Un anumit optimism istoric naiv este pe cale să dispară. Democraţia nu este un bun simbolic cu circulaţie universală, iar pacea nu este starea naturală a umanităţii. Toleranţa visată de profeţii postmoderni este înlocuită de vitalitatea islamismului ce se hrăneşte din vampirizarea tradiţiei şi a religiei. Secularizarea, oricât de modestă, este în declin dramatic în multe zone din spaţiul Orientului Mijlociu.
Vizita Preşedintelui Turciei în Rusia este vizita unui sultan care şi- a învins şi umilit inamicii, cel puţin pe moment. Erdogan se dovedeşte a fi un elev sârguincios al istoriei.Lecţiile staliniste, naziste şi maioste sunt asumate, până la capăt. Monocromia totalitară a societăţii turce este demnă de acest proiect totalitar. Democraţia lui Erdogan, elogiată iresponsabil de naivii de serviciu occidentali, este vehiculul prin care revoluţia islamică lichidează kemalismul în Turcia.
Preşedintele Erdogan călătoreşte într-o Rusie care ilustrează vitalitatea regăsită a autocraţiilor. Vladimir Putin este întruchiparea acestui avatar istoric al totalitarismului. Comtrolul pe care îl exercită este deplin. Alegerile organizate cu scrupulozitate sunt decorul în care se petrece o plebiscitare previzibilă. Combinaţie de ţar şi de secretar general de epocă sovietică, Putin recurge la asasinat, prin intermediari, spre a intimida ceea ce a mai rămas dintre apărătorii libertăţii. Reconstruită de Putin, Rusia sa o evocă pe cea descoperită de marchizul de Custine sub domnia lui Nicolae I: o vastă închisoare, dominată de conformism şi de frică.
Sultanismul turc şi autocraţia rusă edifică o nouă axă întemeiată afinităţile elective care îi definesc pe cei doi tirani. Modelul lor politic este al inchiderii şi suspiciunii patologice. Inventarea inamicului este obligatorie, spre a menţine starea de mobilizare a fidelilor lor. Preşedintele Erdogan adoră scenografia de inspiraţie liturgică. Demonstraţia de zilele trecute a consfinţit această uniune mistică între adoratori şi stăpân. Spre deosebire de orice dictator militar, ( iar comparaţia cu generalii turci din trecut este profund eronată), Erdogan este locuit de o viziune a schimbării continue. Neo-otomanismul său este o agendă destul de clară. Ea poate fi ignorată doar de cei care preferă orbirea voluntară.
Vizita lui Erdogan în Rusia poate fi momentul care marchează o redefinire dramatică a relaţiilor din spaţiul Mării Negre. O alianţă ruso- turcă, oricât de conjucturală, ar fi de natură să expună România unui pericol semnificativ. Şi aceasta de vreme ce România este unicul stat NATO dedicat solidarităţii atlantice. Riscul de izolare este real.
Regimurile dictatoriale, colorate înşelător cu fard democratic, sunt mai puternice ca niciodată. Comparaţia cu anii 30 merită făcută şi nu doar din raţiuni de pesimism istoric. Neliniştitoare este capacitatea autocraţiilor de a fi, din nou, o alternativă la democraţia liberală.
