Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

La multi ani, Domnule Djuvara! Omagiu Domnului Profesor Neagu Djuvara la implinirea varstei de o suta de ani

de Victor Barsan     Contributors.ro
Joi, 18 august 2016, 8:49 Actualitate | Opinii

Neagu Djuvara
Foto: Humanitas

Cele mai fascinante fiinţe de pe Pământ sunt civilizaţiile. La fel ca fiinţele individuale ale biosferei, fiinţele colective pe care le numim ‘civilizaţii’ se nasc, cresc, se maturizează, îmbătrânesc şi mor. Cea mai ambiţioasă şi profundă cercetare a istoricului este studierea acesor făpturi majestuoase, deopotrivă văzute şi nevăzute. Desigur că nu este o cercetare la îndemâna oricui.

Iar Profesorul Neagu Djuvara este unul dintre puţinii aleşi care au abordat, sistematic şi global, subiectul creşterii şi descreşterii civilizaţiilor. Un Darwin al istoriei, examinând şi interpretând transformarea comunităţilor, statelor, civilizaţiilor, dispariţia unor specii istorice şi apariţia altora noi, lupta pentru existenţă ori supremaţie, persistenţa tiparelor, dincolo de particularităţile unei culturi anume. Erudiţia, inspiraţia, efortul cuprinse în studiile sale dedicate “tiparelor istorice” sunt uimitoare. Veritabil custode al patrimoniului universal, comparând cu minuţiozitate basoreliefurile Codului lui Hammurapi cu cele ale stelei lui Ur-Nammu, urmărind schimbările aproape imperceptibile din scenele descrise într-unul sau altul dintre artefacte, ori analizând similitudinile dintre statuia şahinşahului Shapur şi cea a regelui Childebert (lista exemplelor ar putea umple pagini întregi), Neagu Djuvara se mişcă cu uşurinţă prin continente şi evi, de la incaşi la sumerieni şi de la minoici la indieni. O astfel de competenţă necesită o acumulare sistematică a unui volum uriaş de informaţie, ordonarea şi corelarea acesteia, depistarea “tiparelor”, cumpănirea argumentelor şi contra-argumentelor; căci subiectul este bântuit de umbrele unor giganţi, ca Toynbee şi Spengler, iar susţinerea teoriei Profesorului Neagu Djuvara presupune, frecvent, lupte de idei, reevaluări şi polemici.

O asemenea performanţă presupune, s-ar zice, o viaţă academică organizată cu disciplină kantiană, meticulos împărţită între studiu în bibliotecă, elaborare a operei în liniştea cabinetului de lucru, pregătirea prelegerilor; o biografie ferită de intemperiile cotidianului.

Nimic din toate acestea, în viaţa domnului Neagu Djuvara. Din contra, destinul său pare, până la un punct, o înşiruire de capcane mortale, pregatite sub zodia nemiloasă a secolului XX, din care îngerul păzitor de-abia reuşeşte să-l salveze – căci în mai multe rânduri, ghilotina istoriei cade, milimetric, alături de traiectoria sa. În biografia sa, datele de relevanţă personală se găsesc adesea într-o stranie rezonanţă cu datele de relevanţă istorică.

Neagu Djuvara vine pe lume puţin după intrarea României în războiul de reîntregire. În ziua de naştere a comunismului mondial, pe 7 noiembrie 1917, Tinca Djuvara, împreună cu fiii săi de câţiva ani, Răzvan şi Neagu, scapă din Petersburgul bolşevizat, pentru a prinde, la propriu, ultimul tren spre Helsinki – primul oraş al lumii libere. Tatăl său moare, la Bucureşti, câteva zile după armistiţiul care consemneaza capitularea Germaniei, din 11 noiembrie 1918.

Europa cunoaşte două decenii de pace incertă – un intermezzo în ceea ce istoricul Neagu Djuvara va numi “războiul de 77 de ani” – dar desfăşurarea evenimentelor avea să depăşească cele mai negre închipuiri. În ce îl priveşte pe studentul Neagu Djuvara, începutul războiului în Occident se suprapune peste finalizarea doctoratului său, susţinut la Paris, pe 1 iunie 1940. Nici că se putea conjunctură mai puţin propice activităţilor academice: pe 31 mai, Armata 1-a Franceză capitulează la Lille, iar pe 4 iunie, Germania blochează evacuarea trupelor anglo-franceze la Dunkerque.

Întors în ţară, proaspătul doctor în drept este înrolat în şcoala de ofiţeri, dar nu are răzagul să o termine. România intră în război, iar sublocotenentul Neagu Djuvara este trimis să lupte în cea mai ingrată armă, infanteria, pentru eliberarea Basarabiei, şi apoi în absurdul atac împotriva Odessei, într-un regiment ce aruncă în luptă 3000 de oameni, din care vor rămâne valizi doar 92; rănit, se întoarce în ţară, şi primeşte însărcinarea de a pregăti recruţii regimentelor ce vor continua ‘războiul lui Antonescu’ în Răsărit. Reuşeşte ulterior să intre prin concurs în Ministerul de Externe, în ciuda concurenţei acerbe şi a handicapului întreruperii oricărei activităţi academice, în ultimii trei ani. Mai mult, face parte din grupul care sprijinea, ultra-secret, ieşirea ţării din război. În ziua de naştere a comunismului românesc, 23 august 1944, diplomatul Neagu Djuvara prinde, la propriu, ultimul zbor spre Berlinul (încă) aliat.

Urmează, după o scurtă continuare a carierei diplomatice, la Stockolm, ani de privaţiuni, de sărăcie extremă, în care refugiatul Neagu Djuvara se zbate pentru organizarea exilului românesc, pentru ajutorarea transfugilor – nu numai a celor din “clasa superpusă”, dar, în egală măsură, a tuturor celor care fugiseră din ţară, în căutarea libertăţii; pentru stabilirea de legături cu eroicele grupuri de rezistenţă din munţi; învaţă să conducă planorul, să sară cu paraşuta; încercare şi mai grea – se străduieşte să convingă decidenţii Lumii Libere, tot mai retractili în confruntarea cu lagărul comunist, să sprijine câteva persoane-cheie din România, devenită Republică Populară, care ar fi trebuit să ajungă dincolo de Cortina de Fier. În cele din urmă, exasperat de obtuzitatea partenerilor occidentali, îşi dă demisia de onoare. Urmează câţiva ani de colaborare cu Radio Europa Liberă şi lunga aventură africană, în Niger, una dintre cele mai sărace şi toride ţări ale planetei.

Şi totuşi, când reuşeşte istoricul Neagu Djuvara uriaşa acumulare de cunoştinţe, din care avea să germineze înţelegerea subtilă a suflului marilor civilizaţii? În orele de lectură smulse în puţinele răgazuri îngăduite de chinuitorii ani ai exilului francez; în weekendurile de diplomat angajat în Niger, când, în arşiţa subsahariană, adesea pe călduri de peste 45 de grade, poate acumula o zi şi jumătate de studiu; în concediile petrecute la Paris, în marile biblioteci – concedii mai extenuante, sub aspect intelectual, decât lungile luni de serviciu diplomatic.

Istoricul Neagu Djuvara urmăreşte în principal civilizaţiile – fiinţele gigantice din lungul cortegiu al evoluţiei umanităţii. ‘Fiinţa însă nu este, fără ultimul dintre lucrurile ce sunt.’ Aşa cum un veritabil senior dă importanţa cuvenită oricărui personaj de pe domeniul său, istoricul Neagu Djuvara ştie că pentru înţelegerea marilor evenimente, a desfăşurării lor, a logicii lor interne, a “tiparelor”, sunt esenţiale amănuntele, detaliile semnificative. Civilizaţiile minore, sau perioadele obscure din istoria marilor popoare, pot furniza chei preţioase pentru înţelegerea evoluţiei lumii. ‘Există comori de înţelepciune şi poezie în cele mai mici idiomuri, ca şi în concepţia despre lume a celui mai mic trib destinat dispariţiei.’

În trecerea de la macrocosmosul la microcosmosul istoriei, profesorul Neagu Djuvara are o înclinaţie anume către poveştile individuale ce poartă semnificaţii generale, pentru ţesătura de relaţii uname decelabilă din documente, pentru genealogii. Apartenenţa sa la boierimea românească este un ascendent de preţ. Înrudit cu Grădiştenii, Ghiculeştii, Cantemireştii, Mavrocordaţii, Cantacuzinii, domnul Neagu Djuvara are o cunoaştere aproape înnăscută a ultimei jumătăţi de mileniu a istoriei noastre. Genealogiile sale sunt ameţitoare: ‘Olăneştii se înrudesc prin Pârşcoveni, cu Brâncovenii; prin Costeşti, cu Corbenii şi Văcăreştii; apoi cu Ghica şi Grădişteanu’ – pentru a da un singur exemplu. Personajele istorice ale cărţilor sale trăiesc înca prin urmaşii lor: Alexandru Mavrocordat Exaporitul, artizanul păcii de la Karlowitz, este un personaj care face parte din opera istoricului Neagu Djuvara, dar Constantin Mavrocordat, unchiul său care l-a învăţat să călărească, face parte din viaţa sa reală.

Tot un ascendent de preţ este foarte buna cunoaştere a aristocraţiei franceze – un segment esenţial al aristocraţiei occidentale. ‘Îi sunt recunoscător prietenului meu francez, contele Guillaume de Pins, coborâtor din doi mari-maeştri ai Ordinului Ioaniţilor din secolul al XII-lea, care mi-a procurat acest text [greu accesibil, al Abatelui de Vertot, din 1776] şi câteva preţioase informaţii despre istoria ordinului.’ Câţi dintre cei care studiază Diploma Cavalerilor Ioaniţi, atât de importantă pentru istoria noastră, au acces la descendenţii marilor maeştri ai ordinului?

Istoricul este, el însuşi, descendentul unor personaje legendare, în sensul propriu al termenului, adică al unor personaje intrate în folclor – în folclorul aromân. “Cântă, cucule, cântă / cântă şi tu, biată ciocârlie / cântaţi pe malul mării unde plutesc vapoarele / întrebaţi de Nicolo, de Nicolo Giuvara, care era armatol la Luro şi cleft la Cărpeniş / el avea un steag roşu, roşu şi albastru [e vorba de steagul francez], pe care se află o cruce, Cristos şi Sfânta Fecioară”. Din alt cântec popular, aflăm că “La câmpie locuiesc sclavii, cei care s-au supus turcilor; în munţi, însă, stau armatolii, armatolii şi clefţii…”

Descendenţa sa, boierească şi aromână, este decisivă pentru personalitatea domnului Neagu Djuvara. Pe de o parte, boierimea a generat ‘minoritatea activă’ care a dus la crearea României moderne, şi prin ‘stăruitoare activitate diplomatică’, a evitat apropierea periculoasă de Rusia; domnul Neagu Djuvara se află în prelungirea acestei ‘minorităţi active’. Pe de alta, aromânii duc cu ei o înţelegere profundă a Europei Orientale – atât de utilă unei perspective istorice echilibrate – şi o superbie a libertăţii, educată de lunga luptă de supravieţuire într-un mediu ostil.

Superbia libertăţii îl face pe profesorul Neagu Djuvara să adopte corectitudinea istorică şi să desfide corectitudinea politică. Este atuul psihologic care îi permite să abordeze destins probleme considerate, de conformişti, drept ‘sensibile’, spunând răspicat adevărul, aşa cum o face – pentru a da un singur exemplu – în chestiunea originii Ţării Româneşti.

Studiul perioadelor de tranziţie – spre statalitate, sau spre modernitate –, studiul genealogiilor, studiul “tiparelor istorice” sunt, fiecare, subiecte pretenţioase, şi puţini savanţi, care au beneficiat de tihna unei catedre, de hărnicia asistenţilor şi de ani sabatici, au reuşit să le acopere. Iar numărul celor care le-au acoperit cu succes pe toate trei este extrem de redus. Este de aşteptat ca roadele teoriei sale a “tiparelor istorice” să se vadă într-un timp mai îndelungat. Până atunci, probabil că ‘Istoria comparată va rămâne un joc steril de diletanţi atâta vreme cât unităţile comparabile nu vor fi corect izolate şi definite.’ Dar roadele lucrărilor sale de istorie românească se văd în timp real.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro





Citeste mai multe despre   











[P] Ultimele zile de inscrieri la conferinta RIUF YouForum

Conferinta YouForum are loc la Bucuresti, la Sala Palatului, in perioada 1-2 octombrie si propune elevilor si studentilor sesiuni de discutii, ateliere, seminarii si prezentari ale universitatilor din Romania si din strainatate care au drept scop informarea si orientarea tinerilor cu privire la viitoarele alegeri educationale.
3265 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version