Pentru stânga progresistă şi pentru toţi cei care mai cred, romantic, în ipoteza comunistă, despărţirea de Fidel Castro este despărţirea de unul dintre miturile care le-a ordonat existenţele. În vecinătatea lui Che, îmbrăcat în uniforma sa de guerillero, Castro a întruchipat, pentru jumătate de veac, vitalitatea mesianică a socialismului de extracţie sovietică. În aceeaşi măsură ca şi Mao, el a probat, pentru intelectualii setoşi de ideal, realitatea utopiei lor. Pelerinajele “ tovarăşilor de drum” în Cuba populară erau un reper obligatoriu pe acest drum al revelaţiei umaniste. Efigia sa este efigia unui erou al oamenilor simpli, a unui cruciat laic, comandant al revoluţiei şi cârmaci al patriei sale spre ţărmurile libertăţii.

Ioan StanomirFoto: Arhiva personala

Dincolo de acest poster propagandistic, unul pe care îl vom vedea reprodus în exces în zilele următoare, se află chipul dictatorului care a fost Fidel Castro. Asemeni atâtora dintre conducătorii comunişti care l-au inspirat şi ghidat, Castro a fost, până la capăt, un inamic feroce şi implacabil al libertăţii. Viziunea sa despre Cuba a prins chip în deceniile de domnie absolută: o imensă închisoare, animată carnavalesc, din care unica evadare era exilul. Pentru cei care au nostalgia castrismului, imaginea terifiantă a zecilor de mii de cubanezi încercând să părăsească patria lor socialistă ar merita amintită. Ordinea lui Castro a fost, din primii ani de după cucerirea puterii, ordinea terorii, a poliţiei politice şi a lichidării pluralismului.

Castro a îmbrăcat, în mod deliberat şi histrionic, mantia romantică peste tunica sa de tiran. Legitimitatea sa s-a hrănit din această posteritate romantică, ce oferă eroului eliberator locul de mântuitor al celor mulţi. Dar Castro a fost mai aproape de Hruşciov şi de Brejnev, patronii săi sovietici, decât de Garibaldi sau Bolivar. Deghizamentul romantic nu a mascat decât stângace omnipotenţa sa. Castro s-a aşezat, din vremea vieţii sale, pe acest soclu al revoluţiei. Fotografiile de la marile demonstraţii populare, cu Castro şi Che, sunt exerciţii de mobilizare a unui potenţial care nu trebuie abandonat: potenţialul utopic, cel în numele căruia crimele comunismului global au fost comise, dialectic.

Dacă Nicolae Ceauşescu, unul dintre contemporanii săi, avea, după propriile-i declaraţii, un singur hobby, construcţia socialismului, Fidel Castro a jucat, cu talent şi narcisism, pe marea scenă a Războiului Rece, rolul majestuos de pelerin al revoluţiei mondiale. Misiunea încredinţată de suveranii sovietici a fost limpede de la începuturi: Cuba avea să fie un portavion comunist în coasta Statelor Unite şi un avanpost din care porneşte exportul comunist spre lumea întreagă. Subsidiile acordate de URSS lui Castro au primit , în schimb, devotamentul său integral. Mişcările de eliberare naţională comuniste din Angola şi Mozambic nu ar fi devenit niciodată guverne fără intervenţia decisă a Cubei. Soldaţii lui Castro au fost acolo unde URSS a dictat prezenţa lor, în marea strategie a confruntării cu reacţiunea. Emoţia lui Nelson Mandela în prezenţa lui Castro era firească: Cuba comunistă a fost unul dintre patronii Congresului Naţional African.

Statuia postumă a lui Castro ar fi incompletă fără anti- americanismul său visceral. Lupta împotriva capitalismului a însemnat lupta împotriva Statelor Unite: ca şi Iranul teocratic, Cuba marxist- leninistă a avut nevoie de un inamic infernal spre a se defini şi spre a supravieţui. Pe acest drum al demonizării Statelor Unite, Castro are o posteritate remarcabilă: Hugo Chavez este doar unul dintre cei care îl urmează, urând pe americani cu aceeaşi pasiune. Cuba lui Castro a alimentat acest mit anti-american.Convergenţa ideologică dintre stânga şi dreapta radicală este dată de acest atac continuu împotriva a ceea ce Statele Unite au însemnat, ca stâlp al ordinii postbelice liberale.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro