Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Criza datoriei externe a Romaniei (1980-1985)

de Petre Opris     Contributors.ro
Luni, 3 octombrie 2016, 9:48 Actualitate | Opinii

Petre Opris
Foto: Arhiva personala

În luna mai 1980, într-o şedinţă a Comitetului Central al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a amintit despre „numeroasele neajunsuri şi rămâneri în urmă” din economia românească. Cu acel prilej, liderul suprem al partidului a recunoscut faptul că 69% din datoriile în valută ale României erau către creditorii comerciali (împrumuturi pe termen scurt, cu dobândă mai mare decât în cazul celor guvernamentale) şi circa 43% din datoriile comerciale ale României deveneau scadente în mai puţin de un an. Cauza principală a acelei situaţii era creşterea continuă a deficitului comercial, generată de micşorarea unor exporturi româneşti agricole şi de produse finite către Occident, atât ca valoare, cât şi din punct de vedere cantitativ, pe fondul scăderii calităţii produselor româneşti fabricate. În acelaşi timp, valoarea şi cantitatea materiilor prime importate a înregistrat o creştere semnificativă. În acel moment era evident faptul că România se îndrepta către o criză economică asemănătoare cu cea din Polonia.

Pentru a face faţă situaţiei de criză, Nicolae Ceauşescu a încercat să obţină sprijinul statelor membre ale C.A.E.R., dorind să intensifice schimburile comerciale cu acele ţări pentru a primi combustibil şi materii prime la preţuri mai scăzute. Totodată, pentru a acoperi o parte din deficitul comercial, autorităţile de la Bucureşti au apelat în iunie 1980 la un nou împrumut extern provenit din surse guvernamentale, fapt ce a generat o serie de întrebări din partea creditorilor principali ai României. Drept urmare, autorităţile române s-au văzut nevoite să pună la dispoziţia reprezentanţilor Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) o serie de date privind operaţiile financiare guvernamentale româneşti şi situaţia balanţei de plăţi externe a ţării.[1] După verificarea bonităţii lor, autorităţile de la Bucureşti au obţinut aprobarea pentru a începe negocierile în scopul încheierii unui acord stand-by cu F.M.I., în valoare de 1,5 miliarde dolari, valabil pe o perioadă de trei ani, evitându-se pe moment intrarea ţării în incapacitate de plată. În schimbul fondurilor pe care le obţineau imediat, precum şi a creditului stand-by care urma să fie acordat de către F.M.I., reprezentanţii României s-au angajat să plătească la timp toate datoriile externe restante şi să reducă într-un mod semnificativ deficitul comercial al ţării.

În paralel cu discuţiile purtate cu reprezentanţii F.M.I., autorităţile române au întreprins demersuri pentru a primi de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca Mondială), în perioada 1980-1981, patru împrumuturi în valoare totală de 325 milioane de dolari, pentru realizarea unor proiecte economice pe termen lung referitoare la transporturi, irigaţii, şeptel şi producţia de fructe, precum şi un împrumut pentru proiectul Canalului Dunăre – Marea Neagră.

Agravarea tensiunilor sociale din Polonia şi apariţia amplelor manifestaţii de protest ale muncitorilor polonezi în a doua parte a lunii august 1980 au sporit tensiunile de la Bucureşti. Brusc, la 9 septembrie 1980, Nicolae Ceauşescu a anunţat modificarea bugetului de stat pe anul 1980, micşorând cu 2 miliarde de lei suma destinată apărării naţionale şi cu 4 miliarde de lei cheltuielile administrative ale statului, cu scopul de a creşte fondurile destinate îmbunătăţirii nivelului de trai al populaţiei.

În martie 1981, generalul Wojciech Jaruzelski a anunţat că Polonia nu mai poate achita ratele şi dobânzile la împrumuturile externe primite în anii anteriori şi a solicitat o reeşalonare a acestora. Pentru a evita apariţia în România a crizei de autoritate, grevelor şi mişcărilor anticomuniste de protest din Polonia, guvernul de la Bucureşti i-a rugat la 3 noiembrie 1981 pe principalii săi creditori externi să accepte o amânare cu până la şase luni a achitării ratelor la împrumuturile primite de statul român – în condiţiile în care băncile occidentale evitau să acorde credite noi autorităţilor române. Atunci au intervenit şi reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional. Aceştia au rugat insistent guvernul de la Bucureşti să iniţieze discuţii cu principalii creditori în scopul reeşalonării datoriei externe a ţării, care ajunsese la sfârşitul anului 1981 la 11,4 miliarde de dolari. Nicolae Ceauşescu a acceptat în cele din urmă sfatul respectiv şi, la începutul lunii ianuarie 1982, au sosit la Bucureşti reprezentanţii a nouă bănci occidentale. Prima rundă de negocieri s-a purtat până la 29 ianuarie 1982 şi s-a ajuns la un acord de principiu privind amânarea cu 18 luni a achitării a 4 miliarde de dolari, această sumă fiind doar o parte din datoria externă a României.

La 28 iulie 1982, negociatorii „Clubului de la Paris” (care reprezentau 15 state creditoare) au acceptat să amâne cu trei ani achitarea a 80% din ratele scadente, neplătite de România în 1981 şi 1982 – circa 400 milioane de dolari (bani primiţi după încheierea unor acorduri de împrumut pe termen mediu şi lung). Potrivit celor convenite, în martie 1983 guvernul român trebuia să achite 20% din suma datoriilor scadente în anul 1981, iar restul sumelor urmau să fie achitate în şapte tranşe bianuale, începând din 1985. La 7 decembrie 1982, autorităţile române au finalizat negocierile şi cu reprezentanţii unor bănci comerciale şi furnizori comerciali, pentru a reeşalona scadenţele de plată ale României faţă de aceştia (1,7 miliarde de dolari), acceptându-se formula agreată în vara aceluiaşi an de „Clubul de la Paris”.

România a înregistrat în anul 1982 un surplus comercial de 1,5 miliarde de dolari prin reducerea cu 45% a importurilor de mărfuri provenite din Occident. Astfel, importurile de produse din R.F.G. au scăzut cu 40% faţă de nivelul înregistrat în 1981, în timp ce exporturile româneşti în R.F.G. au scăzut cu numai 9%. În acelaşi an, importurile provenite din Austria au scăzut cu 28% faţă de anul precedent.

Balanţa comercială externă a României a înregistrat în 1983 un nou excedent, evaluat la aproximativ 2,2 miliarde dolari. Surplusul respectiv a fost obţinut prin reducerea în continuare a importurilor de produse provenite din Occident şi o scădere mult mai redusă a exporturilor româneşti în statele capitaliste dezvoltate. De exemplu, în prima jumătate a acelui an, importurile româneşti de mărfuri care proveneau din Austria s-au micşorat cu 50% faţă de nivelul înregistrat în 1982.

Ca urmare a reducerii semnificative a deficitului comercial al României în anii 1981-1982, Nicolae Ceauşescu a propus în ianuarie 1983, atât reprezentanţilor „Clubului de la Paris”, cât şi creditorilor comerciali (circa 200 de bănci comerciale), modificarea graficului de eşalonare a datoriei externe a României, pentru restituirea accelerată şi în totalitate a acesteia. Datorită apariţiei unui excedent important în balanţa de plăţi externe a ţării în anii 1982-1983, Nicolae Ceauşescu a hotărât în luna februarie 1984 ca România să nu mai primească ultima tranşă de împrumut din cadrul acordului stand-by încheiat cu F.M.I. şi să achite în mod accelerat o parte din datoria externă a României.

Pentru a înţelege situaţia în care se afla economia românească în acel moment, este necesar să amintim principalele probleme înregistrate în anii ’70 – consemnate chiar de către autorităţile de la Bucureşti. De exemplu, Ştefan Bîrlea (adjunct al şefului Secţiei Cancelarie a C.C. al P.C.R.) a trimis la 11 aprilie 1974 Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. o „Notă privind raportul de activitate de control financiar-bancar pe anul 1973 al Curţii Superioare de Control”. În documentul respectiv au fost prezentate cauzele unor eşecuri înregistrate în 1973, astfel: „corelarea necorespunzătoare a normativelor financiare pe trimestre cu sarcinile de plan, imobilizări de stocuri supranormative prin nerealizarea producţiei planificate, depăşirea nivelului planificat al cheltuielilor la 1000 lei producţie marfă, precum şi conducerii necorespunzătoare a activităţii economice şi financiare a unor unităţi [...] pregătirii necorespunzătoare a lucrărilor de investiţii, abaterilor de la disciplina financiară şi de plan, proasta gospodărire a şantierelor, lipsei de eficienţă în utilizarea unor fonduri, precum şi neajunsurilor în activitatea de control financiar”.

Practic, în anii ’70, întreprinderile româneşti au apelat constant la credite bancare pentru a-şi îndeplini planurile economice. Din păcate, eficienţa scăzută a acestora şi inexistenţa unor motivaţii credibile pentru ţăranii români – deveniţi, peste noapte, lucrători atei în uzinele construite cu ajutorul creditelor oferite atât de URSS, cât şi de statele occidentale – au condus, pe termen mediu, la deteriorarea nivelului de trai al populaţiei. Pe un asemenea fond, dezvoltarea cultului personalităţii şi concentrarea puterii politice, economice, legislative şi militare în jurul lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu au generat o schizofrenie generală, oamenii simpli fiind tentaţi să utilizeze permanent un standard dublu în discuţiile cu semenii lor. Pe de-o parte, în dialogurile cu persoane apropiate (membrii familiei, prieteni) erau exprimate în mod deschis problemele cu care se confruntau în viaţa de zi cu zi şi se comenta despre tensiunile pe care le generau autorităţile comuniste. Pe de altă parte, în adunările publice, precum şi în relaţiile oficiale se utiliza celebrul „limbaj de lemn”. Fiecare cetăţean român, indiferent de vârstă, sex şi origine socială, era nevoit să se implice într-un adevărat ritual, cel puţin prin frazele pe care erau nevoiţi să le rostească întru slava cuplului prezidenţial şi a doctrinei pe care o propovăduiau nomenclaturiştii Partidului Comunist Român. Rămâne, în continuare, un mister cum au ajuns comuniştii români din perioada interbelică să-şi însuşească un ritual, altul decât cel al Bisericii Ortodoxe din România, pentru ca, apoi, să impună cu obstinaţie, ca adevăr suprem, ateismului ştiinţific. Comunismul românesc a fost o religie îndreptată împotriva creştinismului neamului românesc? În cazul în care răspunsul este afirmativ, cine era liderul acestei religii, cine era cel care nega existenţa lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos? Dintr-o dată, propagandiştii P.M.R./P.C.R. au transformat un biet muritor într-un Demiurg Roşu al unei ţări. Acesta a fost sanctificat încă din timpul vieţii sale de către membrii sectei din care făcea parte.

Revenind la tema economică, ne-am propus să analizăm şi un exemplu extras dintr-un document oficial, pentru a înţelege modul în care Nicolae Ceauşescu dorea să fie aplicate ideile sale privind mutarea forţei de muncă în diferite sectoare ale economiei româneşti. Astfel, în şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 8 noiembrie 1985, el a declarat, iritat, astfel: „Dacă nu ai sfeclă de zahăr, faci aşa: închizi fabrica două săptămâni, îţi faci depozit de sfeclă şi îi dai drumul când ai sfeclă suficientă ca fabrica să poată lucra la întreaga capacitate. Dacă ai terminat sfecla, o închizi. Fabricile de zahăr nu trebuie să lucreze neapărat 3 luni de zile. Unde scrie asta, că trebuie să lucreze la jumătate din capacitate? Trebuie să te învăţ eu cum să conduci o fabrică? Aşa s-a lucrat de când există fabricile de zahăr. Îţi faci depozit de sfeclă şi când ai terminat sfecla de zahăr, închizi fabrica. Dacă ai sfeclă pentru o lună de zile, lucrezi numai o lună de zile, nu să ţii fabrica 3 luni de zile. Închizi şi trimiţi oamenii în altă parte. De când există fabrici de zahăr aşa s-a lucrat în România şi aşa se lucrează în toată lumea. La fel la fabricile de ulei”.

Ordinul lui Nicolae Ceauşescu – referitor la închiderea fabricilor şi redirecţionarea muncitorilor către alte întreprinderi, în cazul în care acestea nu aveau materii prime necesare activităţilor productive – putea genera tensiuni sociale de amploare şi manifestaţii de protest ale celor care lucrau în fabricile vizate. Dacă s-ar fi aplicat întocmai ideea liderului suprem al P.C.R., cetăţenii României s-ar fi văzut obligaţi să îşi schimbe foarte des locurile de muncă, deplasându-se uneori într-o altă localitate decât cea de domiciliu pentru a lucra mai multe săptămâni, luni sau ani într-o altă întreprindere – fără nici un fel de ajutor din partea statului.

O migraţie pompieristică/militarizată a forţei de muncă – impusă de Nicolae Ceauşescu pentru a demonstra că sistemul ideologic comunist din România era superior celui capitalist – ar fi putut bulversa sistemul centralizat de conducere a activităţilor economice. Mai mult decât atât, în acel context, o serie de directori şi-ar fi pierdut temporar sau definitiv salariaţii, fapt ce punea în pericol chiar existenţa propriilor locuri de muncă. Iar în comunism, achitarea de către stat a unui ajutor de şomaj, indiferent de persoana în cauză, constituia o blasfemie ideologică.

Interesant de remarcat este şi faptul că ideea migrării forţate a cetăţenilor ţării, pentru a acoperi deficitul de forţă de muncă în anumite sectoare economice, nu a fost inventată şi aplicată pentru prima dată în România de Nicolae Ceauşescu. Predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a avut o concepţie identică, pe care a exprimat-o la reuniunea din 7 martie 1953 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în felul următor: „Ne-am hotărât să facem un plan de măsuri pentru a trimite un număr de oameni bine calificaţi la centrele mecanice şi S.M.T.-uri, mecanici mecanizatori şi alte profesii pentru a asigura un cadru calificat care să asigure atât reparaţiile generale, cât şi întreţinerea parcului de maşini.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













1913 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică