Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Taramuri si aliante imaginare

de Mihai Maci     Contributors.ro
Marţi, 6 decembrie 2016, 11:26 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Hotnews

Arădean ce-şi făcea Facultatea la Cluj (pe urma părinţilor), mi-am petrecut multe week-end-uri ale studenţiei la Timişoara, alături de foşti colegi de gimnaziu şi de liceu. Poate că am uitat acest lucru, dar – pe vremea aceea (la începutul anilor ’90) – distanţa dintre Timişoara şi Cluj era aceea dintre două lumi diferite. Spre deosebire de Clujul imobil al lui Gheorghe Funar, cu aer de oraş muncitoresc (şi – în timpul Caritas-ului – semirural), Timişoara păstra amprenta primului “oraş liber de comunism” şi se mişca cu o dinamică surprinzătoare pentru acele vremuri. Ei bine, în acest mediu mi-a fost dat a auzi prima dată sintagma “a treia Europă”. La început nu am înţeles despre ce anume era vorba, dar am fost repede lămurit: între cele două Europe separate de Cortina de Fier reînvia, după căderea graniţelor şi a ideologiilor, o Europă uitată, care fusese vreme de decenii (dacă nu de veacuri) modelul nostru – Europa imperială a Habsburgilor. Că o asemenea Europă existase, venea să ne-o dovedească o întreagă literatură care trecea – pe atunci – de la o editură la alta: Joseph Roth, Robert Musil, Hermann Broch şi, deasupra tuturor, Kafka şi Wittgenstein. N-am băgat (în acel timp) de seamă faptul că operele majore ale autorilor citaţi erau scrise după căderea Imperiului şi erau impregnate de nostalgia apăsătoare a celor cărora le-a fost dat a parcurge drumul de la monarhia milenară a Habsburgilor la “revoluţia nihilismului” nazist. Oamenii aceştia (risipiţi în exil) – să nu-l uităm pe Stefan Zweig cu a sa “Lume de ieri”, apărută la noi încă pe vremea comunismului – aveau sentimentul acut al sfârşitului unei lumi pe care o celebrau asemeni Paradisului pierdut. Dar, pentru noi, lumea lor nu părea trecută, ci o vedeam renăscând într-un culoar mito-poetic ce lega – asemeni Dunării (evocate de Claudio Magris) Timişoara şi Viena. Ce-a rămas din toate acestea? Un vis frumos, care a durat ceva timp în mediile literare bănăţene şi le-a adus aminte câtorva tineri calofili de epoca străbunicilor “cu joben” “ce ieşeau la Mon Jardin”. Dincolo de asemenea utopii nostalgice, era “a treia Europă” un proiect viabil? Categoric nu. În ciuda fascinaţiei faţă de “Imperiul defunct” (cu Împăratul lui burghez şi cu Împăratesa lunatică; cu revoluţionarii de berărie şi savanţii cu barbişon), acesta pierise demult şi cioburile lui nu mai reflectau întregul. Pierduţi în acest vis, uitam cu toţii ca Monarhia bicefală se descompusese de la sine la finele Primului Război Mondial şi că, atunci, niciuna din naţiile Coroanei nu mai vrusese să facă parte din Imperiu şi nici să aibă un Împărat (ne amintim de formula hilară, de “Regent”, a Amiralului Horthy, care-l alungase pe Împăratul al cărui locum tenens se pretindea a fi). La 70 de ani de la dispariţie, Imperiul Habsburgic revenea doar în actualitatea imaginaţiei, supus acelei mişcări de “corsi e ricorsi” care antrenează modele şi media. Mai înainte de toate a fost apariţia Bătrânei Doamne, a ultimei Împărătese a Europei – Zita de Habsburg – care li s-a adresat, la televiziune, austriecilor cu formula “subiecţii mei”. Austriecii au zâmbit: Împărăteasa era nonagenară şi preţul întoarcerii şi al discursului ei fusese renunţarea fiului ei cel mare, Arhiducele Otto de Habsburg, la orice pretenţii asupra Coroanei Austriei. La începutul lui 1989 Împărăteasa Zita, aproape centenară, se retrage de pe scena istoriei şi intră, cu un fast imperial reconstituit, în Cripta Capucinilor. E primul membru al Familiei Imperiale care-şi găseşte odihna în necropola imperială de la Franz Joseph încoace şi, pentru o clipă, cei 73 de ani par aboliţi şi lumea aristocratică, cea burgheză şi Biserica se reunesc pentru a aduce un ultim omagiu “suveranului (în) negru”. Imaginile, transmise de toate televiziunile europene – inclusiv de cea maghiară (dar nu de cea română, aflată încă sub controlul strict al lui Ceauşescu) – avuseseră, cum se spune azi, “un puternic impact emoţional” şi fastul funerariilor trezise memoria unui trecut mult timp blamat, dar care redevenea trendy. Câteva luni mai târziu, Otto de Habsburg iniţia prima demantelare efectivă a Cortinei de Fier, la graniţa dintre Ungaria şi Austria, determinând “exodul Trabanturilor” şi căderea regimului comunist în Germania de Est. Nu după mult timp începea “criza iugoslavă”: “butoiul cu pulbere al Balcanilor” trimitea – peste timp – la ceea ce pusese în mişcare mecanismul fatal al Primului Război Mondial şi la lumea care se sfârşise odată cu acesta. Statele occidentale ale Federaţiei Iugoslave (Slovenia şi Croaţia) îşi aminteau de trecutul lor vestic şi aşteptau – nu în zadar – de la ţările germanofone recunoaşterea independenţei lor. Nu în ultimul rând, noul curent al filosofiei analitice ce venea de peste Ocean – tocmai la timp pentru a înlocui “materialismul dialectic” sclerozat în formule goale de sens – se revendica deschis de la figura mitică a lui Ludwig Wittgenstein şi de la activitatea Cercului de la Viena; iar noi descopeream fascinaţi teoriile psihanalitice ale celui mai celebru vienez interbelic: doctorul Sigmund Freud. Toată această conjuncţie de factori au făcut ca mitul Vienei (şi al Imperiului Habsburgic) să se actualizeze într-un mod neaşteptat la această cumpănă a istoriei. Şi, dacă mai era nevoie de un argument în plus, Viena era cea mai estică – şi, implicit, cea mai la-ndemână – capitală a Occidentului şi, în acelaşi timp, un termen mediu între oraşele Estului şi metropolele Apusului. Dar, încă odată, ce era dincolo de fascinaţie? Relaţiile noastre cu lumea habsburgică n-au fost tocmai bune. În Transilvania, unde dependenţa de Regatul maghiar (cu obsesia lui medievală şi aristocratică) a păstrat într-o condiţie subalternă populaţia românească şi a dus la multe (şi violente) fricţiuni, s-a cultivat “mitul bunului Împărat”, ţinut a ne face dreptate peste capul grofilor unguri. Ştim bine că n-a fost aşa: nici la 1784, nici la 1848, cu atât mai puţin după 1867. Povestea Memorandumului nedeschis de Împărăt (reală sau nu) e mai aproape de adevăr decât mitul Habsburgului iubitor al românilor nevoiaşi. În fine, influenţa pe care a(r fi) avut-o Aurel C. Popovici – cu planurile sale de federalizare a Imperiului – asupra Moştenitorului tronului are două vicii: alunecă uşor în ipoteze generale (ce s-ar fi întâmplat dacă…?) şi se raportează la un mal aimé al Casei (şi al societăţii) austriece. Onest vorbind, pentru Habsburgi nu am fost decât o naţie subalternă a Imperiului, un popor de producători (în sens platonic), administrat de nobilimea ungară. Toate înţelegerile Habsburgilor se făceau, peste capul nostru, cu aristocraţia maghiară. Nici relaţiile Ţărilor (şi apoi Principatelor Unite) Române cu Austria n-au fost tocmai bune. În secolul XVIII austriecii au încercat mai întâi ocuparea (în siajul victoriilor prinţului Eugeniu de Savoya), apoi crearea unei forme de “zonă de influenţă” în teritoriile româneşti (să nu uităm: supuse Porţii Otomane). Au ocupat efectiv un timp Oltenia şi nu s-ar putea spune că administraţia lor a avut doar efecte civilizatorii, apoi au încercat să impună monopoluri economice şi, finalmente, s-au dedat la tot soiul de şicane asupra comerţului cu Ţările Române. Din raţiuni uşor de înţeles – pentru a nu electriza românii supuşi coroanei lor și pentru că Regele României era un Hohenzollern (ceea ce, după Sadowa, nu suna prea bine la Viena) – relaţiile austro-române au fost mai curând reci. Iar rolul contelui Ottokar Czernin (de “anchetator bun”) în negocierea Păcii de la Buftea pare menit mai curânt a întregi tabloul unei istorii făcute din animozităţi catifelate. Da, e adevărat, în zonele dependente direct de Coroana Habsurgică – în speţă în Bucovina şi Banat s-a dezvoltat o burghezie locală, însă – la fel ca în Transilvania – ea era alcătuită din patriciatul german (pe care îl descrie atât de bine Gregor von Rezzori), din elita antreprenorilor iudeo-maghiari şi din clerul catolic sau luteran, adică nu din populaţia majoritară. Aceasta din urmă, în proporţie de peste 90 % (potrivit recensământului din 1910) era rurală şi trăia în condiţii mai apropiate de neolitic decât de secolul XX (bine descrise, chiar câteva decenii mai târziu, de şcoala lui Grofşoreanu). Burghezia urbană pe care o viza nostalgia Imperiului era reală, dar era doar cea la care strămoşii noştri priveau de departe, stând umili, la distanţă, cu căciula în mână. Faptul de-a ne fi imaginat că putem recrea – măcar la scara Banatului – o Mică Vienă de bürger-i rotofei, cu favoriţi şi monoclu, savurându-şi berea şi Zeitung-ul pe floaştăr, între bursă şi teatru (plin de doamne în crinolină), n-a fost nimic altceva decât o iluzie de acelaşi gen cu visul de a câştiga milioane la loterie. Austria Felix nu s-a-ntrupat în Banat şi nici n-a creat “coridoare dunărene” ale prosperităţii. În timp am (re)descoperit faptul că Timişoara e mai puţin un oraş central-european şi mai mult unul românesc. Cu ce-am rămas din această pasiune? Cu o întreagă literatură tradusă temeinic, care-şi aşteaptă ricorsi-ul şi visătorii.

Mitul Habsburgilor era unul paseist şi local (flatând specificul “bănăţean”), dar cel european putea deveni “un proiect la scară naţională”. Şi chiar aşa şi e: după 1993 ne descoperim cu toţii (în frunte cu vechii aparatcici) “vocaţia europeană”. În fapt, descopeream atunci, noi am făcut dintotdeauna parte din Europa şi doar tancurile lui Stalin şi demenţa “celui mai iubit fiu al poporului” ne-au împins într-un nedrept exil. Acum reveneam – ca eroi şi martiri – în “casa noastră comună”. Sigur, în subsidiar, nu ne doream doar vorbele de complezenţă ale oficialilor occidentali, ci voiam o viaţă “ca afară” (să nu uităm că, în 1990, salariul mediu al unui bugetar – şi toţi eram bugetari pe vremea aceea – era cam cât un burger şi o Cola pe o terasă din oricare dintre capitalului Vestului). Ca mai mereu, prinşi în efuziunea noastră, nu ne-am întrebat cum văd ceilalţi – în speță occidentalii – situaţia. Onest vorbind, pentru ei Ţările (şi apoi Principatele Unite) Române n-au prea aparţinut istoriei europene. Oricine răsfoieşte o carte de istorie a Europei apărută acolo – de la Charles Seignobos la Norman Davies – va fi surprins de puţinul (adesea doar ca note sau trimiteri) alocat României. Paradoxal, doar în istoriile fostelor “democraţii populare” avem un loc bine individualizat. Oricine ia un atlas istoric apărut în Vest va vedea că până la jumătatea secolului XIX teritoriile locuite de români (cu excepţia Transilvaniei trecută pe seama Regatului Maghiar sau a posesiunilor habsburgice) sunt incluse în Imperiul Otoman. Ne place sau nu, aceasta e percepţia Occidentului cu privire la lungul nostru Ev Mediu (care, în ochii lor durează dacă nu până la 1859, măcar pâna la 1848): de provincii otomane. Sigur, noi am putea invoca statutul special al Valahiei şi al Munteniei (cu un Domnitor creştin), însă mă tem că ni s-ar aduce aminte că acest Domnitor era asimilat ierarhiei administrative a Imperiului ca paşă cu două tuiuri. Iar administraţia, cu grecii ei, era oricum, numai românească nu. Poate necunoaşterea limbilor (turcă, greacă, armeană etc.), poate puţina frecventare a arhivelor Răsăritului să fie de vină, însă e cert că istoriografia noastră a pus accentul pe ceea ce ne individualizează la frontiera europeană a Imperiului Otoman, în vreme ce Vesticii – privind la scară mare – sunt tentaţi să vadă mai curând ceea ce ne identifică cu el. Un lucru e cert: din momentul în care devenim conştienţi că mai există şi o altă lume decât cea a Ţarigradului (cu Fanarul său) şi decât Polonia marilor pani (mai orientali şi ei decât ar vrea să creadă), din acel moment europenitatea a devenit pentru noi un ideal. Numai că, dintru început, acest ideal a luat forma unui paradox: pe de o parte ne doream a deveni asemeni celorlalţi (adică părtaşi la o prosperitate pe care Revoluţia Tehnologică începea s-o disemineze la scara tuturor cetăţenilor), pe de alta ne clamam apartenenţa (geografică şi istorică – dacă suntem de acord să coborâm până la Traian) la această Europă visată. Să ne amintim că, la început, pe vremea “risipitorului logofăt Dudescu”, nici măcar n-am fost luaţi în serios; abia romanticii (exaltaţi, cum îi ştim) au văzut în noi o specie de bons sauvages, ţinuţi a ajunge la modernitate fără handicapurile unui trecut monarhist şi absolutist. Totuşi, de fiecare dată când s-a pus problema noastră (a Unirii celei mici – la Congresul de la Paris şi a Independenţei – la cel de la Berlin), diplomaţii, ceva mai lucizi, s-au întrebat dacă vom fi capabili să ne guvernăm, odată ce suntem lăsaţi de capul nostru. Căci, dacă e să recunoaştem onest, aceasta e adevărata problemă: ce facem după ce s-a terminat marea fiesta a sărbătorii naţionale? S-a întâmplat ca politica echilibrată a Regelui Carol I şi, apoi, aceea a lui Ionel Brătianu să ne scoată din optica aceasta de “copii ai naturii” pe care o au marile ţări despre tot ceea ce e la Est de Viena. Însă din 1930 până astăzi – cu mici episoade de prezenţă decentă – am rămas aproape tot aşa cum ne vedeau diplomaţii secolului XIX: o țară periferică, pitorescă (dar pitorescul acesta are și o cotă de macabru – ce merge de la Țepeș la Ceaușescu) și mai curând orientală (turcă și rusă depotrivă) în delăsarea ei. Pentru noi, Europa se înfăţişează ca o realitate geografică (şi, prin urmare, anistorică) ce se întinde – cum a spus-o de Gaulle – “de la Atlantic la Urali” şi în care ne revendicăm o centralitate pe care nici o (în)făptuire istorică nu o justifică. Pentru cei din Vest, Europa e un spaţiu al bunăstării şi al funcţionării instituţiilor în beneficiul cetăţeanului. Ne place sau nu ne place, aceasta e realitatea Europei pentru cei care au făurit-o. Dar, la urma urmei, de ce ne-am dorit noi înşine atât “integrarea în Europa”? Nu pentru a beneficia de viaţa umană pe care o fac cu putinţă prosperitatea şi funcţionarea instituţiilor? Oricât de “mândri” de autohtonismul nostru am fi, ştim cu toţii că ceea ce ne desparte de “lumea dezvoltată” e sărăcia. Şi că oricât de mult am vrea să punem această sărăcie pe seama altora (a “exploatatorilor străini”), ea se datorează mult mai mult corupţiei noastre endemice şi ineficienţei instituţionale. Prin diverse mecanisme – ultimul dintrte ele fiind integrarea din 2007 – Occidentul a încercat să ne “restarteze” în logica lui. A funcţionat această reorientare? Da şi ba. S-au schimbat multe în lumea românească, însă nu suficiente pentru a marca un point de non-retour. Din punct de vedere economic am rămas săraci (cei mai săraci din Uniune), din punct de vedere instituţional, foarte fragili (după cum o arată numeroasele “zile negre” din Parlament şi corupţia ce pare a fi generalizată la vârful societăţii). În ciuda a ceea ce am vrea să credem, semănăm mai puţin cu comercianţii de la Anvers şi Hamburg, sau cu funţionarii de la Frankfurt ori Lyon şi mai mult cu “oamenii şefului” de la Minsk sau de la Rostov ori cu “băieţii” ce se descurcă de la Sofia ori de la Belgrad. În ciuda europenităţii pe care o revendicăm mereu, am rămas ancoraţi în Estul post-bizantin, cu Sultanul şi cu Ţarul lui. În realitate, istoric vorbind, de beneficiile unei “vieţi europene” a profitat întotdeauna doar o mică parte – prea puţin reprezentativă – a societăţii noastre. Şi, în mod paradoxal, a profitat tocmai exploatând – foarte oriental – masa indistinctă a unei populaţii care supravieţuia sub pragul istoriei. Transformarea majorităţii compatrioţilor noştri în cetăţeni – printr-o reală conectare (a drumurilor, a căilor ferate, a rețelei de gaz, a canalizării, a cablului optic şi a reţelelor de telefonie mobilă), printr-o educaţie performantă, o economie dinamică la scară locală, un sistem de sănătate performant, instituţii focalizate pe probleme şi o justiţie vrednică de respect – sunt încă deziderate pioase în lumea noastră. În 2007, Europa trăia încă în siajul entuziasmului de după 1990; din 2008 s-a văzut confruntată cu propriile ei probleme şi – ca atare – ne-a acordat mai puţină atenţie. Problema viitorului s-ar putea să fie nu aceea a integrării noastre – la capitolele menţionate – în logica de funcţionare a Uniunii, ci aceea a ritmului acestei integrări. N-ar fi exlus ca un ritm prea lent să ne ducă cu un pas dincolo de periferia Uniunii la care ne aflăm acum. Pentru că, da, Europa Unită are multe probleme şi, neîndoielnic, tratarea lor îi va lua mult timp şi multe resurse. Dar – să nu uităm acest lucru – noi suntem destul de puţin capabili să ne asumăm problemele Europei (ăi să contribuim la rezolvarea lor), căci am rămas prizonierii vechilor noastre probleme. Iar acestea sunt cele ale primei modernităţi europene, cea de secol XIX. Cu o jumătate de populaţie în rural, trăind mult sub pragul european al sărăciei, fără nici o autostradă, cu căi ferate demne de vremea lui Carol I, cu sistemul educativ şi cel de sănătate pe butuci, în aşteptarea colapsului sistemului de pensii, cu feudalizarea progresivă a instituţiilor, România e orice, numai o ţară europeană a începutului de secol XXI nu. Dacă am avea onestitate, ne-am pune “indicatorii socio-economici” în paralel cu cei ai altor ţări din întreaga lume şi am vedea – cu surprindere – că, în fapt, semănăm mai mult cu o ţară africană aflată pe drumul decolonizării. Un lucru e cert: am intrat în Europa nu pentru că eram pregătiţi pentru aceasta, ci pentru că forurile decizionale europene ne-au acceptat, în ciuda problemelor noastre. Şi la fel de adevărat e şi faptul că orice restructurare şi regândire a Europei ne va lăsa pe dinafară. Dacă europenitatea se defineşte ca prosperitate şi ca funcţionalitate instituţională, atunci integrarea noastră în Europa e la fel de departe ca oricând în istoria noastră modernă şi contemporană. Suntem indignaţi când vedem, ocazional, felul în care diverse televiziuni britanice prezintă aspecte din lumea noastră şi căutăm să demonstrăm frauda pe care se bazează aceste “documentare”. Însă  ar merita să mai medităm asupra unui lucru: dincolo de trucaj, aceste secvenţe cad în orizontul de aşteptare al britanicilor cu privire la noi. Să nu uităm că, potrivit moralei puritane, într-un stat care garanteză drepturile cetăţenilor săi, sărăcia e o culpă. Iar cel sărac – în speţă cel ce refuză munca – nu se gândeşte decât la furt şi profit necinstit. Nu trebuie să le dăm dreptate întrutotul britanicilor, dar se cuvine să înţelegem că – din păcate prea adesea – aşa ne văd ei.

Un moment am vrut să privim şi mai departe şi am vorbit de axa “Bucureşti – Londra Washington”. Suna frumos, dar puţin realist. E tot aşa cum, oricare dintre noi, întâlnindu-se contextual cu o fată frumoasă sau cu un domn bogat ar pretinde că aceea/acela e prietena/prietenul lui. Ca prietenia aceasta să fie reală, ea trebuie să fie cel puţin acceptată, dacă nu şi dorită (și) de celălalt. Or Londra şi Washingtonul – care au fost mereu legate şi care, inevitabil, vor constitui în curând o alianţă – nu prea s-au simţit obligate de stăruinţele româneşti. Să fim serioşi: ce am putea aduce noi – în termeni de resurse sau de forţă militară – binomului americano-englez? Evident că noi ne doream o asemenea alianţă pentru a obţine garanţii ferme cu privire la securitatea noastră în faţa unor posibile ameninţări, însă nimic nu-i obligă nici pe americani, nici pe englezi să dea asemenea garanţii României. Şi apoi, da, asta ne învaţă istoria: cei mari se înţeleg peste capul celor mici. Ca atare o înţelegere America – Anglia – Rusia (chiar dacă nu va ajunge la “axă” – cuvânt cu conotaţii mai curând negative) e mai probabilă decât una a primelor două mari puteri cu România.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro


























VIDEO Economistii-sefi ai primelor 3 banci comerciale, despre evolutia economiei romanesti. Ce proiecte mari de investitii finanteaza bancile la ora actuala?

Economistii sefi ai primelor 3 banci comerciale, Horia Braun (BCR), Florian Libocor (BRD-GSG) si Andrei Radulescu (BT) au discutat luni dimineata, in cadrul unei mesei rotunde organizate de HotNews.ro si StartupCafe.ro, despre investitiile bancilor in economie romaneasca si starea actuala a economiei, precum si despre fluctuatiile care au tinut prima pagina in ultima perioada.
  • A. Radulescu: Daca statul nu investeste, atunci de ce sa isi asume sectorul privat riscuri?
  • F. Libocor: Banii se duc acolo unde exista certitudini, predictibilitate, stabilitate. Lipsa acestor caracteristici loveste in mai multe zone, cu precadere in investitii.
  • H. Braun: Speram la o dinamica pozitiva, insa trebuie sa puna umarulul statul,bancile, si managementul companiilor.

841 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri