Motto: „În Bulgaria? Ce caută neamţul în Bulgaria?”
(Pampon, D’ale Carnavalului, de I.L. Caragiale)
Mi s-a părut că motto-ul acestui articol ar reflecta cel mai bine atitudinea multor români, diplomaţi, experţi, politicieni, privind relaţia bilaterală a României cu vecina de peste Dunăre. Pentru români, Bulgaria, aflată atât de aproape, rămâne totuşi foarte departe, o mare necunoscută, un loc misterios şi oarecum exotic. Cu toate acestea, miza bulgărească ar putea fi cel puţin la fel de importantă pentru România ca bilateralele, trilateralele, patrulaterele, multilateralele, formatele, strategiile, iniţiativele şi parteneriatele care se tot pun la cale la Bucureşti de ani de zile, de către făcătorii de politică externă.
O concurenţă stupidă şi fără nicio miză reală
În perioada de pre-aderare a celor două state la NATO şi UE precum şi ulterior, în cadrul purgatoriului numit „aderarea la Spaţiul Schengen”, a existat o stupidă concurenţă între cele două state pentru aprecierile şi notele bune pe care le-ar fi putut obţine de la profesorii din Bruxelles. Presa şi chiar politicienii din ambele state jubilau atunci când „concurentul” era pus la colţ pentru că nu şi-a făcut temele ori vituperau dacă vecinul de peste Dunăre era lăudat pentru că ar fi înregistrat mai multe succese.
A fost doar un semn al provincialismului establishment-ului politico-mediatic din ambele state. În vederea aderării la UE şi NATO performanţele statelor sunt evaluate individual, nicidecum prin comparaţie cu performanţele altui stat. Dovada de bun simţ a acestei supoziţii este aceea că, în pofida ridicolei „competiţii” dintre România şi Bulgaria în cursa pentru aderarea la UE, ambele state au devenit membre la aceeaşi dată, 1.01.2007. La fel şi în cazul NATO, România şi Bulgaria devenind membre ale alianţei atlantice simultan, la 29.03.2004.
Iluzia aderării separate la Spaţiul Schengen
Nici după lecţiile integrării euro-atlantice nu ne-am lecuit, nici noi, nici bulgarii. Tot nu am înţeles că România şi Bulgaria ori vor fi primite concomitent în Schengen, la fel ca în UE şi NATO, ori nu vor fi primite deloc, dintr-un motiv foarte simplu. Când s-a decis aderarea celor două state la UE şi implicit Schengen, nu se ştia că aderarea la Spaţiul Schengen le va fi refuzată. Ca atare, s-au securizat frontierele României şi Bulgariei care erau şi frontiere externe al UE, cu Republica Moldova, Ucraina, Serbia, Macedonia, Turcia. În cazul României este vorba despre proiectul de securizare a frontierei, executat cu EADS. Pentru că Dunărea urma să fie o frontieră internă a UE, aceasta NU este securizată. Aşa că Dunărea NU poate deveni frontieră externă a Spaţiului Schengen, în situaţia pur ipotetică în care România ar adera înaintea Bulgariei. Nimeni nu ar arunca pe fereastră un miliard de euro pentru a securiza frontiera Dunării, când s-ar şti foarte bine că peste scurt timp, un an, doi, ar urma să adere şi Bulgaria, iar Dunărea ar rămâne în final doar o frontieră internă a UE.
Este tot o absurditate şi ipoteza aderării Bulgariei la Schengen înaintea României. Unicul efect practic în asemenea caz ar fi desfiinţarea controalelor la frontiera cu Grecia, însoţită de invazia zecilor de mii de migranţi afro-asiatici blocaţi în Grecia după închiderea rutei balcanice de migrare. În acelaşi timp, TIR-urile bulgăreşti ar rămâne în continuare blocate la cozile interminabile de la frontierele de sud şi vest ale României, rămasă în afara Schengen. Pentru bulgari, aderarea la Schengen fără România ar fi un fel de victorie a la Pyrus.
Bulgarii şi ruşii
Există prejudecata că Bulgaria ar fi legată de un cordon ombilical cu Rusia, iar bulgarii ar fi genetic rusofili. Or, într-o Românie dominată de neîncrederea şi teama ancestrală faţă de Rusia, aşa ceva reprezintă un motiv serios de reţinere faţă de Bulgaria. Numai că în viaţă nu există alb şi negru, ci doar infinite nuanţe de gri. Bulgarii se simt profund nedreptăţiţi de acuzaţiile de rusofilie, fiind convinşi că sunt trataţi cu dublă măsură. Ei spun:
„Iată, noi am recunoscut imediat Kosovo, la fel ca americanii şi ceilalţi aliaţi. În schimb, voi, românii, nu recunoaşteţi independenţa Kosovo, la fel ca ruşii, dar tot noi suntem acuzaţi de rusofilie”.
Sau: „La insistenţele UE noi am renunţat la centrala nucleară de la Belene, contractată cu ruşii, fapt pentru care acum trebuie să le plătim ruşilor despăgubiri de 620 milioane euro, conform deciziei Curţii Internaţionale de Arbitraj. Ungaria construieşte cu ruşii la Paks centrala nucleară de 10 miliarde dolari. Nimeni nu le reproşează nimic ungurilor, dar rusofilii de serviciu suntem tot noi, bulgarii”.
Însă cea mai ridicolă acuzaţie de rusofilie adusă bulgarilor de către demnitari europeni este cea legată de participarea Bulgariei la proiectul conductei de gaze South Stream, menită să aducă gazul rusesc în Europa ocolind Ucraina. Susţinerea South Stream de către bulgari a fost văzută ca o trădare a intereselor energetice europene în favoarea celor ruseşti. Dar South Stream nu era altceva decât replica în oglindă a conductei ruso-germane North Stream, ce duce gazul rusesc pe fundul Mării Baltice în Germania, ocolind Polonia. Însă Germaniei nu are curajul să-i reproşeze nimeni proiectul North Stream, cu excepţia polonezilor. Alături de Gazprom, acţionarii South Stream erau companiile Eni din Italia, Electricite de France din Franţa şi Wintershall din Germania. În mod ridicol, bulgarii au devenit acuzaţii principali în acest caz, acuzatorii fiind chiar reprezentanţii statelor care au iniţiat şi urmau să finanţeze South Stream. În cele din urmă, din mai multe motive, proiectul South Stream s-a oprit în anul 2014.
Serviciile bulgare de informaţii
Periodic, apar diverse referiri în spaţiul vitual şi mediatic european la faptul că serviciile bulgare ar fi nesigure şi ar colabora cumva cu ruşii. Însă până acum, pe surse deschise, nu prea au apărut informaţii concrete în acest sens, ci doar aprecieri şi judecăţi de valoare.
Adevărul pe care nimeni nu vrea să îl recunoască este că toate serviciile de securitate din statele comuniste cu excepţia României au fost coordonate de către serviciile de informaţii sovietice, KGB şi GRU. Consilierii sovietici au părăsit Ministerul Afacerilor Interne din Ungaria, în care era inclusă şi Securitatea comunistă, abia în 1991. La fel şi în Polonia. Consilierii sovietici controlau operaţiunile şi, practic, conduceau serviciile de securitate din Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria. Ofiţerii din aceste state erau aduşi la cursuri şi stagii de pregătire la Academia KGB şi la GRU în Uniunea Sovietică, principalul scop fiind nu pregătirea şi perfecţionarea acestora, ci recrutarea lor de către KGB şi GRU.
Problema este că, în timp ce în România prăbuşirea comunismului s-a soldat cu desfiinţarea Securităţii Statului, care oricum era o instituţie antisovietică, în celelalte state tranziţia a fost negociată şi a presupus atât supravieţuirea instituţională a serviciilor comuniste, cât şi a cadrelor, inclusiv a celor recrutate de către sovietici. Amploarea penetrării de către ruşi a serviciilor de informaţii poloneze post-comuniste a fost dezvăluită în anul 2007 de către raportul Comisiei Parlamentare conduse de deputatul Anton Maczierewicz, actualul ministru polonez al Apărării. Raportul a dus la desfiinţarea serviciului polonez de informaţii militare, WSI. În Ungaria lucrurile au stat la fel de rău. Ungurii l-au numit în fruntea serviciului de informaţii AH pe generalul Sandor Laborc, care studiase timp de şase ani la Academia Dzerjinski din Moscova, în perioada URSS, şi cu siguranţă fusese recrutat de către sovietici. În februarie 2008, ungurii au avut tupeul să-l nominalizeze pe Laborc la şefia anuală a comunităţii de informaţii a NATO, post ce le revenea prin rotaţie. În faţa reacţiilor virulente, ungurii au pretins în mod ipocrit că Laborc e un bun profesionist şi faptul că a stat şase ani la Academia KGB nu înseamnă şi că ar fi omul ruşilor. Numai că în anul 2013, în urma unui proces cu uşile închise, Tribunalul Militar din Debrecen l-a condamnat pe generalul Sandor Laborc pentru spionaj şi trădare, se subînţelege în favoarea ruşilor. Oare de ce ar fi mai răi bulgarii decât ungurii şi polonezii? De ce se consideră că ungurii şi polonezii ar fi loiali NATO şi bulgarii nu?
La urma urmei, problema serviciilor de informaţii din Bulgaria şi alte state aliate este problema americanilor, nu a noastră, pentru că ei conduc NATO. Serviciile de informaţii din Ungaria prezintă vulnerabilităţi cel puţin la fel de mari ca cele bulgăreşti în privinţa penetrării de către ruşi, dar asta nu a împiedicat România să încheie în anul 2012 un „Parteneriat strategic” cu Ungaria. Oare de ce nu am face acelaşi lucru şi cu bulgarii? Ei cu ce ar fi mai răi decât ungurii lui Viktor Orban?
Importanţa economică a României pentru Bulgaria
România este unul dintre principalii parteneri de comerţ exterior ai Bulgariei. Cu 2,6 miliarde dolari, suntem a patra destinaţie a exporturilor bulgăreşti, imediat după Germania – 3,53 miliarde, Italia – 3,01 miliarde, Turcia – 2,72 miliarde AICI
Să notăm că în topul menţionat România se află înaintea unor parteneri economici tradiţionali ai Bulgariei, ca Federaţia Rusă sau Grecia. În topul importurilor bulgăreşti stăm şi mai bine, pe locul trei, cu 2,3 miliarde dolari, după Rusia, cu 4,94 miliarde şi Germania, cu 3,99 miliarde.
Pe lângă comerţul exterior, în ultimii ani a mai apărut un fenomen, anume invazia turiştilor români în Bulgaria. Un număr incredibil de un milion de români a vizitat Bulgaria în anul 2015, cheltuind acolo circa 6-700 milioane de euro. În aceeaşi perioadă, 300.000 bulgari au venit în România.
Bulgaria poate deveni un debuşeu pentru investiţiile româneşti
Investiţiile în străinătate reprezintă 25% din PIB-ul SUA şi circa 10% din PIBul unor state ca Ungaria sau Polonia, în timp ce în România reprezintă doar 1% , adică reţeta sigură a subdezvoltării şi stagnării. Operatorul naţional din România ar fi interesat să investească în reţeaua de distribuţie de electricitate din Bulgaria. Iniţiativa merită încurajată, ar fi unul dintre primii paşi spre expansiunea economică românească în străinătate. Mai la sud de Bulgaria, există perspectiva unei alte afaceri. Compania românească Transgaz studiază perspectiva achiziţionării reţelei de distribuţie de gaze din Grecia. Bulgaria este conectată cu Grecia, iar România se va interconecta cu sistemul de conducte bulgăreşti de gaze prin conducta BRUA, cu finanţare europeană. Traseul BRUA merge prin Ungaria până în Austria.
Cu bulgarii prin Balcani
Unul dintre spaţiile de interes pentru România ar fi Balcanii de Vest, ţara noastră văzându-se pe sine ca un pol de stabilitate în regiune şi, totodată, ca pe un furnizor de expertiză pentru aliaţi, privind Balcanii de Vest. Numai că întotdeauna este loc de mai bine . Bulgarii, din motive de proximitate geografică şi rădăcini istorice şi culturale, ar putea avea contacte ample pe teren, în locuri gen Kosovo sau Macedonia. O cooperare româno-bulgară în acest sens nu poate decât să întărească poziţia României în regiune, dar şi în ochii aliaţilor atlantici.
Cum se văd românii şi bulgarii
Aici mă refer la clasa politică şi la diplomaţi, nicidecum la cele două popoare. În cei priveşte pe români, aceştia nu au nicio părere despre Bulgaria, nu-i interesează. Ei sunt cu ochii doar spre Bruxelles, Washington, Berlin. Bulgarii se uită câteodată spre Bucureşti, dar de acolo nu prea sosesc semnale.
Percepţia unora dintre reprezentanţii bulgari este aceea că românii ar ştii mai multe, că sunt iniţiaţi în anumite culise internaţionale dar, pesemne fiind înfumuraţi, nu le-ar împărtăşi nimic bulgarilor, nu le spun şi lor care-i treaba. Dar bulgarii se înşeală. Românii nu le ascund nimic şi de fapt nici nu prea au ce ascunde. Este vorba doar despre nepăsare şi indiferenţă. Totodată, bulgarii sunt fatalişti privind poziţia Bulgariei în exterior. Ei sunt de părere că Bulgaria nu poate face nimic, fiind prea slabă, că alţii hotărăsc în locul lor. Cu toate acestea, bulgarii sunt receptivi. Dacă li se explică argumentat unele obiective, atunci devin interesaţi, optimişti, şi pot fi asociaţi la diferite iniţiative.
Totuşi, este bine să vedem şi bârna din ochiul nostru, nu doar paiul din ochiul bulgarilor. În ciuda fatalismului şi autodeprecierii în plan extern, bulgarii au reuşit să obţină unele succese remarcabile. De exemplu, bulgăroaica Irina Bokova ocupă încă din anul 2009 funcţia de director al UNESCO, poziţie la care noi, românii, nici măcar nu visăm. Anul trecut urma să expire mandatul de secretar general ONU al lui Ban Ki Moon şi exista părerea că ar veni rândul statelor din Europa de Est să propună o candidatură. Ca atare, Bulgaria a pregătit două candidaturi puternice, luate în calcul de marile puteri, mai întâi pe Irina Bokova, directoare UNESCO, înlocuită apoi cu Kristalina Gheorghieva, comisar european. Spre comparaţie, România nici măcar nu a prezentat vreo candidatură. MAE de la Bucureşti a oferit explicaţia ridicolă că „nu a avut timp” să pregătească una, deşi se ştia de ani de zile că expiră mandatul lui Ban Ki Moon şi că e posibil ca acesta să fie înlocuit cu un est-european. Până şi Republica Moldova a avut o candidatură onorabilă, pe fostul ministru de Externe Natalia Gherman.
Fascinaţia bulgărească pentru lupta anticorupţie din România
Bulgaria, la fel ca şi alte state foste comuniste din regiune, se confruntă cu fenomenul corupţiei. În aceste condiţii, nu este deloc întâmplător că lupta anticorupţie din România a stârnit mare senzaţie în Bulgaria. Este anecdotic faptul că, în timp ce Horia Georgescu, fostul preşedinte ANI era arestat de procurori, era aşteptat la birou şi de o echipă a unei televiziuni din Bulgaria în vederea unui interviu despre lupta anticorupţie. În anul 2015, în Bulgaria au fost publicate peste 200 de articole despre lupta anticorupţie din România, ceea ce este uimitor.
