Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Neagu Djuvara, universalul concret al civilizatiei romanesti din epoca interbelica

de Horia Roman Patapievici     Contributors.ro
Miercuri, 31 august 2016, 10:40 Actualitate | Opinii

Horia Roman Patapievici
Foto: Hotnews

Oamenii au fost dintotdeauna fascinați de posibilitatea de a vedea ideile în carne și oase. Când Dumnezeu s-a făcut om, cei care au recunoscut în apariția lui Hristos întruparea lui Dumnezeu s-au convertit total — pe viață și dincolo de moarte. Explicația forței acestei convertiri stă în faptul că realitatea fizică a divinității este întotdeauna mai puternică decât orice teorie intelectuală a zeului ascuns. După creștinism, întruparea a devenit o metodă a filozofiei. Estetica, epistemologia au tins să devină aplicații ori explicații ale întrupării. Goethe, de pildă, desconsidera înclinația romantică spre distrofia fizică prin injoncțiunea că geniul trebuie să aibă un trup pe potrivă (altfel nu e geniu). Iar în știința modernă a naturii, faptul de a da un trup în lumea fizică ideilor din lumea minții și corelațiilor lor stabilite prin ecuații este o metodă a științei și o realitate a tehnologiei.

Parte a fascinației față de posibilitatea de a vedea idei în carne și oase este înclinația de a vedea într-un individ universalul. Dar nu universalul ca metaforă a genialității individuale, ci ideea că individul, ca individ, este universalul. Hegel e notoriu prin teoria sa a universalului concret. Pe 13 octombrie 1806, cu o zi înainte de bătăliile în care Franța avea să spulbere Prusia (Jena și Auerstädt) și la un an după ce Napoleon zdrobise Austria (Ulm, Austerlitz), producând astfel implozia milenarului Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană (962-1806), Hegel se află la Jena, care tocmai fusese ocupată de francezi. Îl vede pe Napoleon, inspectându-și călare trupele. Hegel are sentimentul că, în persoana Împăratului, vede chiar spiritul lumii, în carne și oase. În această stare de spirit îi scrie prietenului său Niethammer: „L-am văzut pe împărat —acest suflet al lumii— trecând călare prin oraș pentru a-și inspecta trupele; este într-adevăr un sentiment minunat să vezi un asemenea personaj care, concentrat într-un singur punct, stând călare, atinge marginile lumii și o domină.”.

De aici până la ideea că sunt oameni care rezumă epoci întregi sau exprimă în mod eminent anumite culturi ori națiuni nu mai este decât un pas. Când Iorga sau Noica vedeau în Eminescu expresia integrală a sufletului românesc ori omul deplin al culturii române, ei gândeau ca Hegel, în termeni de spirit al lumii și de universal concret, nu ca naționaliștii, în termeni de superioritate etnică. Accentul, în sentimentul lor de generalitate și sinteză, cădea pe faptul că anumiți indivizi pot fi, ca indivizi, universalul.

La scara sensurilor lumii, îmi place să-mi imaginez că există un Înger al compasiunii și al suferinței irosite care lasă la îndemâna fiecărei națiuni lovite și călcate în picioare de istorie câteva instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Națiunea le poate vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar un timp ele sunt acolo, la îndemână, vizibile, pregătite să salveze ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adânc, superior, profund și înalt în civilizația națiunilor lovite.

Țara noastră și-a avut contribuția ei la sminteala și nebunia generale din al Doilea Război Mondial. Dar de pierdut, a pierdut mai mult decât și-a imaginat, a știut ori a putut înțelege. Nu a pierdut doar teritorii: a  pierdut și reușita modernizării, și momentul celei mai frumoase înfloriri sociale pe care o cunoscuse — și-a pierdut cultura libertății și și-a pierdut sufletul. În memoriile sale, Ion Negoițescu scria: „România Mare se dusese de rîpă [suntem în 1940, după cedările teritoriale]. Dacă astfel de treburi s‑ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situația n‑ar fi fost atît de groaznică. Umilința suferită avea să aibă consecințe fatale pentru sufletul nației. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic și tragic trebuie neapărat să‑și spună cuvîntul, aveam s‑o plătim scump, în straturile morale, vreme de generații” (Straja Dragonilor, 1994, pp. 194-5). Ce spune Negoițescu aici este că noi nu ne-am spus cuvântul atunci când ceea ce este eroic și tragic în istorie pretinde națiunilor și culturilor să își spună în mod obligatoriu cuvântul.

Când am ieșit din comunism, parcă fuseserăm schimbați: uitaserăm să ne mai vorbim limba fără arțag și cu considerație față de interlocutor; încetaserăm să mai pricepem spiritul civilizației prin care înfloriserăm social și moral în perioada interbelică; ne resemnaserăm să fim ciuntiți, nu ne mai revoltam că eram umiliți, furați și mințiți și învățaserăm la rândul nostru să ne umilim semenii, să îi furăm și mințim; ajunseserăm să confundăm ideologia cu gândirea și să i-o preferăm; în fine, deveniserăm incapabili să ne înțelegem reușitele adevărate și ne luam înfrângerile drept victorii, iar derapajele morale drept probe de inteligență.

Am ieșit din război și din comunism adânc dezbinați, împărțiți între cei care își mai aminteau ori voiau să-și amintească ce fuseserăm și cei care uitaseră sau refuzau, cu obidă ori resentiment, să-și mai amintească. Între noi rămăseseră destui oameni care purtau ori se străduiau să poarte cu ei firele continuității, fie dintre cei care supraviețuiseră, fie dintre cei care recuperaseră (ori se străduiseră să recupereze). Însă nu rămăsese nimeni neatins, adică întreg, cu adevărat întreg: nici cei reîntorși din pușcării (în carnea cărora România veche fusese parcă ucisă în efigie), nici cei vechi și adaptați, nici cei noi și adaptați, nici cei conștienți de falsitatea din jur și care i se împotriviseră în interiorul adaptării și supraviețuirii, nici cei care au reinventat trecutul ca să se acomodeze prezentului, nici cei noi care refuzau noul fără să poată accepta vechiul. Firește, mai erau cei fugiți în afara țării, cei care se refugiaseră fără să fie pătați. Pentru cei rămași în țară, aceștia au urmat o linie de evoluție care amintea cel mai bine de civilizația interbelică. Dar, cum s-a văzut cu atâtea alte prilejuri, supraviețuirea literei nu garantează conservarea spiritului: și aici, supraviețuirea a însemnat o subtilă distorsiune a spiritului vechii civilizații românești, în care condițiile nemiloase ale exilului, râca dintre refugiați, atomizarea și ghetoizarea comunităților românești, precum și mizeria morală a eșecului repetat și-au avut partea de vină. Iar urmarea a fost că nici exilații nu rămăseseră cu adevărat întregi.

În aceste condiții de pierdere și irosire, îmi place să cred că Îngerul compasiunii s-a hotărât să păstreze pentru noi undeva, la adăpost și de experiența de eșec a exilului, și de experiența deformantă a lagărului în care fusese transformată țara, pe cineva întreg. Pe cineva care să nu fie doar martor și nici doar supraviețuitor; care să nu fie doar păstrător și nici doar recuperator; nu doar excepție și nici doar regulă; pe cineva care să fi rămas întreg în sensul a ceea ce fusese civilizația sufletească a culturii ucise.

Îmi place să cred că Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în istorie a păstrat pentru noi, supraviețuitorii din țară, pe cineva ca un „ideal-tip” (Idealtypus îi spunea Weber) ori ca un „universal concret” (konkretes Allgemeines îi spunea Hegel) ori ca o „idee-ideal” (idée-idéal îi spunea Kojève) în carne și oase, capabil să întrupeze în chip viu și neafectat de distorsiuni ceea ce fusese mai bun și în același timp mai egal răspândit în civilizația socială, morală și intelectuală a României interbelice. Și că pe acest „universal concret” în carne și oase Îngerul compasiunii l-a readus în țară, după prăbușirea comunismului, pentru ca noi toți să putem vedea cum am fi arătat într-o versiune a noastră mai bună: cum ne-am fi mișcat, îmbrăcat, purtat, îndreptat ținuta; cum ne-am fi mirat, ridicat vocea, enervat, dres glasul, ținut firea; cum am fi argumentat ori indignat; cum am fi știut să ascultăm, să formulăm judecăți, să fim curtenitori, să polemizăm, să spunem adevărul în față; cum am fi știut să suferim, să iubim, să facem curte, să părăsim, să ne cerem scuze; cum ne-am fi scris cărțile proprii și cum le-am fi citit pe ale altora; cu ce ton am fi ținut conferințe, cum am fi știut să povestim; cum ne-am fi iubit țara, cum am fi criticat-o, cum ne-am fi privit semenii cu care am fi fost în dezacord ‒ pe scurt, cum am fi fost dacă am mai fi știut ce însemna pe vremuri să fii civilizat și european într-o manieră curat românească, așa cum știuseră interbelicii.

Nota: aceasta este varianta completa a textului aparut in volumul "444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara"


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















[P] Foodpanda recomanda:Cele mai gustoase preparate de sezon, care te incalzesc si te mentin in forma

Toamna nu-i ca vara, dar, cu siguranta, este mai bogata! De ce? Pentru ca toamna se numara OFERTELE foodpanda! Astfel, acum poti comanda convenabil cele mai gustoase preparate de sezon, care te incalzesc si te mentin in forma!
1030 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Marţi