Recent apărutul volum al lui Lucian Boia este ca o aspirină pentru migrenele provocate de accelerarea istoriei. Dezumflă pretențiile exagerate de a prevedea viitorul istoriei, de a presupune si de a garanta ”noul” in scenariile prezentului. Istoria este impredictibila, este convingerea istoricului si pe cat de simpla este aceasta aserțiune, pe atat de dificil de inghitit. Cartea demonstreaza cum marile evenimente au deseori ”cauze mici”, sunt declanșate de lucruri imposibil de anticipat. Iar istoria nu se repeta, viitorul nu poate fi dedus cu exactitate din categoriile si hartile prezentului.
Este o carte scrisa pentru nevrozele noastre foarte recente in confruntarea cu istoria si cu istoriile…
Comanda cartea cu autograful autorului de pe GiftBooks.ro
- Noua dvs. care se numește Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei. Iata, abia a ieșit din tipografie. Care e intenția acestei cărți și cui se adresează ea? Pentru ce și pentru cine ați scris-o?
LUCIAN BOIA: Intenția este aceea de a spune ce am eu în cap cu privire la istorie. E aici un paradox: istoricii nu prea sunt preocupați de istorie. Sunt preocupați fiecare de subiectul lui, Primul Război Mondial, prăbușirea Imperiului Roman, neoliticul sau ce vreți. Dar sunt foarte puțini istorici care să-și pună întrebări cu privire la istorie în ansamblu, la domeniul pe care-l reprezintă. Care sunt regulile, dacă sunt, care sunt limitele, ce înseamnă de fapt istoria? Ar fi foarte interesant de făcut un sondaj printre istorici cu întrebarea asta: ce este istoria? Să dea fiecare o definiție, am afla foarte multe lucruri, la care nici nu ne gândim, iar unele ar fi de-a dreptul amuzante. Am început cartea cu tabloul acela al lui Magritte care reprezintă o pipă și legenda, care intrigă pe mulți, “ceci n’est pas une pipe”, asta nu e o pipă. Si atunci omul spune: cum nu e o pipă, uite, e o pipă? Ia încearcă să fumezi cu ea și o să vezi cât de pipă este, nu este o pipă, e reprezentarea unei pipe, care seamănă foarte bine cu o pipă, dar în esență e altceva, e un tablou, nu este obiectul pe care-l reprezintă. Or, asta e valabil și pentru istorie, încă în și mai mare măsură, pentru că pipa lui Magritte e o treabă simplă, pe când istoria e tot ce e mai vast, mai complex, mai amestecat, mai complicat. Cu privire la istorie, noi avem tot felul de reprezentări și asta e prima distincție care trebuie făcută: între istoria adevărată, istoria cu i mare i-am zis, și diversele noastre reprezentări, istoria ca reprezentare a istoriei adevărate. Istoria adevărata este una, istoriile astea, reprezentările istoriei cu i mic, acestea sunt nenumărate. Sigur că ele sunt în strânsă legătură cu istoria adevărată, însă trebuie să dăm două definiții diferite. – Ce este istoria, istoria cu i mare? Este trecutul, tot trecutul, în deplinătatea lui. Ce e istoria sau ce sunt istoriile cu i mic? Sunt reprezentări ale trecutului și nu privesc numai trecutul, adică trebuie să interogăm neapărat și prezentul. Istoria cu i mic este de fapt discursul prezentului despre trecut, modul cum prezentul se raportează la trecut.
- Spune Hegel undeva că istoria este tribunalul lumii. Judecăm lumea prin intermediul istoriei?
LUCIAN BOIA: Sigur că ne judecăm lumea prin istorie, pentru că altceva nu avem. Istoria e singurul lucru pe care-l avem. Fiindcă tot ce s-a petrecut până astăzi intră în această istorie.
- Teza cărții este faptul ca nu putem prevedea, putem avea diferite scenarii, dar nu putem prevedea cu certitudine, ca-n științele exacte, că un eveniment, un fenomen va apărea.
LUCIAN BOIA: Și în această privință am căutat să fac o distincție cât mai pertinentă între istoria cu i mare și istoriile cu i mic. Despre felul cum se petrece translația dinspre istoria cu i mare la istoriile noastre mai mici care sunt nenumărate. Guizot spunea – și sunt 200 de ani de atunci – că există o sută de feluri de a face istorie. Între timp s-a mai îmbogățit colecția acestor o sută de feluri – potențial sunt nesfârșite, iar una dintre distincțiile care trebuie făcute privește siguranța interpretării istorice în istoriile cu i mic. Istoricul explică totul. Istoria cu i mic are mult mai multă coerență decât istoria adevărată. Istoricul e un mare făuritor de coerență. El simplifică mai întâi, extrage ce crede că este semnificativ din istoria cea mare. El nu poate să o care pe toată între copertele unei cărți sau chiar între zidurile celei mai mari biblioteci din lume. Istoricul alege, simplifică și infuzează foarte multă coerență. Cauzele lucrurilor devin mult mai simple, și-n același timp, mult mai rigide, mai riguroase în interpretările noastre istorice. Si de asta am pus sub semnul întrebări, raportându-mă mereu la istoria cea mare, unde nu știm ce se întâmplă, pe când istoricii știu foarte bine ce se întâmplă. Bine, ei știu foarte bine ce se întâmplă după ce s-a întâmplat. Pe mine m-ar interesa dacă un istoric e capabil cu o zi înainte ca lucrurile să se întâmple, să spună, uite, asta e situația, astea sunt cauzele, astea sunt elementele care intră în discuție, din asta se naște ziua de mâine și să vă spun eu, istoricul, care e ziua de mâine. Unii mai spun din când în când, dar greșesc de fiecare dată. Mereu se întâmplă ceea ce nu te aștepți, chiar dacă se întâmplă și o parte din ceea ce te aștepți, sunt atâtea lucruri la care nu te-ai gândit, încât amalgamul ăsta cuprinde și previziuni corecte – până la urmă o mai nimerești – însă, în ansamblu, nu avem cum să intuim viitorul. Nici măcar viitorul de pe-o zi, pe alta.
Uitați-vă acum la alegerile din Statele Unite. Sigur, a mai fost câte unul care a zis că o să iasă Trump, dar nu prea fost luată în serios varianta asta. Aproape toată lumea credea cu tărie, cu strășnicie, că victorioasă va fi contracandidata lui Trump și lucrurile s-au dovedit exact invers. Sau, mai-nainte, povestea cu Brexit-ul, nici măcar cei care au susținut în Marea Britanie ieșirea țării lor din Uniunea Europeană, nu credeau chiar c-o să câștige. Și uite că au câștigat. Sunt numai două exemple, dar câte se întâmplă, dacă privim dinspre anul trecut spre anul ăsta, tot ce s-a întâmplat în Uniunea Europeană, și Brexit-ul, toate disensiunile care au ieșit la iveală, între nord și sud, între răsărit și apus, de la o țară la alta, aproape că nu se mai înțeleg între ei membrii Uniunii Europene, or așa ceva n-a fost prevăzut. Pur și simplu a izbucnit la un moment dat.
- Și lucrurile par din ce în ce mai impredictibile. Spuneți dvs că istoria se accelerează…
LUCIAN BOIA: Nu cred că spun un lucru ieșit din comun, istoria se accelerează, aste se vede cu ochiul liber, vede oricine că se accelerează. Întrebarea e: tot accelerându-se, unde o să ajungem? Oare nu ne lovim de un zid la un moment dat? Sigur, istoria se accelerează, și, în același timp, factorii care acționează în istorie sunt mai numeroși, se diversifică. De pildă, oamenii, chiar omul simplu, are un cuvânt de spus care se face mai bine auzit, socotind tot ce se întâmplă pe Internet. O grămadă de opinii. Tot Internetul este cel ce ajută la o mobilizare rapidă a unora sau a altora, în funcție de credințele și de proiectele fiecăruia. Sunt convins, dar asta nu e o mare notă de originalitate, că istoria se accelerează și devine – ea oricum e imprevizibilă – dar devine și mai imprevizibilă. Alegerea lui Trump e un exemplu, eu nu sunt deloc încântat că a ieșit Trump, de fapt nu asta discutăm acum, ce ne place sau nu ne place în chestiunea asta. Însă mi-a făcut un mare serviciu Trump cu victoria lui, fiindcă tocmai scrisesem despre faptul că istoria este imprevizibilă. Și dacă e o demostrație perfectă a acestei afirmații, uite, Trump a venit cu ea.
Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei.
Comanda cartea cu autograful autorului de pe GiftBooks.ro
- Citind cartea, m-am gândit că poate fiecare eveniment istoric are factorii lui determinanți, dar că nu există niciun factor unic care să explice orice, nici clima, nici poziția geografică, forțele de producție, nici chiar ideile …
LUCIAN BOIA: Încă o dată, în chestiunea asta foarte încurcată a cauzalității, istoricii simplifică foarte tare și îți vin cu câteva cauze. Îmi amintesc de orele de istorie la școală cu tema Revoluția franceză. Profesorul face o schemă la tablă. La alte materii nu m-am întâlnit cu metodologia asta, la istorie însă m-am întâlnit tot timpul cât am fost elev, și apoi am văzut și în inspecțiile de grad cum procedează alți și alți profesori. Era, la un moment dat, aproape obligatorie schema asta și primul punct erau cauzele: cauzele Revoluției franceze, unu, doi, trei… De unde știe profesorul care sunt cauzele Revoluției franceze? Știe că le-a citit în cărți, dar de unde știu cei care au scris cărțile respective? Ele sunt plauzibile, firește, dar reprezintă totuși o mare simplificare și o infuzie de coerență. Altminteri istoria e foarte amestecată.
Cauzele mici in declansarea marilor evenimente
Discut în această carte despre cauzele Primului Război Mondial. Multă vreme s-a zis că sunt forțele mari aici care au intrat în acțiune, confruntările dintre marile puteri, s-au confruntat naționalismele… Bineînțeles că astea sunt printre cauze, dar mi-am pus și întrebarea cauzelor mici. Cauzele mici au fost date multă vreme la o parte de istorici, pentru că nu ar fi serios sa discutăm despre cauzele mici, istoria e făcută doar de mari forțe, economice, sociale, șamd – sigur că e făcută și de astea, numai că e făcută de un amestec care, în realitate, e mult mai complicat și cuprinde mult mai mult decât ne spun istoricii. Dacă n-ar fi fost atentatul de la Sarajevo sau dacă n-ar fi reușit? E clar că nu începea războiul atunci, în vara lui 1914. Mai ales că lumea era foarte relaxată. Fuseseră câțiva ani de mari tensiuni, cele două războaie balcanice, dar toate fuseseră rezolvate rin negocieri. Și acum toți ziceau că-și trag sufletul în faimoasa vară a lui 1914, Împăratul Germaniei, Kaiserul, era într-o croazieră de plăcere în Marea Baltică, era vară, lumea se relaxa și, deodată, atentatul de la Sarajevo, cu toate urmările. Sunt istorici care spun, chiar dacă n-ar fi fost atentatul de la Sarajevo, Primul Război Mondial trebuia să izbuicnească. De unde știu ei că trebuia să izbucnească? Noi știm o singură istorie ce cuprinde atentatul de la Sarajevo. Se rezolvaseră conflicte și mai complicate până în 1914. De data asta a intervenit atentatul, pe urmă a intervenit o bălbâială diplomatică, nimeni n-a procedat cum trebuie, n-aveau incredere unii în alții, și acesta e un factor mai important decât expansionismul germanilor. Si nu numai al lor. Sigur că există și tendința asta războinică, de cuceriri, de a-l împinge pe celălalt într-o poziție subordonată față de tine. Dar, încă o dată, eu nu sunt deloc sigur că fără atentatul de la Sarajevo am fi avut Primul Război Mondial. Poate l-am fi avut, peste câtva timp, între alte coordonate. Dar, n-ar mai fi fost aceeași poveste. Adevărul e ca nu știm, istoria s-a petrecut într-un singur fel. Și de aici istoricii trag concluzii foarte rigide. Dacă istoria s-a petrecut într-un anume fel, putea să se petreacă și altminteri, chiar cu aceleași cauze, dar combinându-se altfel.
- Aveți un mic capitol, și despre apariția civilizației occidentale…
LUCIAN BOIA: Eu am scris și o carte despre acest lucru. În exemplele date m-am referit, nu exclusiv, dar în bună măsură, la cărți pe care deja le-am scris, acum privind lucrurile din perspectiva a ceea ce am vrut să fac, să demonstrez în cartea aceasta. Civilizația occidentală izbucnește la un moment dat, se distanțează de celelalte. În fond Occidentul a creat lumea în care trăim. Sigur că acum este politic corect să zici că nu numai occidentul – și chinezii, neapărat chinezii, acum. Și vezi foarte bine cum istoria e privită dinspre prezent. Până acum o sută de ani, sau cincizeci de ani, nimeni n-ar fi spus că această țară imensă, dar cam închisă în ea, China, ar fi avut nu știu ce influență în istoria globală. Fiindcă în prezent China e atât de importantă în ceea ce se intâmplă în contextul globalizării actuale, imediat vin unii istorici și zic, ia să privim și spre trecut, dar de ce nu China? de ce doar Occidentul? Sau spun ei: iată Occidentul câte rele a făcut, Inchiziția, comerțul cu sclavi șamd. Bun, dar realitatea este că lumea de astăzi este creația civilizației occidentale, și as spune numai a civilizației occidentale. Sigur că occidentul a luat elemente și de la alții. De la chinezi, praful de pușcă, tiparul, busola, foarte multe lucruri le inventaseră chinezii, numai că ele nu au condus omenirea spre o nouă formulă de civilizație. Occidentul a preluat și de la alții, dar a preluat făcând ca lucrurile să se lege într-un anume fel și să ne conducă spre lumea în care trăim.
- Alt capitol este despre apariția României, care putea să nu se producă. Nu era scris în stele, spuneti…
LUCIAN BOIA: Sper sa nu fie un șoc ce am scris eu pentru unii naționaliști de-ai noștri. Nu e vorba numai de România, e vorba de orice se-ntâmplă in istorie. Putea să se întâmple, dovadă că s-a întâmplat, dar putea să nu se întâmple. În ce privește România, e totuși un lucru foarte interesant. Sigur că românii au vrut să facă România, că dacă n-ar fi vrut ei, nu era să-i împingă alții să realizeze statul roman. Însă nu puteau s-o facă, erau prea mici, erau cele două Principate, Moldova și Țara Românească, dar cine le lua în serios între marile imperii? Toată zona asta intrase în componența marilor imperii: Imperiul otoman, Imperiul rus și Imperiul Habsburgic, austro-ungar. Si pe lângă astea, exact locul unde se întâlneau frontierele acestor imperii, două principate: Țara Românească și Moldova, pe care nimeni nu le lua în seamă, bineînțeles, erau mult prea mici, prea neînsemnate. Or atunci s-a petrecut fuziunea, la mijlocul secolului al XIX-lea, între proiectul românesc, al patrioților noștri, generația faimoasă de la 1848, și politica Franței, politica celui de-al Doilea Imperiu, al lui Napoleon al III-lea, care a vrut să șteargă consecințele înfrângerii unchiului său, împăratul Napoleon, primul dintre ei. În politica aceasta europeană, unde Franța începe să se manifeste foarte activ, intră și chestiunea Principatelor, în contextul Războiului Crimeei, n-are rost să vorbesc acum de toate acestea, pot fi citite în cartea mea. Însă, dacă n-ar fi fost contextul acela, Principatele n-ar fi reușit să facă Unirea de la 1859. Imperiul otoman se opunea, Imperiul Habsburgic se opunea, Marea Britanie se opunea fiindcă ținea foarte mult la integritatea Imperiului otoman pentru asigurarea unui echilibru de putere. Dacă loveai prea mult în Imperiul otoman se ridica Rusia și exact asta nu voia Marea Britanie, iar rușii nici ei n-aveau vreun interes. Au jucat atunci cum le-au cântat francezii la Conferința de pace de la Paris din 1856 și în anii următori. Francezii i-au tratat mult mai bine decât se așteptau, și treacă de la ei, de la ruși, să susțină și ei, și-au și susținut, Unirea principatelor. După aceea și-au revenit, în 1866 deja se stricase buna înțelegere a lor cu francezii. În 1866 a fost o mișcare separatistă la Iași, după detronarea lui Cuza și înainte de venirea lui Carol I, susținută de Rusia. S-au strecurat românii și au reușit să facă mica Românie atunci, la 1859. Iar în 1918, a spus-o Petre P. Carp, românii au atât de mult noroc, încât nu mai au nevoie de oameni politici. Intr-adevăr, România a intrat în război alături de Antanta pentru Transilvania, Transilvania plus Bucovina, dar nu și pentru Basarabia. România a avut un noroc formidabil. Sigur că a avut un noroc grefat pe o anume atitudine națională și patriotică, românii voiau cu adevărat să facă România mare. Însă dacă nu-i ajuta istoria, n-ar fi reușit si gata.
