Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Scoala ratarii: nici educatie, nici sport

de Cristina Tunegaru     Contributors.ro
Luni, 10 octombrie 2016, 11:44 Actualitate | Opinii

Cristina Tunegaru
Foto: Contributors.ro

Create cu scopul nobil de a sprijini copiii care vor să-și dezvolte latura sportivă, școlile cu profil sportiv au devenit paria al sistemului de educație românesc. Experiența mea într-o altfel de școală mi-a arătat că aceste instituții școlare abia reușesc să-și desfășoare activitatea, continuă cu greu într-o agonie și-o tulburare, care generează stări negative potrivnice învățării. Sunt școlile unde ajung copiii nedoriți ai sistemului pentru că primesc pe oricine și nu se face multă carte. Școlile vocaționale reprezintă dovada unui proces de segregare care are efecte devastatoare asupra acelor copii care, au avut nenorocul de a fi face parte din circumscripția școlară și de a fi înscriși într-o școală cu profil sportiv.

Am asistat adeseori la împrejurări în care părinții erau forțați să-și transfere copilul obraznic la o altă școală pentru a-l salva de repetenție: dacă nu-l luați de la noi din școală, îl lăsăm repetent. Pentru că procedurile de a reduce și corecta abaterile disciplinare sunt foarte limitate – mustrare scrisă, mustrare în fața consiliului profesoral, scăderea notei la purtare, măsuri care nu au aplicabilitate imediată și necesită o bună colaborare cu părinții, adeseori dezinteresați – școlile aleg să îi constrângă pe părinți să-și transfere copilul devenit problemă, pentru a se descotorosi de el și astfel să stopeze exodul celorlalți elevi spre alte școli mai bune. Pentru acești părinți, o școală cu profil sportiv poate fi singura soluție. Mișcările acestea negociate cu școlile de proveniență fac ca o școală cu profil sportiv să aibă un profil deosebit, dincolo de numărul mai mare de ore de sport.

În cancelaria mică a acestei școli – o oază de liniște, unde profesorii se retrag să uite, să-și recapete glasul și stima de sine – foarte puțini profesori se cunosc, apar mereu cadre didactice noi. Unii profesori nu se întorc a doua zi. Se vorbește rar și nu despre elevi, ca și cum am vrea să uităm de ei. Când profesoara de biologie se plânge de copiii din clasa a VII-a care sunt agresivi verbal și fizic în timpul orei, mereu agitați și recalcitranți – se înjură, își aruncă cu obiecte, ies din clasă fără să ceară voie -, nerespectând nicio autoritate, profesorii cu vechime în școală lasă ochii în pământ și dau din umeri neputincioși. Să vă faceți că nu auziți, asta e tot, ne spune un profesor de nădejde al școlii. Nu știu ce le-a cășunat să vină anul ăsta la școală, până acum nu veneau, murmură îngândurat un altul. În fiecare zi, în fiecare oră de curs, profesorii se fac că nu aud, se fac că nu sunt acolo și mai mult, se chinuie să-și facă treaba într-o școală care a pierdut orice autoritate în fața copiilor veniți din cele mai îndepărtate locuri ale orașului. Pentru ei școala nu înseamnă nimic altceva decât un loc de întâlnire, ca un parc de distracții unde totul este permis.

În timpul orelor sunt întotdeauna elevi care mișună pe holuri sau stau în toalete. Ies din clase după pofta inimii, căci ei sunt stăpânii școlii – acest ținut minunat pentru testarea limitelor – deschid ușile celorlalte clase, intră peste profesor, răstoarnă băncile, urlă sălbatic, iar profesorul mărunt și neînsemnat îi roagă să iasă din clasă și îi roagă fervent pe un ton mai blând, apoi mai agresiv, stârnind furia intrusului care pare în stare de orice. Elevul îl apostrofează pe bietul profesor neputincios și aruncă cu obiecte în el în timp ce iese pe hol, căutând o altă victimă. Nelovit, profesorul se întoarce să-și facă treaba, cum poate. Situațiile acestea de conflict se șușotesc apoi dirigintelui la ureche, nu în plen, căci nu interesează pe nimeni, fiecare are problemele lui.

Într-un birou comod de la intrarea în școală, directorul se face și el, la rândul lui, că nu vede ecranele celor 95 de camere de luat vederi din școală. În pauze, le zâmbește cu căldură profesorilor nou-veniți parcă pentru a le da curaj. Prin curtea școlii, aleargă nestingheriți alți copii, fără ca nimeni să-i deranjeze să-i trimită la ore. Nici n-ar fi cine să facă asta, pentru că singurul paznic stă la intrarea în curtea școlii în căsuța lui și nu interacționează cu elevii. În școală niciun paznic, iar toți adulții stau pitiți în colțurile lor, în birouri, în secretariat sau cancelarie îndeplinindu-și sarcinile de serviciu și așteptând să mai treacă o zi cu bine și să nu se întâmple nicio nenorocire. Când lipsește un profesor de la școală, copiii rămân nesupravegheați, stau pe holuri și intră în alte clase.

Ca în nicio altă școală în care am lucrat, în școala cu profil sportiv se vorbește în cancelarie despre bătaie ca mijloc punitiv, cu regret și nostalgie. Unii profesori ar aplica pedeapsa, mărturisesc ei fără nicio opreliște, căci elevii o merită, dar vai e în afara legii, spun oftând și e faptă penală. Sunt disperați să facă ordine, călcați în propria mândrie și onoare, nerespectați, reduși la stadiul de paznici ai unor copii care nu le recunosc autoritatea. Nu-și pot face treaba la clasă, nu se pot concentra decât cu greu, pentru că elevii nu cunosc regulile minime ale comunicării: vorbesc unii peste alții, nu știu să asculte, nu se respectă. În timpul unei pauze, profesorul de engleză strigă la un grup de elevi amenințându-i cu bătaia. Același profesor repetă aproape obsesiv, tulburat, de fiecare dată când ajunge în cancelarie: să vedeți ce vine din clasa a III-a. Și ne cutremurăm cu toții.

La clasa a VII-a, cei mai mulți copii, peste 80% dintre ei, nu știu să citească corect în limba română. Pescuind o carte de pe o altă bancă, Ana pare să citească pentru prima dată în fața colegilor ei. Nu începe lectura decât după o pauză în care silabisește în gând, ținând degetul apăsat pe manual; e o activitate care o provoacă, e o mândrie și o abilitate rară să știi să citești în această clasă, dar realitatea nu-i confirmă opinia despre sine. Și Ana, ca toți ceilalți adolescenți, vrea să demonstreze de ce e capabilă. Dar întreprinderea este un eșec, pentru că atunci când încearcă să citească nu reușește să recunoască decât primele litere dintr-un cuvânt și în plus sare peste cuvinte din disperare. Ar vrea să fie capabilă să citească mai repede. Cuvintele nu se leagă pentru a crea o comunicare, nimic nu are sens din gura ei. Din când în când  se oprește – nu cunosc cuvântul ăsta!, protestează și pretinde că e textul greu, se supără. Obosește după nici patru rânduri și aruncă cartea săgetând din ochi colegii răutăcioși, apoi își continuă nestingherită activitatea pe telefon. Își întinde picioarele în afara băncii, făcându-și loc printre gunoaiele pe care refuză cu obstinație să le strângă. Toată clasa pare un imens coș de gunoi. În spate, ușile de la dulapuri atârnă nevolnic în câte o balama.

Cum au ajuns copiii aceștia în clasa a VII-a, deși deprinderile lor sunt corespunzătoare elevilor de clasa a II-a? Ei bine, răspunsul e simplu: școala avea nevoie de clasa aceasta, pentru ca profesorii titulari să-și realizeze normele didactice. În consecință, indisciplina nu a fost sancționată la timp, an de an, adulții s-au făcut că nu văd și nu aud ce se întâmplă în timpul orelor lor, au răbdat și s-au scăzut notele la purtare la timp. Efectivul clasei a rămas neștirbit, la fel și normele profesorilor, dar cu ce consecințe?

Din păcate însă, acest fel de a manageria școala în folosul angajaților ei, profesorii, poate genera multe victime în rândul elevilor. În aceeași clasă, vei descoperi un copil atent, dornic să învețe, cu o inteligență mult peste media clasei, cu experiență de lectură, cunoștințe destul de bune de teorie literară și gramatică și un potențial extraordinar. M-a surprins și m-a indignat faptul că acest elev se mai găsește încă în mediul acesta nefast și niciun profesor sau diriginte nu a găsit de cuviință să recomande părinților transferul. Am îndrăznit să ignor interesul școlii și i-am sunat pe părinții copilului, oferindu-le tot sprijinul pentru transfer la o altă școală. Apoi le-am spus colegilor indignarea mea și le-am cerut sprijinul să cerem de la consiliul local mai mulți paznici, dar nu mi-am găsit niciun aliat. Prea obosiți, prea încrâncenați să caute ajutor. Resemnată, profesoara de chimie conchide că n-o să se schimbe nimic, noi nu suntem o școală bună, nu-i interesează de noi. Pe noul consilier local, membru în consiliul de administrație, profesorii nu l-au văzut niciodată, iar fostul consilier prefera să nu fie chemat decât la ședințele importante. Așa că fiecare profesor încropește soluții de moment la clasă și încearcă să reziste cât mai mult cu putință nu pentru că ar avea chef de elevi sau i-ar face plăcere să vină la serviciu, ci pentru că amărâtul de salariu.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















[P] ​Accepta provocarea unui business fara hartii! E mai simplu decat crezi               

Activitatile noastre zilnice sunt din ce in ce mai orientate catre mediul electronic si online. Traim intr-un ritm care ne-a impus sa adoptam solutii eficiente si sigure pentru a plati facturi si taxe, a face cumparaturi, a verifica soldurile bancare, etc. Este o practica pe care am ales-o din dorinta de a simplifica lucrurile si pe care multi dintre noi ne dorim sa o regasim si in viata profesionala, unde cautam solutii pentru a depasi constrangerile de timp si spatiu atunci cand trebuie sa obtinem  o aprobare, sa  semnam rapid un contract sau sa accesam un document de la distanta.
1416 vizualizari





ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri