Ca şi la turul unu, diferenţa între primul plasat Dodon şi urmăritoarea lui Maia Sandu s-a îngustat treptat pe măsură ce treceau orele, în noaptea numărării voturilor. In final va fi undeva la 4.5%, ceea ce înseamnă vreo 70.000 voturi din cele 1.6 milioane exprimate. Este o înfrângere la limită, mare cât o victorie pentru candidata pro UE, în condiţiile în care:
1. A făcut o campanie cu bani din donaţii, cam cât cheltuie un oligarh într-un weekend în Elveţia.
2. A făcut o campanie exclusiv pe social media şi mers în teritoriu, cu zero acces la televiziuni (cu o excepţie). Practic, dacă erai cetăţean al Republicii Moldova şi te uitai doar la televizor, nu ştiai că există candidatul Maia Sandu, ci doar, din când în când, o scorpie coruptă şi lesbiană, numa’ bună de aruncat în ea cu crătiţi şi tigăi la talkshow.
3. A avut zero primari. Primarii guvernului au primit ordin pe unitate să tragă în turul doi cu Dodon, desi el în principiu se prezenta drept candidat în opoziţie cu guvernul, anti-UE şi anti-oligarhic.
4. Moldova are o lege inexplicabilă, fără sens, care limitează votul în diaspora la 3000 oameni / secţie. Aşa încât dacă cele 3000 de buletine se termină, secţia rămâne bine-mersi deschisă încă două, trei sau cinci ore (ca la Londra), dar degeaba. Legea e lege, făcută cu cap, astfel încât degeaba acuzi acum comisia electorală sau Ministerul de Externe – ei se scuză şi nu pot fi traşi la răspundere, ca în România în 2014.
5. Moldova are un teritoriu separatist, Transnistria, care nu acceptă să facă parte din Republică decât atunci când vrea ea: de exemplu, când nu plăteşte gazul la Gazprom iar acesta se trece la datoria de stat a Moldovei. La turul unu, n-a făcut parte: oamenii au venit să voteze în secţiile speciale din dreapta Nistrului (Rezina, Varniţa, etc) în ritm normal, pe speze proprii, am fost acolo observatori, i-am văzut, am vorbit cu ei. In schimb la turul doi Transnistria a decis că vrea să facă puţin parte din republică, aşa că s-a organizat transport masiv de iobagi la vot, cu microbuze, pe liste de întreprindere. Da, şi în Occident s-au organizat moldovenii ca să meargă la urne mai mulţi într-o maşină pe distanţe mari. Insă trebuie să fii complet idiot ca să compari Occidentul cu Transnistria, acolo unde nu există drepturi, libertăţi şi nu mişcă nimic fără ştirea autorităţilor, care sunt atât de sovieto-paranoice că anchetează oameni pentru spionaj doar fiindcă au dat un telefon la Chişinău.
Ca sa fie clar: o parte din elita politică pretins pro-UE şi pro-România de la Chişinău doar mimeaza ostilitatea cu Tiraspolul. De fapt, au nevoie de aceasta zonă care pretind ca e în afara controlului lor ca sa facă împreună cu băieţii de acolo furturi masive din bănci, sistemul energetic şi, când trebuie, iată, să pună de o mică mineriadă electorală. De fapt, mulţi politicieni din Chişinău ar fi foarte trişti dacă Transnistria autonomă ar dispărea, într-un fel sau altul; abureala de acum îi aranjează la perfecţie.
Prin urmare, Maia Sandu a trebuit să lupte în aceste alegeri cu triunghiul galactic format din aparatul de stat (guvernul), opoziţia pro-Moscova (Dodon) şi prietenii lor de la Tiraspol, mobilizaţi în turul doi în regim de urgenţă. Marginal, au stat acasă ceva unionişti radicali, care-i reproşau că nu vorbeşte mai mult de unirea rapidă cu România (deşi Dodon exact cu asta o ataca) precum şi mica sectă urbană “mă piş pă el dă vot, toţi aceeaşi mizerie” (avem şi noi). Insă e clar că nu acesta din urmă a fost factorul decisiv, ci primul: sistemul.
