La peste 35 de ani, Venus Williams și Roger Federer sunt prezențe nescontate în finalele de la Australian Open, un turneu pretențios, care consumă multe energie. După cum a decurs sezonul trecut pentru ei, un asemenea parcurs era greu de anticipat. Însă modul în care s-a derulat turneul de la Melbourne mă îndeamnă să punctez câteva specte legate de momentul istoric la care luăm parte în calitate de spectatori.
Finala surorilor Williams de la Melbourne ne face să trasăm un arc simbolic peste timp și să ne amintim că tot cu o finală între surori a început aventura tenisului feminin la nivel de Grand Slam. Se întâmpla în 1884 la Wimbledon. Surorile Maud și Lillian Watson au jucat finala la All England Club, într-o atmosferă caracterizată de curiozitate. Tenisul feminin se juca în fuste lungi, cu corset.
Foto 1 Surorile Maud și Lillian Watson
De la surorile Watson, tenisul s-a transformat din loisir în afacere. La mai bine de un secol distanță, surorile Williams îmbogățesc sportul cu un episod neprevăzut. Prezența lor în finala de la Antipozi i-a făcut pe jurnaliști să scoată din arhive imagini cu ele la prima confruntare într-un meci oficial, tot la Australian Open, în 1998. Aceiași jurnaliști vor reitera povestea cu iz de Hollywood, în care tenisul a fost biletul de ieșire din suburbie pentru familia Williams.
La fel ca Roger Federer, Venus și Serena și-au dorit să fie cele mai bune din lume în domeniul lor și au reușit. Cele trei personaje au redefinit tenisul, au marcat o generație, iar acum ne oferă o nouă tresărire. Tocmai când cronicarii îi transformaseră în mituri, ei au reapărut, venind cumva să-și reconfime profilul de eroi. Cred că putem cădea de acord că toți sunt produsul unei culturi a performanței și a modestiei. Fiecare transmite în felul său și un soi de eleganță, pe lângă o oarecare nonșalanță.
Cu multe sacrificii și mii de ore de muncă, și-au perfecționat abilitățile sportive. Venus, Serena și Roger au afișat o filosofie a îmbunătățirii permanente, fără de care poate nu ar fi fost elogiați la acest Australian Open. „Roger Federer nu crede însă că a ajuns la capătul unui drum, ci la capătul unei experiențe noi”, scria René Stauffer, după ce elvețianul devenea lider mondial[1]. Și experiențele s-au multiplicat cu o așa frecvență încât mulți îl consideră cel mai mare tenismen din istorie. El și surorile Williams au intrat în rolurile de eroi și au promovat valori sociale prin intermediul tenisului. Îndemânarea i-a ajutat să iasă în evidență, iar acest element pus în relație cu atitudinea lor pe teren a generat deseori emoții și momente de efuziune.
„Ce face un sportiv să fie atât de popular ?” este o întrebare potrivită în acest context. Excepționalitatea, talentul și realizările personale care inspiră sunt răspunsuri valabile în cazul celor amintiți. Toate aceste aspecte pot fi alăturate conceptului deja cunoscut de charismă. Termenul provine din greacă și înseamnă „dar” sau „har”. În sport el poate fi înțeles mai degrabă ca o înzestrare socială, nu doar fizică. Max Weber scria în „Economie și Societate” despre liderii charismatici, acei oameni deosebiți, înzestrați cu puteri și calități excepționale. Ideile sale pot fi suprapuse spațiului sportiv.
Același Weber aprecia că în vremuri de criză liderii charismatici inspiră și resuscitează interesul maselor. Tenisul ultimului an a fost plin de transformări și mulți specialiști ai fenomenului au vorbit de o perioadă de tranziție. Numai că, iată, într-un asemenea moment, vechii eroi se întorc la fel de surprinzători și iși reafirmă calitățile la Australian Open. Tranziția poate să mai aștepte.
Puțini jucători de tenis tineri pot egala impactul lor și au abilitatea de a crea conexiuni atât de solide cu fanii. În meciurile lor ai senzația unui alt timp, „cel al eroilor”, diferit de cel cotidian, după cum se exprima antropologul argentinian Eduardo Archetti[2]. Este un timp care transcede mediocritatea și viața normală și la care spectatorii aspiră.
La acest aspect cred că a contribuit și formatul concursului. Prezența celor trei sportivi în finale a fost cumva facilitată și de programul de la Australian Open. Cu o zi de pauză, fiecare a avut timp să se recupereze. Deși este cel mai exigent eveniment tenisistic, un Grand Slam, Australian Open este mai îngăduitor decât turnee precum Madrid, Roma sau Beijing, cu meciuri zi de zi. Ne-a oferit și nouă răgaz pentru a ne bucura de tenis old-school, vintage, cu o identitate bine conturată. O identitate construită în ani și care reliefează clar personalitatea jucătorului.
Dincolo de bani și faimă, în cazul lui Venus, Serena și Roger cred că există încă plăcerea jocului. Nu știu câți cunosc faptul că un model sportiv pentru elvețian este un alt longeviv al tenisului, australianul Ken Rosewall, un campion din anii ‘50, ‘60 și ‘70. Rosewall a câștigat ultimul Grand Slam, Australian Openul din 1972, la peste 37 de ani și a evoluat în ultima finală a unui asemenea concurs la 39 de ani. „Ceea ce a realizat Ken este incredibil. Ar trebui să se vorbească mai mult despre el. Este un reper pentru mine și îmi dă speranțe că dacă voi fi sănătos voi mai juca mulți ani”, declara în 2016 Federer pentru New York Times[3].
