Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

De ce "realistii" sunt nerealisti. Un raspuns lui Peter Hitchens

de Edward Lucas     Contributors.ro
Joi, 15 septembrie 2016, 19:44 Actualitate | Opinii

Edward Lucas
Foto: Arhiva personala

Realismul plutește în aer. Nu realismul de care avem nevoie: o estimare sumbră a pericolului cu care se confruntă viața noastră – până acum – sigură, liberă și confortabilă, a propriei noastre slăbiciuni și a forței adversarilor noștri. Este un realism invers: care susține că a încerca să ne apărăm este ceva nerealist, că dușmanii noștri nu ne sunt cu adevărat dușmani și că aliații noștri nu ne sunt cu adevărat aliați.

Acest realism vine din mai multe părți, dinspre stânga (social democrații germani) și dinspre dreapta populistă (Donald Trump). Poate că expunerea cea mai lucidă provine dintr-un articol apărut într-un ziar american, “First Things “, scris de prietenul meu Peter Hitchens, jurnalist și comentator britanic.

El crede că ne-am înrăutățit inutil relațiile cu Rusia extinzându-ne spre teritoriile abandonate de Kremlin după căderea comunismului. L-am condamnat pe nedrept pe Putin care, deși e ”un tiran sinistru“ (sunt cuvintele lui Hitchens), cu siguranță că nu este mai rău, ba e chiar mai bun decât presupușii noștri aliaţi din Turcia și Arabia Saudită. Rusia nu este Uniunea Sovietică. După cum nu este nici o putere expansionistă: Crimeea a fost o ripostă justificată și singulară la provocarea ucraineană (și occidentală). Așa că, în loc să pornim un nou război rece, ar trebui să recunoaștem traumele suferite de ruși și să-i lăsăm să continue restaurarea “glorioasei “ (cuvintele lui) lor moșteniri creștine și europene.

Acest argument este exprimat cât se poate de elocvent și într-o aparentă cunoștință de cauză. Hitchens este fost corespondent la Moscova și cunoaște istoria europeană. Mulți ruși, și prietenii lor din Occident, cred asta.

Dar, în mare parte, este greșit. Mai întâi, articolul atacă un argument care nu stă în picioare: cei dintre noi care cred că ne aflăm cu adevărat într-un nou război rece nu afirmă că Rusia este Uniunea Sovietică sau că încearcă să o recreeze. Cu excepția armamentului nuclear și a suprafeței sale, Rusia nu este sub nicio formă o putere mondială. Ideologia sa, dacă se poate numi astfel, este un pur și contradictoriu amestec de antioccidentalism, grandilocvență naționalistă și nostalgie sovietică. Nici nu se compară cu întunecatul, dar sofisticatul edificiu al marxism-leninismului, care implica studiul obligatoriu și îndelungat al materialismului dialectic (acel neplăcut diamat cunoscut de studenții erei sovietice). Nimic din toate astea nu există în Rusia lui Putin.

Ceea ce Hitchens nu remarcă este faptul că Uniunea Sovietică nu înseamnă doar comunism sau Rusia. A fost un imperiu. Din populația de 286 de milioane a Uniunii Sovietice, peste 120 de milioane nu erau ruși. Aproape niciunul dintre locuitori nu era acolo din proprie voință, după cum nici cei 100 de milioane de oameni din țările Pactului de la Varșovia nu voiau să se afle sub tutela sovietică. Așadar, este o greșeală să vezi prăbușirea acestui imperiu al răului numai din punctul de vedere al rușilor: ar fi ca și cum ai scrie istoria irlandeză numai din punctul de vedere al britanicilor. Estonienii, letonii, lituanienii, ucrainenii și celelalte națiuni captive sunt și ei niște oameni adevărați. Au niște limbi reale, o istorie reală, visuri și amintiri reale legate de statalitatea lor.

Ei au suferit, de asemenea, traume reale, atât sub represiunea lui Stalin, dar și plătind cel mai scump preț în timpul celui de-Al Doilea Mondial (sau Marele Război pentru Apărarea Patriei, așa cum în mod eronat l-au numit rușii și așa cum îl mai numește încă Rusia modernă). Fără recunoașterea infamiei Pactului Hitler-Stalin, care a transformat aceste popoare în carne de tun, și fără a sublinia că distrugerile si pagubele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial i-au vizat tocmai pe oamenii din aceste țări și teritoriile lor, tabloul este incomplet, după cum parțial este și modul nostru de a înțelege evenimentele din perioada 1989 – 91.

Pentru că Uniunea Sovietică și Rusia nu ”s-au retras “ din aceste țări sau din Pactul de la Varșovia. Puterea Kremlinului s-a prăbuşit odată cu imperiul. Spre deosebire de Germania nazistă, Uniunea Sovietică nu a suferit o înfrângere militară, ci una – în cele din urmă – politică și economică: ruşii, presupușii stăpâni ai întregului sistem, s-au revoltat împotriva minciunilor, brutalității și incompetenței cu care au fost guvernați. Mulți dintre ei s-au revoltat și împotriva ideii de imperiu.

Prăbușirea imperiilor este aproape întodeauna tulbure și dă naștere unor mari dileme. Cum să pui pe același cântar interesele victimelor nevinovate – infanteriștii cinstiți, eficienți și conștiincioși ai puterii imperiale ale căror vieți au fost răvășite – și fostele popoare supuse, recent eliberate, setoase să-și recapete drepturile, demnitatea și suveranitatea? Nu poți mulțumi pe toată lumea. Suprema umilință, precum cea impusă de Versailles Germaniei imperialiste, este nedreaptă. Dar la fel de nedrept este să consideri privilegiile și restricțiile de pe vremea imperiului drept ceva firesc.

Cu Rusia se pune aceeași problemă. Ea resimte încă ”membrele“ amputate – Kiev, țările baltice, Berlinul, Caucazul. Dar ce se întâmplă cu membrele înseși? Aceste țări – toate mai mici decât Rusia – au și ele propriile traume istorice. Se tem de o invazie. Doresc cu ardoare securitatea. S-ar putea chiar să se aștepte ca Rusia modernă – succesorul legal, potrivit propriei opțiuni, al proprietăților și responsabilităților Uniunii Sovietice– să ofere compensații, așa cum a acordat Germania Israelului, Poloniei și altor victime. În realitate, victimele stalinismului, atât din Rusia, cât și din străinătate, au murit așteptând o recunoaștere a suferințelor prin care au trecut.

În consecință, interesele fostelor țări captive și cele ale Rusiei sunt ireconciliabile. Într-un fel sau altul, ele trebuie echilibrate. Nimeni nu va fi pe deplin satisfăcut.

Hitchens nu se ocupă de această dilemă. El o ignoră pur și simplu, afirmând că asemănarea Rusiei cu Uniunea Sovietică este “nefondată“. El consideră că sentimentul de insecuritate al Rusiei și temerile sale legate de pierderea unor trofee istorice, precum baza navală de la Sevastopol, sunt absolut naturale. Aceste sentimente sunt reale, dar mai există și o altă fațetă a acestei povești. Tătarii din Crimeea, care sunt mai îndreptățiți să reclame peninsula decât pensionarii militari din epoca sovietică și cei care s-au mutat acolo după război, văd în Ucraina singura lor speranță. Ucrainenii, care sunt menționați o singură dată în eseul lui Hitchens, extrem de marginal, doresc în țara lor aceeași libertate, decență, demnitate și justiție de care se bucură Occidentul. De ce n-ar trebui să o aibă? Estonienii, letonii, lituanienii, polonezii, cehii, slovacii, ungurii, românii, bulgarii și alții au fost admişi în aceste cluburi occidentale și au beneficiat din plin de pe urma acestui lucru.

Pentru Hitchens, acești oameni sunt doar niște pioni pe o tablă de șah. El vede numai un bloc de putere care se extinde într-o zonă lăsată liberă de un alt bloc. Dar această viziune nu face decât să caracterizeze greșit extinderea NATO și a Uniunii Europene. Aceste țări au aderat la asemenea organizații din proprie voință și a fost nevoie să ofere argumente puternice ca să poată fi admise – la Bruxelles mulți le-au considerat prea înapoiate și nesigure ca să se poată așeza la aceeași masă cu “oamenii mari”.   A echivala retragerea rușilor din statele baltice cu, să spunem, apartenența acestor state la UE și NATO înseamnă a considera că răpirea și căsătoria înseamnă practic același lucru.

Hitchens nu numai că ignoră punctele de vedere ne-rusești, dar el afișează și un sentimentalism în privința Rusiei. El minimalizează consolidarea unui stat al poliției secrete în Rusia, revenirea la metodele coercitive are psihiatriei în stil sovietic, numărul crescând al deținuților politici, falsificarea istoriei, pierderea libertății academice, mașinăria ubicuă a urii, recurgerea la bătăi și asasinate. În schimb, el dorește revenirea la “gloriosul” trecut pre-revoluționar al Rusiei. Și totuși, pentru mulți oameni de dinainte de 1917, imperiul rus numai glorios nu a fost. Guvernarea îngrozitoare a Romanovilor, groteștile privilegii ale aristocraților, obscurantismul bisericii, duritatea instanțelor, tentativele sistematice de a elimina alte limbi și culturi – nimic din toate astea nu pare foarte încurajator. Este adevărat, alte locuri ar putea fi mai rele. Numai că noi nu trăim în apropierea lor.

El subestimează mai ales politica externă rusească și pericolul pe care îl reprezintă pentru vecini. Desigur, geopolitica post-sovietică este complicată. Dar este clar că, începând din anii ’90 și până acum, Rusia și-a asumat rolul de protector și arbitru în conflictele din fostul imperiu. Asta nu este doar fantezia întunecată a unui vechi războinic de pe vremea războiului rece: abordarea este reiterată mereu de seniorii ruși, care apelează la termeni ca “vecinătate” şi “sferă de interese privilegiate”.

Rusia nu trebuia să apeleze la această abordare revizionistă și revanșardă. Ea ar fi putut să decidă că principala prioritate a politicii sale externe este buna relație cu fostele țări cucerite. Așa a tratat Germania țări precum Olanda, Danemarca, Polonia și Franța. Și a funcționat foarte bine. Dar – așa cum a devenit curând clar pentru orice observator atent din anii’90 – Rusia privea altfel fostul său imperiu. Ea nu considera aceste “foste republici sovietice” (așa cum le numea ea) ca pe nişte țări adevărate. Le-a bombardat cu propagandă, le-a forțat mâna din cauza resurselor energetice, a băgat bani în politica lor și a sponsorizat diversiunea. Noi, cei din Occident, trebuia să hotărâm dacă să acceptăm toate astea sau să încercăm să împiedicăm fenomenul răspunzând dorinței acestor țări de integrare mai strânsă. Din fericire, am ales a doua soluție, acceptând Estonia, Letonia și Lituania în Uniunea Europeană și NATO, împreună cu țările fostului Pact de la Varșovia, din Europa Centrală și două republici ex-iugoslave.

Nu a fost o decizie imprudentă sau greșit adoptată. Ea a fost luată convinși fiind că Rusiei nu îi va fi pe plac, dar, în consecință, a fost însoțită și de o atentă diplomație menită să îndepărteze, pe cât posibil, temerile Rusiei. Rusia a intrat în cadrul NATO, prin actul fundamental NATO-Rusia și prin Consiliul NATO-Rusia. Oficial, ea era partener și prieten.

Dacă Rusia ar fi dorit, ea ar fi avut relații strânse și prietenești cu NATO. În timpul celor două runde ale extinderii, ea ar fi trebuit cu siguranță să-și dea seama că alianța nu mobilizează trupe suplimentare în noile state de la frontiera și nici nu efectuează manevre cu iz de război pe teritoriul lor. Mai mult, NATO s-a grăbit atât de mult să dovedească faptul că nu vede în Rusia un inamic, încât a exclus-o în mod clar dintre pericolele potențiale și nici măcar nu și-a făcut eventuale planuri de apărare în cazul unui atac.

Timp de ani de zile, a funcționat. Rusia nu a salutat extinderea NATO, dar a acceptat-o. Situația s-a complicat după discursul lui Putin de la München, din 2007, când Rusia a început brsc să susțină că au fost încălcate niște promisiuni și că Occidentul încearcă să o încercuiască extinzând o alianță militară agresivă spre granițele sale.

În realitate, NATO s-a aflat mereu la acele granițe – Turcia se învecina cu Uniunea Sovietică pe vremea războiului rece, iar Norvegia se învecinează cu Rusia și în ziua de azi. Mai semnificativ este însă faptul că abia în aprilie 2009, la presiunea președintelui Barack Obama, NATO a hotărât să-și precizeze planurile de întărire a țărilor baltice și a Poloniei. Nici în prezent, NATO nu dispune de un plan de apărare operațional – principalul element al ripostei sale împotriva Uniunii Sovietice.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















[P] JYSK Romania plateste 15 lei / zi pentru tichetele de masa ale angajatilor sai

JYSK Romania, parte a grupului scandinav JYSK Nordic, unul dintre cei mai mari retaileri de mobilier si decoratiuni interioare din Europa, a majorat, incepand cu data de 1 decembrie 2016, valoarea tichetelor de masa acordate angajatilor sai. Astfel, valoarea nominala a unui tichet de masa a ajuns la 15 lei, suma maxima prevazuta de lege.
907 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri