Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Dreptul de a bate la uși deschise sau marea alunecare spre totalitarism

de Andrei Vieru     Contributors.ro
Marţi, 23 august 2016, 18:19 Actualitate | Opinii

Andrei Vieru
Foto: Arhiva personala

Franța trăiește de nouă luni într-o mereu reînnoită stare de urgență. Aplicată însă doar unor cetățeni aleși pe sprânceană. Între ianuarie și aprilie 2016, în orașul devastat Calais, în plină stare excepțională, simpatizanți ai rețelei No Borders defilau și aruncau cu pietre nestingheriți de nimeni. Simpatizanții mișcării No Borders au fost opriți de poliție și deferiți justiției doar când au comis acte de vandalism sau i-au atacat pe polițiști fizic. Pe data de 3 martie 2016, atât judecătorii de la tribunalul din Boulogne-sur-Mer cât și “inculpații” apropiați de mișcarea No Borders (sub acuzația de distrugere prin incendiu) au fost deranjați degeaba: toată lumea s-a pomenit achitată.

Așadar, în Franța stării de urgență, poate organiza demonstrații violente aproape oricine are chef. Spun “aproape” fiindcă bunăoară fostul șef al Legiunii străine a fost arestat taman când se pregătea, în timpul unei demonstrații, să ia cuvântul. Nu fiindcă ar fi aruncat în prealabil cu pietre sau fiindcă ar fi vandalizat, ca simpatizanții No Borders, vreo statuie a generalului De Gaulle. Nu. Doar fiindcă, în plină stare de urgență, participa, ca și activiștii de la No Borders, la o demonstrație.

Ce cauză demnă de simpatie! No Borders! Desființarea limitelor și a frontierelor! N-am trăit oare noi românii atâta amar de vreme sub un regim totalitar cu granițe aproape etanșe?… Etanșe? depinde din ce parte priveai… În România venea cine vroia, chiar și Ilich Ramírez Sánchez… Astăzi, cine pleacă nestânjenit din Franța spre Siria? Cei prinși sunt arestați de parcă ar fi vrut, ca pe vremuri, să treacă Dunărea înot. Nu cumva să ne părăsească! Să-i ținem la noi, arestați în apartamente de patru camere cu săli de sport private! Noblesse et droits de l’homme obligent!

Adepții ideologiei No Borders au tot dreptul să bată la ușa deschisă a istoriei. (Așa cum eram și eu cândva liber să bat la ușa deschisă a propagandei de partid; eram de pildă liber să încerc să-l conving pe Ceaușescu că era genial. Ce-i drept, n-am abuzat niciodată de această libertate.)

Aproape toată lumea își reprezintă azi libertatea ca pe o lipsă de frontiere. Puțini își mai reprezintă libertatea ca pe o stabilire de frontiere. Voi încerca în cele ce urmează să explic de ce văd libertatea politică a individului ca pe un hotar și nu ca pe o ușă deschisă. Problema gradului optim de permeabilitate a granițelor într-o direcție sau alta, complexă cum e, ar trebui tratată separat. Tema acestui eseu e doar semnificația frontierelor; nu încerc aici să demonstrez nimic, ci doar s-o definesc și să sugerez că ea își are importanța ei.

Libertatea ca atitudine față de adevăr

Într-un articol publicat recent pe Contributors, puneam în discuție felul în care se raportează unele la altele, ca noțiuni, cele patru forme principale de putere: totalitarismul, anarhia, democrația și autocrația. Într-un comentariu, un cititor considera “atitudinea faţă de adevăr” ca fiind “determinantă în definirea unui sistem politic”. Adăuga:

“Astfel, anarhia relativizează adevărul până la pulverizare, democraţia admite pluralismul punctelor de vedere, autocraţia preferă un singur punct de vedere, iar totalitarismul absolutizează adevărul făcându-l infailibil. Desigur aici ne limităm la adevărul ideologic.”

Ideea acestui cititor nu-mi displace. Dimpotrivă. Și asta nu numai fiindcă implicit ideea lui o susține pe a mea: nu democrația e opusul totalitarismului ci anarhia — întrucât relativizarea adevărului e opusul absolutizării lui. Odată însă ce spunem nu doar “adevăr” ci “atitudine faţă de adevăr”, ne plasăm în perspectiva nu a logicii clasice, ci a logicilor modale. Accept bucuros provocarea de a reformula relațiile dintre cele patru forme ale puterii politice în termenii acestor logici.

Aș spune atunci, într-o primă aproximație, că totalitarismul pune accentul pe necesar și pe obligatoriu, autocrația pe imposibil și interzis, democrația pe posibil și permis, iar anarhia pe contingent și pe facultativ. După cum se vede, mă țin scai de sugestiile cititorului pomenit: accentul pus pe necesar nu reprezintă nimic altceva decât un mod de absolutizare a adevărului, contingentul nu-i altceva decât simbolul relativizării lui, imposibilul un refuz de a admite puncte de vedere, posibilul o acceptare, cel puțin teoretică, a pluralității lor.

Deoarece am admis ideile de mai sus privitoare la atitudinea față de adevăr, voi admite și că relațiile dintre cele patru sisteme politice (discutate ca noțiuni) sunt echivalente cu relațiile logice dintre cele patru modalități — necesarul, posibilul, imposibilul și contingentul. Care la rândul lor, observa Leibniz, sunt echivalente cu relațiile logice dintre obligatoriu, permis, interzis, și facultativ.

Și atunci văd încă o dată că democrația nu se opune totalitarismului. Așa cum posibilul nu se opune necesarului, iar permisul nu se opune obligatoriului: posibilul nu exclude necesarul, exact așa cum democrația nu exclude (ca eventualitate) totalitarismul.

Confuzia pe care o fac unii occidentali între totalitarism și autocrație și-a găsit, indirect, o expresie burlescă în timpul celui de-al doilea război din Irak. Propaganda americană destinată regiunii îl asemuia pe Saddam cu Hitler. Americanii pur și simplu habar n-aveau că în această parte a lumii Hitler e privit ca un personaj pozitiv…

Fiindcă vorbesc în acest eseu de alunecarea spre totalitarism, e util să reamintesc că Hitler a ajuns la putere în urma unor alegeri nemăsluite și a unui plebiscit (chit că nu de asta se bucură el de simpatie în Orientul Mijlociu). E poate și mai util să reamintesc că adepții “corectitudinii politice” din epocă — intelectualii “bine” și “progresiști” care gândeau cu capul Komintern-ului — considerau pe-atunci că adevăratul dușman al omenirii e social-democrația și nu nazismul. “Idioții utili” au îndemnat să se voteze cu naziștii, spre a face baraj social-democrației… Istoria pune, am mai spus-o, aceleași probleme, deși nu totdeauna formulate în aceiași termeni. Așa se face că soluțiile noastre sunt, de cele mai multe ori, greșite: răul cel mai mic nu e totdeauna cel mai ispititor.

De altfel, n-au vrut oare occidentalii să-i dea jos de la putere pe unii dictatori ca Saddam sau Khaddafi, în speranța să instaureze în locul regimurilor lor autocrate niscai democrații? În ansamblul lor însă, occidentalii nu prea stăpânesc nici conceptul de democrație nici legăturile lui de rudenie cu altele, ca de pildă totalitarismul… Se pare că autocrația te apără uneori de totalitarism cu mai multă eficacitate decât democrația… Exemplele de mai sus mi se par destul de grăitoare, iar acela al șahului Iranului — pe care fostul președinte american Jimmy Carter l-a lăsat, ca un adevărat papă-lapte, să cadă în baltă — probabil că e cel mai bun dintre toate…

Revenind la cele patru modalități ale logicii modale deontice și privindu-le drept simbolurile înseși ale celor patru tipuri de regim politic, am putea spune — e doar o butadă — că totalitarismul te obligă să faci ce nu vrei, că autocrația nu te lasă să faci ce vrei, că democrația te poate lăsa să faci și ce vrei iar anarhia nu te obligă să faci nimic.

În treacăt fie spus, totdeauna am fost de părere că România nu e țara tuturor posibilităților, ci a tuturor contingențelor. Pe aceste meleaguri nu orice e posibil; în schimb, facultativ e într-adevăr totul…

Una din presupozițiile false ale oricărei ideologii totalitare se exprimă, peremptoriu, astfel: orice afirmație din corpul de doctrină nu e doar adevărată ci și necesară, adică adevărată în toate lumile posibile — care de bună seamă sunt, la număr, una singură: aceea, imaginară, în care trăiești. Chiar asta și e esența gândirii dogmatice, cea care vrea la fiecare pas să se sustragă legii lui Hume și să cadă, tot la fiecare pas, în păcatul a ceea ce se cheamă naturalistic fallacy

Libertatea ca frontieră

Dacă înțeleg bine, nouă, antitotalitarilor și antiautocraților — nouă, iubitorilor de libertate — pe cât ne plac posibilul și contingentul pe atât ne repugnă interzisul și obligatoriul. (Că sunt înțelese sau nu — să ne ierte Hegel și Marx — nu prea contează.) Simbolul însuși al libertății individului e întruchipat în tot ce stă în același timp sub regimul posibilului și al contingentului. Domeniul libertății politice coincide cu ceea ce, în cadrul politic, e în același timp permis și facultativ.

Pe vremuri, sub Ceaușescu, parcă-mi aduc aminte că munca “voluntară” era permisă. Dacă nu mă-nșeală memoria, era și obligatorie. (Tot așa, să-l critici pe Ceaușescu nu era doar facultativ, era și interzis.) Din punctul de vedere al libertății individului, tot ce e doar posibil fără să fie în mod expres și contingent e totdeauna dubios, fiindcă s-ar putea dovedi până la urmă că, din cine știe ce motive, e de fapt chiar necesar și nu doar posibil — că e de fapt obligatoriu și nu doar permis.

Exact așa cum și majoritatea într-o democrație, mai știi, poate că în anumite situații s-ar putea dovedi că e de fapt totalitate și nu doar majoritate: odată cu venirea lui Hitler la putere, majoritatea naziștilor moderați (cei care credeau în nazism fără entuziasm sau nu credeau deloc, prefăcându-se că totuși un pic mai cred și ei) s-a extins și a devenit până la urmă totalitatea naziștilor extremiști.

Aș observa însă că, în general, domeniul actelor deopotrivă permise și facultative depășește sfera libertății politice a individului — dacă prin libertate politică înțeleg doar posibilitatea de a mă supune (sau nu) puterii politice și administrației. Dacă mie ca individ mi se pare deopotrivă permis și facultativ să vorbesc sau să votez ca toți membrii grupului din care fac parte (religios, politic, profesional sau de prieteni), atunci sunt un om liber într-un sens diferit, mai larg decât cel strict politic. Dacă membrii grupului din care fac parte ar renunța ca și mine la principiul gregar, dacă mi-ar acorda ei dreptul să “gândesc”sau nudupă tipicul lor, atunci discuțiile de azi despre “corectitudinea politică” ar semăna ceva mai puțin cu o ședință de partid, din care riști să fii excomunicat. Tocmai asta mă face să afirm că democrația și autocrația privesc relațiile individului și a grupurilor de indivizi cu puterea politică, în vreme ce totalitarismul și anarhia privesc deopotrivă — și chiar mai ales — relațiile din interiorul grupurilor de indivizi, cel mai cuprinzător dintre ele fiind societatea însăși.

Fie-mi îngăduit să atrag acum atenția asupra interpretării standard — frumoase și contraintuitive — a logicilor modale (deontice sau nu): principalele logici modale corespund unei semantici importate ca atare, în întregime, din topologie. În cadrul acestei semantici topologice, posibilul nu poate fi interpretat ca o deschidere — așa cum pretinde, prostește, doxa “corectă politic” de azi — ci doar ca o închidere. Posibilul poate fi interpretat doar ca o adăugare a unei frontiere aderente la tărâmul dat, tărâm pe care această frontieră-limită, așadar, îl închide.

Să nu se sperie nimeni: pentru înțelegerea acestei afirmații, ca și a celor ce urmează, e nevoie doar de cunoștințe ultraelementare de logică și topologie.

În cadrul aceleiași semantici topologice standard a logicii modale, necesarul și imposibilul (respectiv obligatoriul și interzisul) nu se pot interpreta ca o închidere — așa cum afirmă, tot prostește, doxa de azi — ci doar ca o deschidere, ca o trecere (prin desființarea frontierei sale), de la domeniul înscris în acea frontieră la unul deschis — adică FĂRĂ frontiere.

Să nu-și închipuie cineva că aceste afirmații ar fi paradoxale — așa cum taxezi de obicei adevărurile ce nu-ți convin sau cu care nu ești obișnuit. Sunt, dimpotrivă, cât se poate de firești: a cui gândire e mai ferm ancorată în imperiul necesarului și al imposibilului decât cea a “încremenitului în proiect”? a cui gândire e mai tributară obligatoriului și interzisului? a cui gândire are mai puțin acces la “contingent” și la “facultativ” decât tot a lui? Cine dacă nu tot el, “încremenitului în proiect”, a fost vreodată mai deschis la prostiile din propriul lui cap? Cine dacă nu tot el a fost vreodată mai lipsit de frontiere între convingere și rațiune, între superstiție și discernământ? Și ce sunt de fapt adepții No Borders dacă nu niște idioți utili, niște încremeniți în proiect?

O să mi se spună că încremeniții în proiect sunt, dimpotrivă, dogmatici, închiși, astupați la cap. Aș spune mai degrabă că sunt prizonierii propriei lor deschideri. Ca să părăsești o ideologie — prostească sau nu — trebuie să treci de un prag, să depășești o frontieră. Or dacă ești deschis, adică dacă n-ai frontiere, cum faci? ce depășești?

Ca să poți contesta o ideologie, ca s-o poți critica, evalua sau interpreta, ai nevoie de hotare și de puncte de reper exterioare. Dar dacă ești deschis, dacă n-ai nici frontiere, și prin urmare nici repere exterioare, cum faci? pe ce nisipuri mișcătoare patinezi? prin ce întuneric orbecăi?

Pe partizanii deschiderii à la No Borders i-aș invita întâi de toate să dărâme zidurile dintre ei și vecini. Să se înfrupte din deliciile deschiderii, ale promiscuității și ale lipsei de intimitate obligatorii, ca la armată sau ca într-un lagăr de concentrare! Dacă ezită să înceapă cu o experiență atât de radicală, să vadă întâi cum e cu imposibilitatea intimității la locul de muncă, în birouri de tip open space. Acolo, lipsa de intimitate și supravegherea reciprocă între colegi — devenită normă prin forța împrejurăriloro să le evoce poate, mutatis mutandis, anumite experiențe din trecutul nostru totalitar.

De la o lume fără granițe până la o lume construită după “arhitectura insidioasă a supravegherii de tip panopticum” (imaginată de părintele utilitarismului, Jeremy Bentham) nu-i decât cel mult un pas. Poate mai puțin. Supravegherea de tip panopticum e de fapt un preludiu la o lume fără hotare. Are cumva și Internetul vreun rol de jucat în toată povestea asta cu supravegherea și lipsa de frontiere? Aș spune că…

Aș spune că acolo unde n-au reușit pe deplin mișcările totalitare din trecut, vor reuși poate alții, care își spun astăzi “neo-liberali”. Dacă îi ajută aliații lor obiectivi din Orient, mă tem că succesul e asigurat. “Aliații obiectivi”? Problemele demografice ale Occidentului, tehnologia Internetului (obiectiv favorabilă terorismului nebudist), ideologia corectitudinii politice, a multiculturalismului și a desființării granițelor le dă exact atâta apă la moară câtă le trebuie.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















[P] Foodpanda recomanda:Cele mai gustoase preparate de sezon, care te incalzesc si te mentin in forma

Toamna nu-i ca vara, dar, cu siguranta, este mai bogata! De ce? Pentru ca toamna se numara OFERTELE foodpanda! Astfel, acum poti comanda convenabil cele mai gustoase preparate de sezon, care te incalzesc si te mentin in forma!
2175 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version