Marii dictatori ai secolului XX au fost studiați cu mare atenție, dincolo de fascinul pe care-l exercită figurile sinistre de casapi cu tiară sau fără, și pentru ceea ce a reprezentat vulnerabilitatea mecanismelor democratice ale unui stat. O serie de monografii acordă o pondere însemnată acestei alchimii secrete a devenirii politicianului sau soldatului sau revoluționarului în ellider maximo. Măruntul caporal Adolf a fost combatant voluntar în Primul Război Mondial și s-a remarcat pentru curaj pe câmpul de luptă fiind rănit și decorat de două ori înainte de a ajunge unul dintre cei mai terifianți dictatori, responsabil pentru hecatomba celui de-al Doilea Război Mondial unde Holocaustul a reprezentat o culme a ororii. Brigandul georgian Djugașvili, alias Sosa, alias Stalin a trăit periculos coordonând și participând la tot felul de jafuri, fiind deportat în Siberia de câteva ori, evadând, riscându-și pielea înainte de a deveni atotputernicul Stalin autorul unei deliberate înfometări în masă a populației Ucrainei care se împotrivea colectivizării. Angajatul unui modest birou de avocatură, Fidel Castro, a fost arestat, eliberat, a purtat un război de guerilă împotriva armatei regulate a dictatorului Batista, a rezistat în munți cu o tenacitate impresionantă, a făcut revoluția victorioasă și apoi a reușit să facă din Cuba una dintre cele mai sărace țări comuniste unde samba alungă (ocazional) foamea. Modestul învățător Mao Zedong a străbătut China pentru a strânge o armată, în mitologia partidului povestea asta poartă numele de Marele Marș și a condus o revoluție cu succes. Marele Salt Înainte care viza modernizarea peste noapte a Chinei a confruntat-o cu o foame endemică care a condus la acte de canibalism. Succesul politic i-a transformat pe acești lideri în monștri, dominați de o insațiabilă dorință de putere, conducându-și popoarele prin experiențe devastatoare. Cartea neagră a comunismului, coordonată de Stephane Curtois, a documentat laborios crimele realizate de dictatorii comuniști, iar în Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin, Timothy Snyder a scos la suprafață o zonă victimiară rămasă necartografiată undeva între cele două mari puteri Germania nazistă și Rusia sovietică. Dar să ne întoarcem la ai noștri, Gheorghe Gheorgiu-Dej, un stalinist fanatic, a făcut închisoare pentru ideile și acțiunile sale împotriva Statului Român, la fel și Ceaușescu, un modest executant, a avut o carieră revoluționară cu câteva stagii în închisoare în perioada interbelică, postamentul pe care și-a construit un profil eroic. Voința de putere absolută a constituit motorul existențelor dictatorilor comuniști ai României, responsabili pentru viețile distruse a sute de mii de oameni. Dl. Liviu Dragnea împărtășește aceeași dorință de putere absolută cu liderii mai sus menționați, membri selecți ai unui club al ororii. Vrea să fie Cârmaciul, Întâiul Fiu al Țării, Geniul Carpaților, Erou între eroi, un Om care se naște la o mie de ani etc. Oamenii din generația mea recunosc apelativele triumfaliste cu care ultimul dictator al României, Nicolae Ceaușescu, era încununat în discursurile oficiale. Mai mult decât atât, recunosc aș spune o morfologie totalitară. Nu am vrut să o învățăm, am fost învățați. De aceea comportamentul dlui. Liviu Dragnea, acest nou lider ridicat în urma unei lovituri norocoase la rangul de președinte al unui partid care a câștigat irevocabil alegerile cu peste 50% mă face atent, mă îngrijorează profund. Și eu și el am trăit sub Ceaușescu, și eu și el am învățat câte ceva despre dictatură, doar că se pare că acest ceva e foarte diferit. Eu am prins o repulsie pe care nu mi-o pot reprima, domnul Dragnea a prins gust de ea.
Am urmărit gesticulația politică a dlui. Liviu Dragnea din momentul în care PSD a câștigat alegerile, mai precis ea mi-a sărit în ochi. Decizia de a-și umili proprii săi colegi impunând un premier absolut necunoscut, dna. Sevil Shhaideh, un funcționar capabil din câte am înțeles, fără să-i consulte, mai mult chiar, fără să țină cont de ierarhiile formale și informale din partid a fost unul dintre primele semne. Nu m-a îngrijorat însă, deși gestul a părut extrem și majorității liderilor din PSD, dar unui lider carismatic nu îi poți spune nu. Și nimeni nu a îndrăznit să-i spună nu în PSD dlui. Dragnea. Respingerea propunerii sale a trezit în liderul maxim un val de furie incontrolabilă acompaniată de amenințări printre dinți, un comportament compulsiv, dar nici asta nu m-a îngrijorat, am mai văzut. Următoarea propunere a marcat același tip de gesticulație totalitară. Dragnea și-a umilit premierul din prima zi, a declarat că este singurul care cunoaște programul de guvernare ”din scoarță-n scoarță”, i-a alcătuit acestuia cabinetul, i-a luat vorba din gură, a lăsat să se înțeleagă într-un mod revoltător că el este, de fapt, premierul, iar în fața noastră nu aveam decât o marionetă care să-i țină locul cald până când el va putea prelua puterea. Sunt aici trăsăturile dictatorului tipic dacă nu confuzi explozia de grandoare cu proasta creștere cum am fost tentat să o fac. Despre Mao Zedong se spunea că știa absolut totul din toate domeniile posibile. Cunoașterea absolută dublată de vizionarism este un atribut definitoriu al liderului maxim. El știe calea, el vedea în viitor. Cei din jurul său sunt simpli executanți, indiferent de poziția pe care o ocupă în ierarhia Partidului. O ală trăsătură a unei dictaturi o constituie unanimitățile. Dictatorii nu lucrează cu fracții, totul este 100%. Așa au fost membrii Biroului Politic pentru Stalin, așa au fost generalii și politicienii față de Hitler, pentru a nu mai vorbi de cei din jurul lui Mao sau Kim Ir Sen, iar cei care nu au jucat bine rolul au fost destituiți, trași pe linie moartă, asta în cel mai bun caz, sau lichidați, uneori cu familiile lor cu tot. Dictatorul nu e doar atotștiutor, dar și atotputernic, de aceea voința sa e lege. Așa a fost și este voința dlui. Dragnea în PSD, salutată prin unanimitate.
Numirea dlui. Florin Iordache ca ministru al Justiției, autorul ingineriei politice numite Marțea Neagră din 2012 a fost semnalul de alarmă. Apoi au urmat cele două ordonanțe de urgență referitoare la grațiere și abuzul în serviciu care îi dezincriminează pe politicienii borfași și le creează posibilitatea de a fura nepedepsiți. Filmul evenimentelor este bine cunoscut. Atunci abia am realizat dorința secretă a dlui. Dragnea în tot oribilul ei. Dl. Dragnea nu-și dorește doar să se salveze, dl. Dragnea dorește să domnească în deplină impunitate ca lider totalitar. Dl. Dragnea își dorește să dispară orice opoziție din partea instituțiilor statului, să le controleze pe toate începând cu Justiția prin desființarea DNA-ului, să fie Cârmaciul acestei țări. Dl.Dragnea își dorește o dictatură de tip sud-american, o mexicanizare a României căzută pradă câtorva famiglii, protejate de armată, miliție, servicii secrete și o justiție emasculată, unde el lider maximo să trăiască într-un lux orbitor la o înălțime amețitoare de unde poate contempla masa sărăntocilor care-i alcătuiesc poporul venită să-i cerșească la picioare. Către acest vis măreț, Dl.Dragnea a făcut o primă mutare în forță, una calculată cu minuțiozitate. Ce a urmat, iarăși bine știm, El Magnifico a aflat cu stupoare că nu guvernează un popor de proști, de asistați social, de abulici și de lichele. Să ne reîntoarcem însă la talentatul domn Dragnea.
La ultima apariție în care a comunicat decizia Partidului, adică a Sa, privitoare la cele două ordonanțe de urgență, urgența Sa, și-a rezervat un fotoliu imperial pentru el, aflat în centru și unul vizibil mai mic și mai scund pentru premierul Grindeanu. Scena a fost de un caraghios absolut și se dovedește că premierul marionetă are un stomac formidabil care poate digera o batjocură de proporții, umilințe cu toptanul, aceasta pentru cine nu înțelege codurile unui regim dictatorial cum este cel instaurat în interiorul PSD. Supunerea oarbă și umilința sunt singurele răspunsuri admise în preajma liderului maxim. În lumea animală gesturile de supunere sunt elocvente și posturile adecvate indică supunerea sexuală, mai precis homosexuală și punerea la dispoziție a propriei vieți pentru a preveni agresiunea celui mai puternic. Îi pui la dispoziție liderului, în mod simbolic evident, jugulara și curul, și dacă e nevoie mai dai și din coadă și schelălăi jucându-te copilăros cu cureaua zgardei în timp ce animalul alfa te marchează în fața tuturor. Citiți în minunata carte a lui Sebag Montefiore, Stalin. Curtea țarului roșu, cum se distra Stalin cu membrii biroului politic, umilindu-l pe fiecare în ceea ce avea mai vulnerabil, în stângăcia lui, în neputința lui, în ființa lui intimă. La un interviu, la o întrebare adresată premierului Grindeanu, întrebare referitoare la întâlnirea cu ambasadorii străini, dl. Dragnea răspunde automat în locul lui. Nu și-a putut închipui că la o conferință de presă unde Măreția Sa e prezentă există întrebări adresate și cățelului cu care a ieșit la plimbare. Site-ul PSD e plin de fotografiile dlui. Dragnea, – rar mai scapă un secundar pe post de garnitură la friptura din mijlocul platoului -, toate împrejurările care au valoare istorică îl au în centrul lor, el este peste tot, el este Partidul, comprende?. Aceste gesturi fac cât o mie de cuvinte, spun adevărul despre pulsiunile dictatoriale ale liderului, despre infinita sa aroganță. Mai există o trăsătură caracteristică a dictatorilor care derivă din toate acestea, nu suportă să fie contraziși. Voința străzii exprimată de aproape 400.000 de oameni nu este suficient de puternică pentru ca Dragnea Magnificul să-i acorde atenție, pnetru a nu mia vorbi de membrii guvernului său în frunte cu pseudopremierul Grindeanu și artizanul legii, ministrul sau mai precis sinistrul Florin Iordache.Nici când toate instituțiile statului reunite spun NU, Supremul nu se lasă deranjat de alt zgomot de fond decât cel al respirației sale magnifice purtătoare de mană cerească.
Și mai este ceva asupra căruia ne avertizează filozoful Lesek Kolakowski. Dictatura înseamnă domnia minciunii. Iar dl. Dragnea minte cum respiră, distorsionează adevărul cu o versatilitate cu care-l concurează pe un alt campion al minciunii, dl.Victor Ponta. Un exemplu dintre multe altele; dl. Dragnea ne spune că știe programul guvernului Grindeanu ”din scoarță-n scoarță” din moment ce, nu-i niciun secret, el al lui. Apără ordonanțele până în pânzele albe, apoi are o bruscă amenzie. Nu știe ce face premierul, iar acesta molipsit la rândul său de amnezie nu știe ce face ministrul Justiției. În această overdoză de aroganță se află și un reflex politic totalitar.
Să ne întoarcem la marile figuri ale ordinii totalitare cărora dl. Dragnea le face o concurență neloială. Din CV-ul modestului activist de partid ajuns baron peste noapte lipsește cu desăvârșire acea dimensiune ”eroică” a carierei. Există un numitor comun al devenirii întru dictatură a unui Stalin, Hitler, Mao, Fidel, Dej, Ceaușescu, etc. ceea ce le-a conferit legitimitate în fața maselor, și anume lupta reală, cu riscuri reale, asumate, proba focului, și enunțarea unui ideal călăuzitor paravan pentru o imensă dorință de putere. Domnul Dragnea nu a luptat pe niciun front și în nicio revoluție, nu a făcut nici măcar o zi de închisoare (condamnarea cu suspendare i-a răpit carierei sale dimensiunea martirajului), iar idealurile sale se pot rezuma într-o frază: Liber la furat și să nu plece nimeni acasă cu mâna goală! Cu toate acestea, dl. Dragnea e mult mai complicat! A fost laureatul unui concurs de împrejurări favorabile și Partidul său a câștigat o bătălie electorală importantă. Mai precis, promisiunile electorale deșănțate au învins pe fondul unei sastiseli generale și a unei opoziții flasce și agresive cât un iepure de cauciuc. Există o nuanță aici. Alegerile au fost câștigate de PSD și armata de lideri locali care au mobilizat un electorat credul, intoxicat de televiziunile brainwashing, dar și fără o plajă cât de cât opțiuni viabile. Efortul a fost imens în teritoriu, efortul dlui. Dragnea a constat într-o viclenie primară, aceea de a deplasa atenția de la acțiunile antijustiție, anticorupție lăsate pe seama televiziunilor tonomat spre descărcarea cornului abundenței asupra unui electorat apatic, dezorientat. Ceea ce au câștigat liderii din teritoriu, a luat în stăpânire Dragnea cu un minim efort. Întronarea sa și eclatarea personalității sale cosmice au avut loc imediat după câștigarea alegerilor când El Magnifico a asumat succesul multora drept succesul exclusiv al său. Atenție, acestea au fost alegeri parlamentare și nu prezidențiale, ele au validat un Partid, nu un candidat unic. Oricum, din acel moment, tovarășul Dragnea confundat cu Partidul a început să fie în toate ”cele ce sunt. Și-n cele ce mâine vor râde la soare”.
În definitiv, cu ce fel de dictator avem de-a face? În primul rând cu unul in statu nascendi.
Aparent, Dl.Dragnea este un dictator de mucava, anacronic, văduvit de grandoarea membrilor galeriei la care trimite comportamentul său. Lipsit de legitimitatea unei istorii ”de luptă și sacrificiu”, acest comportament rămâne unul ciocoiesc, chiar dacă ambițiile liderului tind către grandori aureolare, către spectacole vezuviene de putere în care simpla sa apariție extrage soarele din nori, aduce ploaia și scoate din sute de mii de piepturi un ”Heil!”- a se vedea milionul invocat de dl. Dragnea pe post de armată personală, aluzie la un posibil război civil pe care se crede capabil să-l declanșeze dacă e provocat. Probabil că scăpat de amenințarea unei condamnări apropiate, cu un popor bleg, așa cum l-a visat, dl. Dragnea și stadionul cu aplaudaci al dlui. Ponta i se va părea prea mic. Însă, în dl.Dragnea există o mare parte din datele dictatorului autentic, numai că această vocație a eclozat prea repede și, în absența unui context favorabil, ceea ce se poate vedea este ceva caraghios și respingător totodată.
Fără puterea absolută, din Hitler se poate vedea artistul refulat și caporalul nătâng-fanatic, din Mao rămâne învățătorul agitat, din Stalin un brigand bezmetic și muieratic, tovarășul de năzdrăvănii Sosa, din Castro un avocat fără tragere de inimă, din Dej un ceferist frustrat care confunda cuțitul cu furculița și din Ceaușescu un cizmar bălbâit. Din dl. Dragnea ar rămâne probabil un inginer fără vocație. Cu toate acestea a exista de fiecare dată un moment critic, când oamenii politici, decidenți ai instituțiilor statului, diplomații, cetățenii înșiși au acordat un vot de încredere unui astfel de lider crezând în bunele sale intenții, în promisiunile sale sau că îl vor manipula, că se va opri mulțumit cu ceea ce a dobândit. Pe acest fond de proastă evaluare a potențialului distructiv al liderului sau de pură ignominie dublată de prostie un Hitler sau un Stalin au pus mâna pe putere.
