Preşedintele Senatului merită admirat. Tenacitatea domniei-sale este remarcabilă.Puţini politicieni de la noi posedă o asemenea fermitate a ideilor. Călin Popescu- Tăriceanu este, incontestabil, un democrat. Iar definiţia pe care o dă democraţiei este, deja, una familiară. Democraţia, în această lectură,implică suveranitatea ilimitată a politicienilor- parlamentari şi datoria celor care nu aparţin acestei caste de a respecta, cu veneraţie, autoritatea lor de drept divin.
Nimeni şi nimic nu se poate interpune între Parlament şi puterea sa neîngrădită. Parlamentul devine, o dată cu aceste pledoarii,un for peste care pluteşte duhul sfânt al naţiunii înseşi. Acolo unde naţiunea este mută, Senatul, prin Preşedintele său, va vorbi, oferindu-ne şansa apărării libertăţilor noastre. Pentru domnia-sa, separaţia şi echilibrul puterilor ori domnia legii sunt concepte irelevante în comparaţie cu centralitatea suveranităţii parlamentare.
Moştenirea absolutistă, ca şi cea totalitară, sunt recuperabile în această viziune ce recomandă supunerea fără crâcnire. Locul suveranului sau al partidului- stat este luat de Camere, a căror discreţie de apreciere este absolută. Membrii lor sunt supraordonaţi în raport cu cetăţenii, dar şi cu justiţia. Majestatea oficiului lor nu poate fi subminată prin banale solicitări de investigare penală. În această democraţie fondată pe asumarea privilegiilor, logica funcţionării statului este aceea pe care USL, în variatele sale ipostaze, a conturat-o, programatic.
Misiunea magistraţilor, judecători ori procurori, este limitată la postura de decor elegant şi sobru. Ei nu au libertatea de a tulbura ordinea pe care o stabilesc politicienii, după cum nu au căderea de a pune în discuţie inegalitatea de drept şi de fapt pe care o implică domnia privilegiilor. Momentul pe care USL îl evocă, cu nostalgie, este al ministeriatelor din cabinetul Năstase. Rigoarea Rodicăi Stănoiu este standardul la care se aspiră.
Memoria procurorului Panait este utilă în acest sens, căci fiecare trebuie să îşi ştie locul pe care providenţă şi partidul i l-au acordat. Recentele atacuri la adresa DNA ale lui Călin Popescu-Tăriceanu decurg, natural, din această lectură pe care domnia- sa o face regimului politic actual. Deriva pe care o acuză este îndepărtarea de la regulile de fier ale democraţiei privilegiilor. Perspectiva anchetării şi a condamnării celor care conduc în România de astăzi a încetat să mai fie una utopică.
De la Adrian Năstase la Dan Voiculescu, cazurile sunt o realitate imposibil de ignorat. Denunţarea DNA ca poliţie politică este o strategie deja familiară. Sebastian Ghiţă ori Elena Udrea împărtăşesc aceeaşi viziune. Un stalinism renăscut ameninţă România. Iar apărătorii libertăţilor civice sunt ei, apostolii integrităţii şi ai devotamentului moral. Declaraţiile lui Călin Popescu- Tăriceanu sunt, în egală măsură, o agendă abia mascată în care se poate vedea însuşi programul USL, după victoria din decembrie.
Distribuţia de roluri între domnii Dragnea şi Tăriceanu face parte din coregrafia politică de la noi. Preşedintele Senatului şi colegii săi din ALDE sunt falanga ce execută atacurile frontale împotriva domniei legii. Diplomaţia este apanajul domnului Dragnea. Cât despre USL,domesticirea DNA şi intimidarea curţilor de judecată rămân priorităţile evidente. Întoarcerea la normalitatea de plumb a epocii Năstase este ţinta vizată.
Citeste intreg articolul si comenteaz ape Contributors.ro
