Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Ce-ar fi sa vorbim cu-adevarat corect politic despre Fidel Castro?

de Gabriel Liiceanu     Contributors.ro
Sâmbătă, 3 decembrie 2016, 22:42 Actualitate | Opinii

Gabriel Liiceanu
Foto: Arhiva personala

A murit Fidel Castro. „Ultima mare figură politică a secolului 20”, a clamat stânga planetară prin guri de președinți de stat, de prim-miniștri, de scriitori, de fotbaliști, de idealiști nevindecați și nevindecabili după suta de milioane de morți sacrificați pe altarul comunismului în al 20-lea secol de la Cristos încoace. „A murit ultimul mare tiran al secolului 20”, ar fi trebuit să scrie pe toate zidurile din lumea liberă. În loc de asta, omagiile lui Kim Jong-un (Fidel Castro a fost „un prieten adevărat și loaial”), ale lui Putin (Fidel Castro „era un prieten sincer și de încredere al Rusiei”)  și ale lui Xi Jinping („Tovarășul Castro va trăi etern”) s-au împletit cu cele ale lui Obama („Istoria va judeca enormul său impact”), ale lui Jean-Claude Junker („lumea a pierdut un om care pentru mulți era un erou”) sau ale lui Justin Trudeau („Canadienii se asociază poporului Cubei în doliul său după moartea unui lider remarcabil”). Iar stânga franceză i-a chemat sâmbătă seara pe parizieni la un meeting de doliu și reculegere…

***

Ce turnesol formidabil moartea unui „lider comunist” care, cum frumos a spus Ioan Stanomir, „a îmbrăcat mantia romantică peste tunica de tiran”! Cum se strâng acum să-l plângă toți aceia cărora Castro le-a hrănit febra și fanatismele și care, în replică, i-au hrănit legenda de revoluționar romantic însetat de libertate! Uitând, desigur, ce prăpastie se deschide între romantismul revoluționar în numele căruia te duceai să mori oriunde în lume pentru cauza libertății (cazul lui Byron) –, și cel al secolului al 20-lea în numele căruia te duci să omori – din romantism, desigur – câteva mii de concetățeni, pentru ca apoi să rămâi la putere preț de-o jumătate de secol și să transformi țara într-o vastă închisoare. Dar cât de romantice au fost, prin comparație, vremurile lui Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot! Nici cea mai atroce realitate nu a putut aboli idealul. El a supraviețuit și supraviețuiește tuturor munților de cadavre.

***

În urmă cu ceva vreme am citit o carte a lui Armando Valladares Perez, Mémoires de prison (titlul originar Contra toda esperanza) despre închisorile castriste, scrisă în 1982, după o detenție de 22 de ani. Fusese condamnat în 1960 la 30 de ani, culmea ironiei, pentru „terorism anti-Castro”. Interesant să vezi cum fiecare regim totalitar inovează în materie de tortură, ca și cum în joc ar fi de fiecare dată creativitatea

sadică a speciei umane. Nu este oare până la urmă istoria un concurs planetar, care are loc tacit peste veacuri între torționarii lumii și în care fiecare țară trebuie să vină cu isprava și specificul ei? Pe lângă banala tortură de a-i pune pe deținuți să-și mănânce excrementele și să stea atât de îngrămădiți într-o celulă încât să nu se poată întinde (accesul la toalete fiind în același timp interzis), în închisorile lui Castro existau și torturi mai rafinate. Familia deținutului (mama și soția) sunt anunțate că pot face o vizită la închisoare. Odată ajunse acolo, sunt invitate, extrem de politicos, să aștepte într-o cameră, urmând ca deținutul să fie adus în scurt timp. În celua sa, acesta este despuiat și i se spune că va fi condus la magazie să primească o uniformă nouă. E plimbat pe coridoare în pielea goală, iar în cele din urmă i se deschide ușa unei camere și e băgat înăuntru. Acolo îl așteaptă mama și soția. Sunt lăsați „să stea de vorbă”.

***

Ce sofism teribil, căci acoperitor de crime, scoaterea în evidență a „binefacerilor” tiranului! Castro, ne spune Justin Trudeau în a sa laudatio de sâmbăta trecută, a pus la punct pentru poporul cubanez un remarcabil sistem de învățământ și unul, la fel, de sănătate. Pe aceleași performanțe insistă și Ban Ki-moon: „Sub președintele Castro, Cuba a făcut progrese notabile în domeniile educației, alfabetizării și sănătății”. (Lăsăm de o parte întrebarea ce învățământ se poate face când totul devine ideologie și cult al personalității și ce sistem de sănătate se poate pune pe picioare într-o țară complet sărăcită.) Cum spunea un comentator pe forum: Ce-ar fi să spunem că Hitler a făcut autostrăzi și fabrici? Ce dacă are la activ lagărele morții?

I-aș pofti pe toți admiratorii acestor criminali binefacători să ia o clipă locul – deși se pare că tocmai imaginația empatică le lipsește –  celor morți sau torturați ca urmare a gesticulației revoluționare a idolului lor. Ai celor pe care acesta i-a așezat decenii în închisori, ai celor cu familiile distruse, ai celor care și-au trăit viața (49 de ani!) sub arbitrariul unui fanatic vanitos.

Și, în primul rând, i-aș fi invitat pe Maradona (cel cu chipul lui Castro tatuat pe gambă) și pe nobeliatul Garcia Marquez să facă acest exercițiu de imaginație: ce-ar fi fost să guste zi de zi din dulceața traiului cubanez sub „eroul legendar”, sub acest „lider mai cuprinzător decât viața” (Fidel Castro was a larger than life leader who served his people for almost half a century), „un revoluționar și un orator exemplar”, după cum ni l-a prezentat sâmbăta trecută prim-ministrul canadian? Mi-l imaginez pe Trudeau încuiat într-o cameră și pus să asculte pe un CD,  timp de șapte ore, unul dintre discursurile memorabile ale lui Castro.

De ce nu-și strigă toți fanii aceștia entuziamul dintr-una din gropile comune scoase periodic de istorie la lumină și care au jalonat domnia idolilor lor? Și-au aplaudat eroul (și-acum îl plâng) din inima arondismentului al șaselea parizian sau din redacția călduță a unuia dintre marile ziare „progresiste” ale lumii.

***

Ce ciudat să vezi în toate aceste oraisons funebres cum marii criminali ai lumii, de îndată ce ies din spațiul domestic și intră în cel al istoriei, încetează să mai fie „criminali de rând”. Devin, nici mai mult nici mai puțin, decât eroi. Omoară nu oricum, ci având un ideal. Un ideal și o ideologie. Dacă ai ideal și ideologie, poți omorî oricât. Poți fi și decorat și, în mod sigur, te vei alege și cu o statuie. Așa ne-am pricopsit cu criminalii-eroi ai secolului 20. Căci exact asta e secolul de care de-abia ne-am despărțit: secolul criminalilor-eroi. Castro e ultimul dintre ei. Un tip despre care Jean-François Revel, poate cel mai lucid analist politic și ziarist al Franței, îmi spunea către jumătatea anilor ’90, tremurând de furie (Danielle Mitterand, soția președintelui, tocmai îl întâmpinase, cu onoruri, pe Castro la Paris – presa franceză a vorbit atunci de „sărutul obscen” pe care Castro îl primise pe peronul de la Ellysée de la prima Doamnă a Franței)  că “are brațele pline de sânge până la cot”. (Și-și sufleca, roșu la față de indignare, mânecile hainei.)

Castro, care a gestionat unul dintre cele mai longevive regimuri totalitare ale planetei, a fost la doi pași, în 1962, găzduind rachetele fratelui sovietic, să arunce omenirea într-un război nuclear. „Legendarul revoluționar” , al cărui avânt era prea mare în raport cu cât de mic era poporului său (circa 7 milioane de locuitori în 1960), ar fi fost fericit să bată astfel toate recordurile de crimă ale „marilor conducători”, de la Genghis-han la Mao și la Stalin.

***

Ei bine, n-am să cred niciodată că cei morți în războaiele provocate de ei înșiși cu „dușmanul intern” pot fi uitați de dragul binefacerilor care au decurs din ele. Oare cele 9 milioane de cadavre din războiul civil rus (1918 – 1920) – locul 16 în topul masacrelor mondiale – și cele 20 de milioane din perioada stalinistă (1928 – 1953) – locul 6 în topul masacrelor –, înfometarea decenii la rând a unei populații de circa 200 de milioane de oameni și transformarea țării într-un lagăr perpetuu reprezintă un preț convenabil pentru „măreția” Imperiului Sovietic pe care Putin o vântură astăzi în fața compatrioților săi, punând-o explicit în seama lui Stalin? Și așa mai departe cu toate „faptele bune” ale celorlalți „mari oameni politici”, până la „Ceaușescu al nostru” cu toate „realizărilii” lui.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

























​MASA ROTUNDA Ce fac si ce ar putea sa faca bancile pentru economie si companii? Economistii sefi ai primelor 3 banci comerciale, in dialog cu cititorii  HotNews.ro, luni, de la ora 9:00

Am vazut saptamana trecuta ca Institutul de Statistica a anuntat o crestere economica record - insa analistii si economistii, ne anuntam ca de fapt lucrurile nu sunt chiar atat de roz. Este economia bine finantata in acest moment? Se fac investitii private? Dar publice? Cum pot ajuta bancile mai mult economia, statul si companiile private? La toate aceste intrebari vor raspune Horia Braun, economistul sef al BCR, alaturi de Florian Libocor (economistul sef al BRD-GSG) si de Andrei Radulescu (economist sef al BT) in cadrul mesei rotunde care va avea loc, luni, 20 noiembrie, incepand cu ora 9:00.

6539 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...


Ultimele articole din Actualitate | Opinii

Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version