Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Merkel vrea sa continue. Poate rezista Uniunea Europeana intr-un singur punct de sustinere?

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Marţi, 22 noiembrie 2016, 15:20 Actualitate | Opinii

Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Puncte cheie:

  • Angela Merkel şi-a anunţat recent intenţia de a candida pentru al patrulea mandat de cancelar al Germaniei. Dacă l-ar obţine, în septembrie 2017, şi ar rezista ulterior în funcţie, ar putea depăşi la finalul noului mandat guvernarea legendară a lui Konrad Adenauer (1949-1963), egalând-o ca durată pe cea a lui Helmut Kohl (1982-1998);
  • Într-un sistem internaţional profund tulburat de voturile (aparent) surprinzătoare din Marea Britanie şi Statele Unite, de ascensiunea platformelor naţionaliste, protecţioniste şi eurofobe care abundă în peninsula europeană, de revenirea Rusiei la discursul de superputere care îşi cere sfera de influenţă înapoi, de trezirea lentă dar ireversibilă a gigantului chinez, adormit acum 500 de ani, cam pe când începea ascensiunea culturală, tehnologică şi militară a Occidentului, observăm că tenacitatea cu care Angela Merkel îşi propune să ţină aprinsă flacăra ordinii politice liberale a Europei a rămas singulară printre marile puteri ale Uniunii Europene şi, evident, ale lumii;
  • Angela Merkel este uşor de criticat de europeni, din tot felul de perspective simpliste, unilaterale sau exagerate, fără a se înţelege cât de mult datorează Uniunea Europeană de astăzi, încă în picioare, politicilor pro-europene ferme ale Berlinului şi stabilităţii economico-sociale a Germaniei, după 2005;
  • Este uşor de criticat, spuneam, dar este greu de aplicat curajul ei politic şi angajamentul pentru valori care erau odată ale întregii Europe. Pe lângă toţi oportuniştii, populiştii şi piticii politici „adaptabili” din guvernele Europei, care încearcă să plutească deasupra crizelor rămânând în funcţii, spunând naţiunilor speriate cam ce le-ar plăcea acestora să audă în vremuri de criză, Angela Merkel a făcut dovada că este o rara avis a generaţiei politice actuale, rămânând consecventă valorilor şi principiilor fundamentale ale Uniunii;
  • O critică aşadar grecii că i-a pus să-şi plătească (parţial) datoriile, să muncească şi să respecte regulile fiscale, o critică în general ţările sudice cu economii slabe, care au fost nevoite să aplice măsuri de austeritate bugetară pentru a nu se prăbuşi în perioada 2009-2011, o critică britanicii care au votat în favoarea Brexitului din cauza reducerii suveranităţii Regatului Unit şi a graniţelor deschise, o critică francezii pentru preluarea autoritară a conducerii binomului franco-german, o critică naţiunile balcanice şi central-europene pentru valul de imigranţi din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, o critică italienii pentru că nu îi ajută mai mult să-şi protejeze frontiera sudică şi nu le aprobă creşterea deficitului bugetar, o critică ruşii pentru sancţiunile contra regimului Putin, o critică ungurii şi polonezii pentru „prea multă Europă” şi prea puţin spaţiu politic pentru naţionalismul local, o critică balticii că nu face destul pentru a pune la punct ambiţiile regionale ale Rusiei, o critică ucrainenii că le-a creat iluzii şi apoi i-a lăsat suspendaţi între două lumi, în fine, pare că o critică un continent întreg, care nu îşi vede propriile slăbiciuni şi are impresia că Germania nu a făcut destul pentru ţările afectate de probleme;
  • Nu multă lume a observat că, în realitate, toţi liderii care au criticat Germania în ultimii ani au exercitat guvernări pline de probleme interne şi de vulnerabilităţi, pe care au încercat să le transfere asupra Berlinului, şi că adevăratele slăbiciuni ale Europei îşi au originea, de la caz la caz, în politica ipocrită, în economiile şubrede şi corupte sau în societăţile dezechilibrate din Franţa, Marea Britanie, Italia, Grecia, Ucraina etc.;
  • Oricare din ţările menţionate mai sus ascunde, de fapt, un pericol în sine la adresa Uniunii Europene, pe care Germania a încercat, în felul ei, să îl ajusteze, să îl corecteze, să-l soluţioneze prin decizii adoptate la Bruxelles, în discuţii aprinse în care, este adevărat, a trebuit să-şi angajeze toată puterea şi greutatea cuvântului propriu pentru a se impune, ceea ce a părut multora un exces de autoritate în faţa ţărilor mai mici sau mai puţin performante;
  • Dar cum ar fi arătat Uniunea Europeană cu o Germanie în criză, devenită naţionalistă, protecţionistă şi eurofobă? De care din cele două alternative ar trebui, de fapt, să ne temem mai mult? Poate oare, realist vorbind, Uniunea Europeană să supravieţuiască dacă se prăbuşeşte „linia Merkel” iar discursul guvernării de la Berlin ar începe să semene cu cele de la Londra, Roma, Atena, Sofia sau Budapesta?
  • Este suficientă Angela Merkel pentru menţinerea Uniunii Europene?

*

Nu ştim acum dacă Merkel va obţine sau nu, în numele creştin-democraţilor, al patrulea mandat în fruntea guvernului de la Berlin. După cum arată însă sondajele şi având în vedere mediocritatea leadership-ului social-democrat, care a plafonat partidul undeva în jurul a 25%, are şanse reale să o facă. E drept, mai este mult până la alegeri, iar o eventuală „lebădă neagră” poate răsturna toate calculele, rapid şi dramatic, aşa cum s-a mai văzut în alte părţi. Nimic nu e sigur.

Nu pronosticul viitoarelor alegeri din Germania este esenţial acum, ci discuţia despre oportunitatea menţinerii Germaniei şi Uniunii Europene pe linia Merkel. Era Merkel, inaugurată în 2005, la puţină vreme după eşecul ratificării Tratatului Constituţional al Uniunii Europene în referendumurile din Franţa şi Olanda, a fost profund marcată de încercări dintre cele mai grele la adresa unităţii şi funcţionalităţii Europei ca actor global pe scena internaţională. Criza financiară globală, criza Zonei Euro, criza datoriilor suverane, atacurile teroriste din diverse ţări ale Europei, tensiunile cu Rusia, anexarea Crimeei şi războiul secesionist din estul Ucrainei, criza migranţilor, ascensiunea partidelor naţionaliste, protecţioniste şi eurofobe, Brexitul, acum incertitudinea privind viitorul relaţiilor cu Statele Unite etc., toate acestea au apăsat puternic asupra încrederii oamenilor în ordinea liberală a Occidentului, în particular a Uniunii Europene.

Nu doresc să sune omagial, dar nici nu pot să nu observ că, dacă în această perioadă a crizelor Europei, Berlinul nu ar fi fost atât de tare pe poziţii, dacă nu ar fi ţinut ferm cârma Uniunii Europene, la cât de slabe s-au dovedit guvernările europene din jurul Germaniei, vasul european s-ar fi scufundat demult. Dacă era să ne luăm după trupa băieţilor veseli de pe continent, care amestecă abordările conservatoare cu cele socialiste, adică după Cameron, Hollande, Orbán sau Tsipras, Uniunea ar fi fost acum fie dezintegrată, fie în faliment, fie partener apropiat de afaceri şi prieten cu agresorul Putin, fie un câmp plin cu garduri de sârmă ghimpată. Faptul că încă mai putem circula liberi în Europa şi apărăm valorile demnităţii umane i-l datorăm în mare măsură maturităţii Germaniei şi Angelei Merkel, care au refuzat să cedeze tentaţiilor de moment, lamentărilor, emoţiilor şi temerilor trecătoare care indicau în cor soluţia desfiinţării Acordului Schengen şi al reintroducerii controalelor la frontiere.

Am mai scris despre începutul coagulării unui curent anti-german în Uniunea Europeană. Este un pericol real, aşa cum un pericol încă şi mai mare este ca germanii să reacţioneze la el. Nimic mai favorabil intereselor Rusiei, de fragilizare a Uniunii Europene. Cunosc, desigur, şi contra-argumentul simplist că, de fapt, Merkel ar ţine în viaţă Uniunea Europeană doar pentru că Germania are asigurată astfel piaţa de desfacere pentru o economie bazată pe exporturi. Ideea că economia germană are de câştigat de pe urma pieţei comune europene, cât se poate de adevărată, nu anulează valoarea Proiectului European pentru toate naţiunile membre. La urma urmei, aş răspunde acestui fals contra-argument că, dacă Uniunea Europeană nu ar mai exista, noi tot maşini germane am cumpăra, doar că le-am lua mai scumpe. Nu s-ar întoarce lumea la Lada, chiar dacă am fi în Uniunea Eurasiatică şi nu am plăti taxe vamale, aşa cum şi ruşii caută tot produse germane, în măsura în care şi le permit. Uniunea Europeană i-a ajutat mai mult pe cei mici să se dezvolte şi să recupereze handicapurile decât pe cei mari să-şi crească nivelul de viaţă, dovadă că astăzi PIB/locuitor, ajustat la paritatea puterii de cumpărare, este cam 50% din media UE în ţările din Flancul Estic, sau 35-38% în valoare nominală. Îşi mai aminteşte cineva de cum arăta viaţa în România în 1990, după căderea lui Ceauşescu? Ei bine, în Germania lucrurile arătau atunci la fel ca acum, dacă nu chiar mai bine…Cine a avut de câştigat mai mult, la urma urmei, din integrarea europeană? Germania sau noi?

Democraţiile occidentale, sau cel puţin unele dintre ele, sunt pe cale de a-şi schimba sensibilitatea politică dominantă dinspre cea liberală, tolerantă şi de deschidere, spre modelul „democraţiilor iliberale”, cu tonuri naţionaliste înăsprite, cu accente protecţioniste şi xenofobe, cu tentaţia închiderii cetăţii între ziduri de apărare, în opinia mea iluzorii dacă ne gândim la gradul de interconectare la care a ajuns lumea în prezent. Prea repede s-au uitat lecţiile trecutului.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













1191 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version