Puncte cheie:
- François Fillon, fost prim ministru sub președinția lui Sarkozy (2007-2012), a câștigat categoric alegerile primare ale dreptei franceze și va candida la Președinția Republicii, în scrutinul programat în aprilie și mai 2017, cu o platformă conservatoare, catolică şi austeră pe plan social, surprinzător de liberală pe plan economic (pentru tradiţia Franţei postbelice), naţionalistă, anti-imigraţionistă şi foarte puţin tolerantă (sau deloc) în planul multiculturalismului, respectiv cu o viziune explicită pro-Rusia în politica externă, un program care se pare că întruneşte două treimi din preferinţele alegătorilor de dreapta;
- Stânga franceză este la pământ, cu un președinte slab, lipsit de popularitate (nu este sigur, deocamdată, dacă va mai candida pentru al doilea mandat), un premier mediocru dar veleitar și un Partid Socialist de care s-au săturat până şi sindicaliştii, care nu au reușit să relanseze Franța nici pe plan economic, nici pe plan internațional, adâncind declinul fostei mari puteri europene;
- Cel mai probabil, în turul al doilea, Fillon o va înfrunta pe Marine Le Pen, lidera extremistă, xenofobă şi eurofobă a Frontului Național, cotată în prezent cu 30-35% din intenţiile de vot, căreia îi va lua astfel o bună parte din „pâinea de la gură” şi o va obliga la o repoziţionare ideologică substanţială, la un populism de tip catch-all (dreapta-stânga);
- În aceste condiţii, Le Pen va juca oportunist şi se va îndrepta, în turul al doilea, spre electoratul dezamăgit şi părăsit al stângii muncitoreşti tradiţionale, de circa 20-25%, cu un discurs ultrapopulist, care va îmbina elementele de mândrie naţională rănită cu cele de protecţionism social, centralism şi etatism puternic, nefiind exclus ca o parte din alegătorii de stânga să o prefere pe Marine Le Pen şi promisiunile ei generaliste în faţa măsurilor economice liberale ale lui Fillon şi să ne trezim, în final, cu o uriaşă surpriză;
- Întâmplător sau nu, ambii candidați cu șanse pentru intrarea în turul al doilea, Fillon și Le Pen, promovează (re)apropierea Franței de Rusia, un demers pe care îl consider cât se poate de plauzibil în strategia viitoare a Parisului, nu doar o formulă electorală de moment;
- Avem deci certitudinea unui viitor preşedinte pro-Rusia la Paris, începând din mai 2017. În jurul nostru, cercul se strânge. Susţinătorii apropierii de Rusia sunt, în mod evident, tot mai mulţi. Să nu mai amintim acum de Donald Trump şi de riscurile mandatului său. Să privim doar în Europa. Pe Flancul Estic, pe poziţii de condamnare a ameninţărilor regimului Putin vom rămâne numai noi, polonezii şi balticii. Pe unguri, bulgari, cehi şi slovaci nu se mai poate conta. Ca lider al unei mari puteri europene dispusă să pună la punct pretenţiile Rusiei de a-şi cere înapoi sfera de influenţă, dacă britanicii ies din Uniune, rămâne doar Angela Merkel. Aşa cum scriam săptămâna trecută, numai Merkel poate încerca să mai exercite o presiune semnificativă asupra Moscovei, dar va rămâne singură în acest demers, în cazul concretizării Brexitului. Iar lucrul acesta încă mai este posibil doar fiindcă sensibilitatea ei de est-europeancă trecută de 60 de ani o face să înţeleagă, mai clar şi mai responsabil decât vest-europenii care nu au trăit dincoace de Zidul Berlinului, riscurile unei Rusii care se umflă şi iese din matca frontierelor;
- Semnalele sunt tot mai multe, tot mai clare, şi vin de peste tot, de unde au avut loc alegeri sau referendumuri anul acesta (nu uităm nici de referendumul din Olanda, din aprilie, în care s-a respins Tratatul de Asociere UE-Ucraina). Nu mai putem ignora, cred, slăbirea unităţii blocului occidental şi a fermităţii care exista acum 2-3 ani împotriva manevrelor externe ale Rusiei. Pe mulţi dintre aliaţii noştri, această dimensiune a politicii lor externe nu îi mai interesează, altele le sunt priorităţile. Nu mai putem pretinde că problema începutului izolării noastre geopolitice, aici, în relaţia de ostilitate pe care o avem cu Rusia, nu există sau nu ar putea să crească în viitorul apropiat. Polonia şi balticii nu ajung. Aşadar, ce facem dacă se schimbă discursul Statelor Unite şi al Uniunii Europene faţă de Rusia? Ne înarmăm, căutăm asocieri regionale şi formate de rezistenţă pe „aliniamentele” strategice actuale, sau ne adaptăm noului context şi ne schimbăm şi noi discursul?
*
François Fillon a fost un premier relativ discret în mandatul prezidenţial al zgomotosului Sarkozy. A fost considerat la vremea respectivă „liberal”, dar aprecierile se făceau cu privire la politicile sale economice şi sociale, la administrarea treburilor curente, ale guvernării de zi cu zi. Rolul de vizionar al premierului este în general mult mai puţin vizibil, în strategiile majore ale Franţei, în comparaţie cu cel al preşedintelui. Nu ştiam, din acest motiv, ce energie naţionalistă şi ce viziune á la Thatcher se ascundea, de fapt, sub masca blândului premier din umbra lui Sarkozy. L-aş fi văzut mai degrabă pe Alain Juppé un preşedinte care să aducă un plus de stabilitate Franţei şi de spirit de echipă Uniunii Europene, alăturându-se perfect moderaţiei şi politicilor pro-europene ale Angelei Merkel. Dar suportul pentru Fillon a fost dublu, în alegerile primare din partidele de dreapta, faţă de cel pentru Juppé, dezavantajat probabil şi de cei 71 de ani ai săi.
Astăzi, vedem cum mediile franceze şi occidentale ni-l prezintă pe candidatul Fillon drept un „conservator” sobru şi dur, adept al austerităţii sociale, naţionalismului, intoleranţei culturale (s-a exprimat explicit împotriva multiculturalismului liberal şi a declarat recent că „Franţa nu doreşte să fie un stat multicultural”) militând, în schimb, în favoarea revenirii la valorile catolice tradiţionale ale Franţei. Mai adaug doar speculaţia că, dacă Fillon va intra în campania adevărată pentru prezidenţialele din primăvara lui 2017, cu ideile economice viguroase de dreapta cu care a câştigat alegerile primare (creşterea vârstei de pensionare, creşterea numărului de ore de muncă pe săptămână pentru bugetari de la 35 la 39 şi plata a doar 37, reducerea masivă a schemei de posturi a administraţiei guvernamentale etc.) s-ar putea să împingă electoratul de stânga în braţele „generoase” ale lui Marine Le Pen, căreia îi va fi uşor să combine naţionalimul, xenofobia şi eurofobia care au dus-o deja la peste 30%, cu promisiuni de etatism puternic şi protecţie socială pentru francezii sadea (o clonă franceză a discursului lui Trump), şi gata surpriza la alegeri!
Bun, asta ne interesează mai puţin pe noi, veţi spune, în fond e vechiul clivaj al „celor două Franţe”, vechea tensiune ideologică între Franţa stângistă, intelectuală, urbană, sindicalistă, a marilor demonstraţii studenţeşti, a marilor spirite ale culturii franceze moderne inspirate de sloganul populist al Revoluţiei, liberală şi tolerantă din punct de vedere politic, multiculturală, dar slăbită economic şi societal în ultimele decenii, aşadar Franţa statului providenţial intrată într-un declin evident, pe de o parte, şi Franţa catolică, rurală, conservatoare şi naţionalistă, cu ambiţii de mare putere europeană şi globală, corporatistă şi neo-gaullistă dacă vrem să spunem aşa, liberală doar din perspectivă economică, cu alte cuvinte Franţa antreprenoriatului, a clasei mijlocii şi a fermierilor, pe de altă parte. Ambele sunt la fel de „franceze”, la fel de legitime în raport cu moştenirea Franţei moderne, chiar dacă niciuna nu este perfectă iar platformele pe care se fundamentează ascund, în fiecare caz, vulnerabilităţi şi riscuri deloc neglijabile.
Ceea ce ne interesează pe noi, în contextul analizei de faţă, este strict raportarea Franţei la Rusia şi modul în care schimbarea acestei raportări, devenită aproape o certitudine din 2017, poate influenţa strategia la nivelul Uniunii Europene şi al NATO.
O (re)apropiere Franţa-Rusia nici nu ar fi atât de surprinzătoare, istoric vorbind. Au mai fost perioade în care cele două mari puteri s-au aflat de aceeaşi parte a baricadei (inclusiv în cele două războaie mondiale, de exemplu) sau au avut cel puţin relaţii calme, neutre, depinzând în general, invers proporţional, de calitatea relaţiilor dintre Franţa şi Germania, în care Rusia acţiona ca o contrapondere pentru realizarea echilibrului de putere de pe continent. Au fost, desigur, şi perioade de conflict, culminând cu războaiele napoleoniene. Dar şi atunci regula proporţionalităţii inverse în relaţia cu Germania a funcţionat, căci Prusia era încă slabă iar Napoleon credea că va putea să domine întreaga Europă. În schimb, la începutul secolului al XX-lea, înainte de Revoluţia din 1917, când Germania unificată se întărea spectaculos, relaţiile ruso-franceze erau chiar foarte bune, pe plan politic, economic, militar şi cultural.
Nici în timpul Războiului Rece, cu toată apartenenţa Franţei la NATO şi la Uniunea Europeană, relaţiile Uniunii Sovietice cu Parisul nu erau atât de ostile precum erau cele cu Statele Unite, Marea Britanie şi R.F.G. Între Franţa şi Rusia mai existau schimburi şi colaborări sporadice sau chiar vizite la nivel înalt, cum a fost cea a lui Gorbaciov la Paris, în 1985. Franţa părea atunci puterea moderată, puntea de legătură între Occident (anglo-americani) şi Rusia.
