Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

One day after

de Mihai Maci     Contributors.ro
Marţi, 7 februarie 2017, 11:22 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Arhiva personala

Ordonanţa 13 nu mai contează acum. La fel cum nu contează nici faptul că a fost abrogată. Oamenii care protestează în stradă au înţeles două lucruri: pe de o parte că nu se poate conta pe cuvântul d-lui Dragnea şi nici pe cel al d-lui Grindeanu (şi al miniştrilor dânsului), pe de alta că se va încerca mereu – indiferent în ce formă – impunerea unei legislaţii care să le permită reprezentanţilor PSD-ului o guvernare discreţionară, de care nu trebuie să dea seama nimănui. Finalmente, impresia care se degajă este aceea că adoptarea unei atare legislaţii, împotriva oricărei rezistenţe publice, este pilonul de bază al programului de guvernare al PSD-ului. În jurul lui se articulează toate celelalte măsuri care, la rândul lor, vizează subordonarea economiei (care ar deveni în întregime dependentă de comenzile de stat şi de reţelele clientelare) politicului. În felul acesta, PSD-ul ar deveni dintr-un partid, Partidul – cel care (“în persoană” şi printr-o perdea de ALDE-uri) ar exercita la nesfârşit o guvernare arbitrară, care controlează economia şi care, din patru în patru ani, ia “măsuri sociale” faţă de masa pe care tot el a pauperizat-o. Pentru ţară asta înseamnă două lucruri: decuplarea de la Europa (care va fi prezentată ca fiind “paradisul perversiunilor sexuale” şi “prada ucigaşilor şi a violatorilor arabo-africani”) şi, mai ales, decuplarea de la ceea ce a constituit paradigma istoriei nostre din ultimele două veacuri: modernizarea pe model occidental (explicându-ni-se că aceasta se reduce la birocrație și la corupţia pluripartidismului, care e preferabil să fie înclocuită un autoritarism “luminat”). În ciuda a ceea ce pare, măsura d-lui Iordache nu vizează atât de mult o problemă punctuală (exonerarea d-lui Dragnea, sau a altor actuali oameni politici de culpe constatate sau în cercetare), ci este primul pas în vederea resetării întregii legislaţii în direcţia unui stat paternalist, pe modelul democraţiilor iliberale.

D-l Dragnea s-a lăsat amăgit – ca mulţi alţii – de apatia ce domnit în perioada ultimei campanii electorale. Pentru dânsul, acesta a fost semnul că societatea e letargică, nu (mai) acordă atenţie actului legislativ, iar partidele de opoziţie sunt atât de anemice şi de tensionate de propriile lor probleme încât pot fi ţinute la respect doar prin ironie şi sarcasm. Ca atare, dânsul a organizat un Guvern ca un comando: a ales durii partidului, adesea dintre cei cu probleme în justiţie şi le-a încredinţat fiecăruia câte-o misiune precisă. D-l Iordache a fost pionul primei mutări. Din păcate pentru d-l Dragnea, nu doar mutarea, ci şi felul în care a fost făcută (impardonabil într-o guvernare care se vrea transparentă) a avut darul de a stârni o mulţime tot mai mefientă faţă de actorii politicii interne. Oamenii au înţeles – şi au înţeles corect – că acesta nu e un simplu joc de glezne în Guvern (eventual în Parlament), ci un act care, dacă ar reuşi, ar statuta un neo-feudalism absolut: de o parte clasa celor conduc, liberi de orice obligaţii şi având privilegiul de a se judeca doar între ei şi, de cealaltă parte, o enormă populaţie care plăteşte impozite, trăieşte la limita umanului, e la discreţia celor ce conduc şi, odată la patru ani, e scoasă la vot într-un ritual al confirmării unei puteri eterne. Legiferarea acestui neo-feudalism nu reieşea din nici un fel de “mandat” rezultat din votul popular. Oamenii au votat PSD-ul pentru că nu au avut o aletrnativă politică: d-l Cioloş a guvernat onest, dar s-a lovit mereu de un Parlament ostil, PNL-ul şi-a făcut manifestă degrigolada internă cu ocazia alegerilor locale (şi a şirului de primari numiţi şi revocaţi la Capitală), iar USR-ul, cu toată tinereţea lui – sau tocmai din cauza ei – nu seamănă (încă) a partid politic. În acest context maşinăria de vot a PSD-ului a câştigat o bătălie în care a fost cam singurul competitor. Oricât de paradoxal ar fi, nu-i erau necesare nici promisiunile electorale şi cu atât mai puţin această acţiune hăbăucă care a scos mulţimea în pieţele oraşelor (şi nu doar a celor mari). Mai mult decât atât, bâlbâielile Prim-ministrului şi ale Ministrului Justiţiei, au arătat tuturor faptul că punerea ei în practică nici măcar nu a fost gândită, într-atât se miza pe pasivitatea celor numiţi în campanie “alegători” şi “oameni ce decid”. Or, s-a dovedit că această manevră de noapte – aproape tristă în grotescul ei – a scos în stradă oameni care aveau prea puţin de a face cu politica partizană, aşa cum se practică ea la noi. Pe de altă parte, cu această ocazie am văzut că în fruntea statului e cineva care, cu adevărat, ne reprezintă: gesturile şi declaraţiile lui, ferme, dar calme, i-au dat – în sfârşit! – d-lui Iohannis statura unui Preşedinte care nu mai e cantonat într-o funcţie onorifică şi de decor la Cotroceni. În plus, bruscheţea gestului (căruia i se cunoştea premeditarea) a inflamat atât presa internă, cât şi pe cea externă şi a ajuns să facă valuri până la Bruxelles. Pe scurt, cu o singură mişcare – necesară în logica celui ce-a iniţiat-o, dar absurdă pentru tot restul populaţiei – d-l Dragnea a reuşit să-şi ridice în cap majoritatea celor ce-şi asumă civic cetăţenia (inclusiv a unor oameni din propriul lui partid), să unească curente de opinii care nu aveau nimic în comun, să le dea tuturor un cal de bătaie şi să devină deopotrivă suspect (în ceea ce-i priveşte intenţiile) şi ridicol (în ceea ce priveşte felul cum o scaldă). Orice s-ar spune, e o performanţă, chiar şi pentru politica românească!

Întrebarea e: cum vom ieşi din această situaţie, care – din păcate – nu-l priveşte doar pe d-l Dragnea (deşi dânsul e pricipalul ei protagonist)? Nu cred că cineva are în vedere un scenariu clar în acest moment, astfel că putem explora mai multe posibilităţi.

D-l Dragnea o ţine pe-a lui: că Guvernul e perfect, că Ordonanţa e bună (doar că o mută în Parlament) şi oamenii, scoşi din stradă de “agenturili” sorosiste trebuie să se întoarcă la muncă. Eventual organizează contramanifestaţii cu “ultraşii” PSD-ului şi genul de tanti care-i binecuvântau pe mineri. Argumentul suprem va fi, inevitabil, stabilitatea (căci ce altceva pot face “agenturili” decât destabiliza? Şi de ce are nevoie un Guvern dacă nu de stabilitate?).  Prima variantă ar fi ca insistenţa d-lui Dragnea să se dovedească câştigătoare. (De pildă o lună ploioasă – în care “teologii politici” ai “revoluţiei iliberale” ar vedea intervenţia, oportună, a Cerului – s-ar putea să-l ajute mai mult decât toate “televiziunile prietene”.) Experienţa ultimilor ani ne-a arătat că cel ce cedează primul pierde şi cel ce rezistă pe poziţii, câştigă. Başar al-Assad a rezistat; a reuşit să-şi găsească aliaţi (nu ştim în schimbul a ce) şi, acum, vedem că e pe cale de-a câştiga. Autoritaritarismul are toate şansele de-a se impune, dacă câştigă (în) primul an. După aceea, regula socială devine supravieţuirea – oamenii ajung atât legaţi de nevoile cotidiene, încât nu-i mai interesează nimic altceva decât traiul de azi pe mâine. Numai că şi o atare stare indusă unei întregi populaţii are dezavantaje: într-o ţară membră a Uniunii Europene o asemenea dezolare socială ar avea ca efect o emigraţie masivă. Şi, cum bine se ştie, pleacă cei care au viaţa înainte şi care au timpul necesar de a-şi face o viaţă nouă. E limpede că un astfel de exod ar dezechilibra şi mai mult balanţa demografică (deja problematică, de-a dreptului dramatică de când vor intra în pensie decreţeii) şi, pe cale de consecinţă, va bulversa complet resursele bugetului naţional. Şi, din păcate, cu matematica nici politica nu se poate pune. Ca atare, dacă d-l Dragnea vrea să meargă până la capăt, va trebui să găsească o cale de a scoate România din Europa pentru a îngreuna şi frâna exodul tinerilor. De aceea, va trebui să joace pe cartea rusă (căci d-nii Orban şi Kaczynski nu-l vor considera niciodată un egal al lor în Europa iliberală, cu atât mai mult cu cât s-a compromis propunând – în speranţa anestezierii criticilor de la Bruxelles – primul premier musulman din Europa). Sigur că şi jocul cu Rusia e riscant, căci puterea de la Kremlin, care are despre români o imagine forjată mai curând din Razboiele Mondiale (şi mai puţin în comunism – de aici reţinând “disidenţa” lui Ceauşescu), ar prefera să aibă pe aceste meleaguri nu doar influenţă, ci şi control. Iar asta înseamnă că puterea d-lui Dragnea n-ar mai fi o putere reală (căci – ce să-i facem, asta ne e clasa politică – orice “protectori” ar putea găsi oricând unul mai ticălos şi mai şantajabil decât d-l Dragnea). Şi apoi genul acesta de schimbare a alianţelor aruncă lucrurile într-un impredictibil pe care cine vrea să se bucure de avantajele guvernării nu şi-l doreşte. Astfel că nu cred că această variantă maximală va fi realizată.

Mai curând, dacă va câştiga acest skanderberg public, d-l Dragnea se va întoarce asupra propriului partid şi le va da liber “durilor” (Codrin Ştefănescu, Eugen Nicolicea et alii, plus câţiva recrutaţi de urgenţă dintre clienţii RTV-ului) la o “noapte a cuţitelor lungi” în PSD. “Elementele şovăielnice şi împăciuitoriste” vor fi eliminate prin procese publice în organizaţiile locale, după care fie va cădea şi d-l Dragnea victimă a acestei epurări, fie (dacă e mai inteligent decât am văzut-o în aceste zile) se va scăpa des enragés, aruncându-i – după ce şi-au făcut treaba – pradă mulţimii resentimentare a membrilor de rând ai partidului. Jocul, ca atare, e destul de riscant: mai întâi, cei destinaţi execuţiei publice s-ar putea să spună ce ştiu (şi cei mai mulţi dintre ei s-ar putea să ştie lucruri care nu e bine să fie spuse, mai ales când țara fierbe), apoi s-ar putea ca “durii” să realizeze la un moment dat că, dincolo de jubilaţia de moment a puterii, nu sunt decât nişte instrumente (bune de casat la capătul operaţiei) şi, într-un moment sau altul, să se întoarcă împotriva stăpânului (eventual aliindu-se cu potenţialele lor victime). Iar asta s-ar putea să însemne nu doar sacrificarea d-lui Dragnea, ci şi începutul unei epoci de turbulenţe în PSD, care ar putea duce chiar la scindarea marelui partid. Încă odată, acesta e un scenariu care nu convine deloc eşaloanelor doi şi trei ale PSD-ului care nu-şi doresc decât să cuantifice – în conturile proprii – beneficiile guvernării. Pe de altă parte, dacă reuşeşte, d-l Dragnea va avea ce n-au avut nici d-l Iliescu, nici d-l Băsescu: partidul lui. Şi s-ar putea ca în momentul în care va avea în mână acest partid (care fiind la guvernare – à la longue – va fi un partid-stat) să fie primit – tacit – în clubul democraţiilor iliberale ale Europei de Est. Aşa cum am arătat, riscul e mare şi, în această operaţie, d-l Dragnea va avea împotriva lui majoritatea activului de bază al PSD-ului.

Ca o concluzie a celor două variante: dacă d-l Dragnea câştigă acum, va intra într-un joc – nu e clar cât de mecanic şi cât de supus voinţei lui – al supralicitărilor. Unde se va opri? La a-şi distruge partidul, sau la a distruge ţara? Există şi victorii foarte amare. Căci un lucru e cert: provocând populaţia cu această Ordonanţă (care, totuşi, are ca principali destinatari doar “greii” politicii), d-l Dragnea le-a luat eşaloanelor de mijloc (şi din teritoriu) ale PSD-ului tava cu bunătăţi din faţă. Oamenii aceştia (din aparatul de stat, din prefecturi, ministere, primării etc.) nu-şi doreau decât un singur lucru: liniştea în care să-şi pună pe picioare business-urile lor proprii. La limită, erau dispuşi să accepte şi DNA-ul pe un principiu similar celui al loteriei: dacă toată lumea e coruptă, atunci şansa de-a mă nimeri pe mine e, statistic, infimă. În plus, DNA-ul îşi racolează clientela de bază de la vârful politicii – adminsitraţiei – lumii afacerilor ceea ce, din perspectiva oamenilor “de la bază” constituie un dublu avantaj: mai întâi că ei sunt prea mici casă cadă în plasa pentru cei mari, apoi că eliminarea acestora din urmă din scenă lasă locuri libere şi, în felul acesta, ierarhia puterii e în permanentă mişcare (şi, astfel, cei de jos au o şansă de ajunge sus). Oamenii aceştia ar fi vrut orice, numai tensiunea din ultimele zile nu. Ei vor doar să pună mâna pe ceva, să-şi facă un rost – lor şi familiilor lor, să-şi permită şi ei shopping-ul în străinătate, copiii la universităţi adevărate, o casă în Bucureşti – lucruri (în fond) mărunte, dar care te definesc ca cineva în România. D-l Dragnea a vrut totul – poate nu doar pentru sine, ci şi pentru oamenii săi – şi, acum, nu e limpede dacă nu cumva nu vor pierde şi ceva-ul la care – încă din vară – ştiau că “au dreptul”. Aşa că, la ora actuală, PSD-ul nu e neapărat cu d-l Dragnea, mai curând e în expectativă şi aşteaptă să vadă următorul pas. La fel cum strada s-a coagulat imediat când a văzut că Preşedintele poate fi un pol al vieţii publice, şi partidul de guvernământ îşi poate modifica configuraţia dacă se iveşte un alt pol credibil dintre cadrele lui. Demisiile din PSD ne-au arătat că “disciplina de partid” nu e absolută, iar bâlbâielile şi autocontrazicerile d-lui Dragnea că nici dânsul nu e “supremul”.

Şi cu asta intrăm în a doua posibilitate a insisteţei d-lui Dragnea pe validitatea Ordonanţei şi pe competenţa Guvernului: aceea de a pierde. Deja d-l Dragnea a pierdut mai mult decât era dispus să accepte: şi-a pierdut credibilitatea. Nimeni nu-l mai crede pe cuvânt, dacă spune că nu va mai reveni cu exonerarea infractorilor. Lucru şi mai grav: pretinzând (la întoarcerea din America) că nu ştie de ce e vorba, s-a decredibilizat şi în ochii henchmen-nilor săi, care au realizat cât de uşor pot fi sacrificaţi cu o singură frază. A mai pierdut încă odată, temporizând până când a fost abandonat şi de aliaţi tradiţionali (precum Avocatul Poporului). Dacă ieşea miercuri dimineaţa şi spunea: ce-aţi făcut?, avem altele mai importante – de pildă bugetul – de legiferat; nu e nici o grabă cu Ordonanţa asta – retrageţi-o şi-l trimitea pe d-l Iordache la plimbare, probabil că ar fi câştigat şi în ochii adversarilor. Aşa a pierdut şi în cei ai suporterilor: când situaţia a devenit de nesusţinut, s-a pierdut în scuze şi ameninţări, în afirmaţii şi retractări, arătându-le tuturor ce înseamnă o putere fără o autoritate reală. Iar strada, care se adunase compact între timp a înţeles acest lucru. Cu cât mai mult invocă d-l Dragnea “mandatul” votului din 11 decembrie, cu atât mai manifestă e lipsa acelei auctoritas în numele căreia dânsul ar putea pretinde la un statut public de prim plan. Lucrul acesta e cu atât mai ciudat, cu cât – după alegeri – consensul public (chiar şi al criticilor dânsului) părea să i-o acorde. Afacerea Ordonanţei ne-a arătat tuturor că regele e gol: d-l Dragnea îşi închipuia că poate conduce ţara ca pe organizaţia PSD de Teleorman, programul de guvernare (cel ştiut doar de dânsul) avea în centru dezincriminarea corupţiei şi graţierea corupţilor şi acţiunile publice ale celui numit “supremul” arătau o necunoaştere – mergând până la sfidare – a opiniei publice. Mă tem (sau mai curând mă bucur!) că din această cădere la nivelul percepţiei publice, la fel ca şi din neîncrederea pe care a suscitat-o, d-l Dragnea nu-şi va mai reveni nicicând. Aşa cum se întâmplă cu tiranii decrepiţi, nici mituirea oamenilor, nici recursul la forţă (şi nici alternaţa lor) nu vor arăta nimic altceva decât că omul e slab şi se teme. D-l Dragnea a dat înapoi cerând Guvernului să abroge Ordonanţa (printr-o altă Ordonanţă – la cinci zile după ce a dat-o – avem o reală vocaţie a originalităţii în justiţie!), dar apoi a introdus-o, cu o infimă schimbare, în dezbaterea Parlamentului, tocmai pentru a le arăta oamenilor lui că nu e slab, ci şmecher. A cedat, aparent, o pasă, pentru câştiga meciul. Tot aşa cum înainte insista pe formulările juridice ale Ordonanţei abrogate, în vreme ce oamenii din stradă îi evidenţiau intenţia.


























Material sustinut de Superbrands

Recomandari de vara de la librarii Humanitas

Librariile Humanitas au aparut ca entitate juridica in anul 1993, insa primele doua librarii au fost deschise sub egida Editurii Humanitas inca din 1991. Cu peste 25 de ani in piata de distributie si vanzare de carte din Romania, compania isi propune sa ramana in continuare lantul de librarii cu cea mai mare pondere de carte din Romania, acordand editurilor nationale si locale, dar si autorilor romani, sansa de a ajunge la public.

3467 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri