuabililor şi votanţilor lor, în acord cu reticenţele care au început să apară în Europa de Vest faţă de Proiectul European, copios speculate de naţionalişti, populişti şi eurofobi. Este, dacă vreţi, ca un compromis al guvernărilor actuale cu euroscepticismul în creştere din Uniune.

Domnul Valentin Lazea este un strălucit economist din BNR, fin analist şi robust comentator pe diferite platforme, pe care îl urmăresc cu toată preţuirea şi aprecierea de mai mulţi ani, dar în chestiunea susţinerii Europei cu două viteze nu cred că are dreptate[3]. Singura idee cu care sunt de acord, din analiza domniei sale, este că „în joc este soarta Uniunii Europene, nu soarta României”. Asta nu înseamnă însă că Bucureştiul ar trebui să ridice mâna automat pentru interesele evidente ale statelor vest-europene dezvoltate de a se delimita şi proteja de statele sărace sau pro-atlantiste care cresc „impuritatea” nucleului central şi disturbă noua viziune protecţionistă din Occident. Asta nu înseamnă că suntem „parohiali”, ci lucizi şi înţelegem despre ce este vorba, în subtext. E adevărat, grija celor care au formulat noua perspectivă post-Brexit nu este viitorul României, ci al ţărilor lor, plecând de la ideea, falsă în opinia mea, că lucrurile au fost date peste cap în Uniunea Europeană după marea extindere spre Est, din cauza sărăciei noilor state membre, a migraţiei intra-comunitare, a corupţiei, slabei performanţe instituţionale şi lipsei de capacitate administrativă a noilor veniţi. Aceste deficite istorice ale Estului sunt reale dar cauzele declinului paradigmei integrării şi ale ordinii liberale globale sunt altele, nicidecum Polonia, România sau Bulgaria, dar nu despre asta discutăm acum.

România are măcar dreptul să nu îşi semneze cu propria mână condamnarea la retrogradare în categoria a doua a integrării europene. La aşa-zisul argument că în Uniunea Europeană oricum existau state Euro şi non-Euro, respectiv Schengen şi non-Schengen, voi răspunde că diferenţierea între cele două categorii de membri nu era recunoscută, evidenţiată şi oficializată în tratatele UE. Iar anumite lucruri nu se puteau face, dacă nu erau toţi de acord (de exemplu, politici noi). Dacă tot se va (re)construi Europa concentrică, dincolo de voinţa şi de susţinerea noastră, probabil vom face tot posibilul, în viitor dacă nu se poate acum, să aderăm la acel grup, dar asta e, iarăşi, o altă poveste, nu cea din prezent. Deocamdată discutăm dacă e bine sau nu să oficializăm diferenţierea în cadrul Uniunii.

Ajung şi la punctul final al suspiciunilor mele. Sper tare mult să mă înşel, dar apar indicii că statele vest-europene se îndreaptă spre semnarea unui Tratat separat, care să definească nucleul avansat (UE 2.0, să zicem cu 10-15-19 ţări, nu vreau să fac predicţii în acest sens) şi politicile acestuia, în cadrul mai larg al unei Uniuni Europene extinse care va rămâne pur decorativă şi diluată ca mize, ca semnificaţii internaţionale, ca relevanţă strategică şi atractivitate internă, ca solidaritate între state, un fel de Consiliul Europei, adică un for de dezbatere pan-european căruia nu i se mai acordă astăzi mare atenţie.

În prezent, statele membre nu pot încheia Tratate separate. Dar dacă acest lucru va fi la un moment dat aprobat în Consiliul European, fără ca UE să se rupă în mod formal? Mica Uniune va lua treptat locul marii UE de astăzi. Ne vom întoarce la situaţia de dinainte de 2004, când alergam după integrare europeană, încercând să prindem din urmă un nucleu care doreşte, de fapt, să se protejeze şi să ia o oarecare distanţă de periferia subdezvoltată şi, mai mult decât atât, pro-americană a Europei.

Una din dimensiunile de integrare ale nucleului va fi Apărarea Europeană Comună. Un timp, va putea funcţiona desigur discursul ambivalent, anume că putem face parte şi din NATO, şi din Apărarea europeană, că cele două nu sunt incompatibile, că pilonul european al NATO consolidează Alianţa Nord-Atlantică, că s-a discutat cu americanii şi nu e nicio problemă etc., dar timpul va demonstra altceva. Pe termen lung, ţările europene vor trebui să decidă în ce coş vor să-şi pună bugetele pentru Apărare, dacă tot e vorba ca acestea să crească: în cel în care SUA are cuvântul politic decisiv şi este principalul furnizor de tehnică militară, sau în cel franco-german, în care Franţa doreşte să-şi pună în valoare industria militară?

Brexitul şi alegerea lui Trump sunt doar pretextele şi oportunitatea pentru ca Franţa şi Germania să reia vechiul proiect al Apărării europene, pe fondul unei răciri accentuate a relaţiei transatlantice. Spun „pretext” pentru că ideea precede, de fapt, şi alegerile prezidenţiale americane, şi Brexitul, dar Marea Britanie a blocat constant orice tentativă de decuplare a Uniunii Europene de umbrela de securitate a Statelor Unite (NATO).


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro




























Material sustinut de Siemens

"Comorile" detinute de primarii: cum pot fi folosite marile baze de date pentru a imbunatati serviciile oferite cetatenilor. Studiu de caz City Pulse

Brasovul si orasul Aarhus din Danemarca au luat parte timp de trei ani la un proiect inedit de cercetare - City Pulse, finantat de Uniunea Europeana. Pe scurt, scopul proiectului a fost sa colecteze si sa coreleze cat mai multe date despre cele doua orase, iar pe baza acestora primariile sau companiile sa dezvolte aplicatii gratuite care sa imbunatateasca serviciile oferite cetatenilor.

2786 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri