A trecut un an de la moartea lui Corneliu Vadim Tudor. Nu a existat intelectual onorabil in România care să nu fi fost jignit și calomniat in paginile imundelor publicații care au fost “Săptămâna” și “România Mare.” Nu a existat idee nobilă care să nu fi fost maculată de cel ce-și zicea “tribunul’. Imi amintesc ca acum momentul sinistru in care, pe 18 decembrie 2006, in clipa cand șeful statului prezenta concluziile Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Corneliu Vadim Tudor și haita sa s-au dezlănțuit intr-o orgie a minciunii și violenței in plină sedință solemnă a camerelor reunite ale Parlamentului țării. Detesta alteritatea, era rasist, anisemit si ungarofob. A practicat ad nauseam un populism nerușinat, a poluat constant, sistematic și consecvent spatiul public.

Vladimir TismaneanuFoto: Arhiva personala

Pretinsul său naționalism era de fapt unul de natură securistă. A reușit să compromită prin exces pompierist și xenofobie purulentă ideea de patriotism. Din nefericire, la un an dupa dispariția sa, vadimismul rămâne prezent in discursul public, in reacțiile isteroide ale unor ipochimeni la orice li se pare lor că ar diminua mândria și vocația unei românități tribaliste. Poetic vorbind, a fost nul. Jurnalistic, a ilustrat tot ce putea fi mai obscen in plan politic și nu numai. A ajuns vicepreședinte al Seanatului, ba chiar s-a situat pe locul al doilea la alegerile prezidentiale caștigate de eternul Ilici, cel care in decembrie 2004 i-a acordat “Steaua României”. Se visa o combinatie de Eminescu, Goga si Vlad Tepes. Arbora are de mântuitor, de salvator, de prooroc. Nu era decat un demagog iresponsabil, cum sunt atâtia de urmașii sai…

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro