Puncte cheie:
- Ideea apărării comune europene nu este nouă, este de fapt la fel de veche ca însăși Proiectul European postbelic. În 1950, Planul René Pleven, după numele premierului francez de atunci, viza înființarea Comunității Europene de Apărare, ca răspuns la intenția Statelor Unite de reînarmare a Germaniei de Vest. Cele șase state fondatoare ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.), precursoarea Uniunii Europene de astăzi, au semnat un Tratat în acest sens în 1952, dar ratificarea acestuia a eșuat, după respingerea în Adunarea Națională a Franței (controlată de o bizară alianță între gaulliști și comuniști), în august 1954, pe motivul că o armată integrată europeană ar duce la pierderea suveranității naționale a celei de-a patra Republici Franceze;
- Securitatea postbelică a Europei occidentale a fost practic garantată de Statele Unite prin Alianța Nord-Atlantică, înființată prin Tratatul de la Washington, semnat în aprilie 1949, care dădea semnalul interesului strategic ferm al Statelor Unite de a nu părăsi militar peninsula europeană, după încheierea războiului, și de a apăra democrațiile liberale vest-europene de amenințarea expansiunii regimurilor comuniste și a Uniunii Sovietice, care ocupa o mare parte din ceea ce putem numi, cu proximaţie, continentul eurasiatic;
- După încheierea Războiului Rece, deși Statele Unite au acționat politic decisiv pentru extinderea NATO spre Europa Centrală și de Est, interesul aliaților vest-europeni și al opiniei publice europene pentru Alianța Nord-Atlantică a scăzut continuu, în Europa de vest nemaiexistând nici teama unui război nuclear, nici aversiunea față de Rusia post-sovietică, sentiment care a persistat în schimb, din motive istorice evidente, doar în fostele state comuniste de la periferia Alianței, state care marchează geopolitic regiunea de frontieră între peninsulă și continentul eurasiatic;
- Resuscitarea ideii armatei comune europene a început prin vocea președintelui Comisiei, Jean-Claude Juncker, o „portavoce” a Berlinului, încă din 2014, pe fondul unei evidente răceli a relației transatlantice și a abordărilor occidentale diferite ale relației cu Rusia pe fondul crizei din Ucraina, în special a Germaniei și Franței față de Statele Unite, dar s-a lovit până acum de refuzul categoric al Marii Britanii și al altor state atlantiste;
- Două perspective emergente ar putea grăbi apusul NATO și înființarea armatei europene: Brexitul și eventuala victorie a lui Donald Trump. Fără angajamentul strategic al Statelor Unite și fără interesul politic al Marii Britanii, principala putere militară europeană, de a participa la apărarea peninsulei, Germania și Franța vor fi practic nevoite să accelereze demersurile de construcție a structurilor militare comune şi de a normaliza relaţiile cu Rusia;
- N-am nicio îndoială, dilema noastră de securitate se va adânci în anii următori, pe măsură ce distanța strategică şi politică între Statele Unite și Europa va crește iar NATO va rămâne o afacere între Statele Unite, Canada, Marea Britanie, pe de o parte, și Flancul Estic al Europei, pe de altă parte;
- Oficialii ne vor spune, liniștitor, că nu e nicio dilemă, că cele două perspective nu sunt incompatibile, că nu fac parte din două logici divergente, că noi suntem și cu americanii, și cu franco-germanii, și cu britanicii, că există suficiente resurse financiare şi militare și pentru una, și pentru alta (eu cred că nu, abia dacă se alocă 2% din buget pentru apărare în câteva state), dar noi știm bine că, mai devreme sau mai târziu, va veni vremea marii opțiuni strategice: fie un NATO 2.0 cu puterile atlantice de limbă engleză (SUA, Canada, Marea Britanie) și Flancul Estic al actualei Alianțe, făcut pentru a contracara influența Rusiei în regiunea de frontieră dintre peninsulă și Eurasia, fie Armata Comună Europeană, condusă de Germania și Franța, făcută pentru a elimina supremaţia militară anglo-americană din peninsulă şi pentru a echilibra, pe cât posibil (altă iluzie) balanţa de putere militară cu Federaţia Rusă;
- Vom asista oare la sfârșitul erei euro-atlantice şi înființarea blocului militar al peninsulei europene? Sau la păstrarea priorității alianței strategice cu Statele Unite şi renunţarea, încă o dată, la himera armatei europene? Ce va susține România? Acestea sunt întrebările cheie la care vom încerca să răspundem.
*
Brexitul a ajutat indirect proiectul franco-german, care circula subteran de mai multă vreme, să iasă la suprafață. La doar cinci zile după referendumul britanic din 23 iunie, proiectul era deja menţionat şi discutat public de înalți oficiali europeni. Pentru cine nu știe cam cât durează ca un asemenea plan să se coacă în laboratoarele strategice, e bine să spunem că, probabil, versiuni preliminare ale acestuia existau de cel puțin 4-5 ani, probabil înaintea conflictului din Ucraina, iar proiectul aștepta doar o oportunitate să devină public. În fine, acum a devenit. [1]
Se va începe, simbolic dar extrem de percutant la nivelul opiniei publice, cu înfiinţarea unui Stat Major European (încă nu ştim unde va fi localizat), care va dubla Statul Major al NATO de la Bruxelles, generând o previzibilă confuzie în ecuaţia de securitate a peninsulei europene. Relativ rapid, „până în 2017-2018”, se arată în document, vor mai fi create şi alte componente ale Uniunii de Apărare, pe dimensiuni aparent secundare, necombatante, precum asistenţa medicală militară, cercetarea ştiinţifică militară, importul de tehnologie militară etc. Fireşte, se testează astfel terenul, lucrurile urmând a evolua, pas cu pas.
Se va avansa pe ideea că Uniunea Europeană nu poate deveni un actor global autentic dacă rămâne doar o putere soft, trebuind să devină obligatoriu hard power pentru a conta la masa marilor puteri. Invitaţia de aderare la acest „Schengen al Apărării”, cum a fost deja denumit, va fi făcută tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, participarea nefiind însă obligatorie. Pot să anticipez însă că, mai degrabă din raţiuni diplomatice, un număr important de ţări membre vor decide să se alăture proiectului, chiar dacă cele mai „atlantiste” vor prefera să spună că optează pentru o implicare minimală şi că rămân loiale Alianţei Nord-Atlantice. Dar numărul de state membre ale Uniunii Europene care vor adera la Apărarea Europeană va fi considerat, inevitabil, un test al capacităţii franco-germane de a mobiliza peninsula în jurul lor. Şi va fi un succes, chiar dacă unul superficial şi conjunctural.
Marea Britanie nu mai poate spune, din păcate, nimic. A decis să plece. O greșeală strategică uriașă, dacă așa vor rămâne lucrurile. Pe 16 septembrie, la Bratislava, va avea loc un prim summit informal, în noul format UE-27. Din informațiile preliminare, se pare că V4 (Grupul de la Vișegrad) ar susține proiectul Apărării Comune Europene, ceea ce mi se pare oarecum neverosimil, în special în ceea ce privește Polonia, marele câștigător al Summitului NATO din iulie. Polonezii nu vor abandona prioritatea NATO, adică opțiunea euro-atlantică, pe termen mediu și lung. Și nu vor accepta ca germanii și francezii să le conducă armata, tocmai acum când se pregătesc să acomodeze pe teritoriul lor batalionul NATO, sub comanda Statelor Unite. Păi nu se întrebau francezii, în 1939, pourquoi mourir pour Dantzig [2]? Desigur, nici balticii nu vor schimba accentul de pe NATO pe iluzoria armată europeană. Cehia, Slovacia și Ungaria ar putea face acest joc franco-german, nefiind oricum prinși în schema consolidării Flancului Estic al NATO și având relații ceva mai bune cu Rusia. Dar România?
Dincolo de multele sale ezitări în politica internă, România a avut totuşi meritul de a fi rămas consistentă şi fermă, în special după războiul din Kosovo (bombardarea Serbiei) din 1999 şi aderarea efectivă la NATO în 2004, în reiterarea principiilor sale de politică externă, cu diverse ocazii. Acordurile cu Statele Unite şi amplasarea facilităţilor militare americane pe teritoriul naţional sunt dovezi clare ale acestei constanţe şi predictibilităţi a Bucureştiului în relaţia transatlantică. Pe de altă parte, trebuie spus că niciodată până acum această constanţă nu a fost pusă la încercare de un proiect alternativ real al marilor puteri europene, ci doar, eventual, de declaraţii izolate, atitudini trecătoare, mici gesturi politice, lucruri care nu au mers niciodată prea departe şi nu au ajuns la o ruptură de esenţă între cele două maluri ale Atlanticului.
Cu siguranţă, atunci când a acceptat să găzduiască baze şi facilităţi americane pe teritoriul său, România nu a luat în considerare că s-ar putea să vină o zi în care Uniunea Europeană să aibă o viziune şi o abordare diferită de cea a Statelor Unite, iar în jurul României să înflorească, mai discret sau mai explicit, atitudini anti-americane. Ne-am gândit tot timpul că relaţia aprofundată de securitate cu Statele Unite ne va aduce un plus de prestigiu inclusiv în Uniunea Europeană, nu un motiv de izolare. Dar, vorba aceea, aşa se testează opţiunile ferme, în condiţii ostile, nu când toţi în jurul tău au acelaşi punct de vedere şi tu eşti doar puţin mai zelos decât colegii tăi.
Pentru moment, România va căuta să minimalizeze importanţa proiectului franco-german de crearea a armatei europene comune, să vorbească puţin sau deloc despre acest lucru, să nu supere pe nimeni. În faza a doua, când lucrurile vor deveni tot mai serioase şi vom fi întrebaţi explicit ce avem de gând să facem, vom da un răspuns politicos, că nu avem nimic împotriva ideii de apărare comună europeană, şi, dacă se insistă, vom adera la proiect cu o componentă minimală (să zicem, un spital de campanie), în semn de solidaritate cu partenerii noştri europeni. Câţiva ani o mai putem duce cu ambivalenţa NATO/UE pe linie de securitate, dar dacă gluma se îngroaşă iar germanii şi francezii ne vor cere să ne integrăm trupele sub steagul Uniunii Europene, vor începe dilemele serioase. La un moment dat, este posibil să se spună (aşa cum s-a mai spus în Germania, în anii trecuţi, la nivel înalt) că scutul american antirachetă nu este binevenit în Europa, căci devine o ţintă şi creşte ameninţarea de securitate asupra teritoriului Uniunii Europene. Ce am face atunci?
Mai greu ne va fi când va trebui să decidem alocarea de resurse, într-o direcţie sau alta, sau, în cel mai rău scenariu, când şi dacă Statele Unite şi Uniunea Europeană vor avea poziţii şi acţiuni diferite, în acelaşi „dosar”. Pentru că, evident, nu putem avea o secţiune a armatei care să intervină sub sigla NATO într-o campanie dintr-o anumită zonă de conflict, şi o altă secţiune a Armatei Române, sub comandament integrat european, care să facă altceva, în aceeaşi zonă de conflict. Nu ne putem îmbrăca trupele în uniforme colorate diferit, ca să le facem pe plac tuturor.
Mă tem că, dincolo de declaraţiile liniştitoare pe care ni le vor spune oficialii acum, lucrurile se îndreaptă pe termen lung spre separare. Nu spre un conflict propriu-zis americano-european, dar spre separare strategică. Iar Brexitul cade cum nu se poate mai prost, din această perspectivă. Germania şi Franţa, rămase singure la cârma Uniunii Europene, vor dori normalizarea relaţiilor cu Rusia şi vor face concesii în regiunea de frontieră dintre peninsula europeană şi continentul eurasiatic, concesii care vor sacrifica cel puţin zona-tampon Belarus-Ucraina-Moldova-Georgia, pentru a linişti interesele regionale ale Moscovei. Dar cât de departe ar putea merge aceste concesii? Istoria regiunii nu este, în acest sens, liniştitoare.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
