Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Ordaliile memoriei. Cateva raspunsuri la problemele actuale ale invatamantului universitar.

de Mihai Maci     Contributors.ro
Marţi, 2 august 2016, 17:49 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Hotnews

S-a discutat, se discută şi, inevitabil, se va mai discuta multă vreme despre situaţia din ce în ce mai ambiguă a universităţii româneşti şi despre ce poate fi făcut pentru a salva ce mai poate fi salvat din onoarea (în bună parte pierdută) a acesteia. E limpede că învăţământul superior a ajuns la finele unui ciclu – pe care, în linii mari, îl putem suprapune cu anii post-revoluţionari – în care produsul cel mai important al mediului academic a fost diploma, înţeleasă ca paşaport al urbanizării (atât pentru enorma populaţie rurală dislocată de modernitate – fie ea socialistă, fie capitalistă, cât şi pentru a doua generaţie a locuitorilor cartierelor muncitoreşti). Prestigiul diplomei – parte moştenit din interbelic, când universitatea însemna ceva, parte din anii comunişti, când licenţa era cu atât mai valoroasă, cu cât mai restricţionată – a aruncat un număr enorm de studenţi în malaxorul universitar, căruia turaţia maximă i-a ascuns timp de două decenii precaritatea şi disfuncţionalităţile. În ultimii ani, pe fondul colapsului demografic, al prăbuşirii învăţământului general şi al manifestării economice şi sociale a efectelor dezindustrializării, toate făcutele şi nefăcutele care înainte fuseseră ocultate de entuziasm şi de bani, au ieşit la lumină, asemeni simptomelor unei boli. Partea cea mai vizibilă a acestor difuncţii ţine de impostura academică, mai ales atunci când e afişată cu ostentaţia impunităţii (de înalte personaje politice ce se prevalează de titluri pentru care nu doar că nu au acoperire, dar prezintă numeroase – şi manifeste – suspiciuni de fraudă), sau de corupţia cvasi-rutinizată a “atenţiilor”, “colectelor” şi altor mijloace ale studenţilor de a cumpăra bunăvoinţa unor profesori tot mai dezinteresaţi de actul didactic şi mai focalizaţi pe propria “promovare” într-un sistem cu reguli incerte. Cum vreme îndelungată între ceea ce se face şi ceea ce nu se face nu a existat nici o altă graniţă decât conştiinţa individuală, spiritele întreprinzătoare au traversat-o cu o uşurinţă ce a stârnit invidia celorlalţi şi, încet – încet, majoritatea profesorilor au renunţat la scrupule de aşa manieră încât lucruri inimaginabile în urmă cu trei decenii au ajuns acum fenomene normale. În ceea ce le priveşte, atât impostura, cât şi corupţia sunt lucruri care ţin nu doar de morala individulă, ci şi de legea penală, iar îndelungata imposibilitate a sancţionării lor atestă un lucru trist: că e aproape imposibil să vorbim de nuanţe dacă nu suntem în stare să deosebim culorile brute. E limpede că nu se va putea face nimic – dar absolut nimic – până când cazurile exponenţiale, cele ale căror abateri sunt de notorietate, nu vor fi amendate şi îndepărtate definitiv din corpul universitar. Dacă nu se va trece de acest nivel, restul discuţiei e inutil, dat fiind că lucrurile se vor aşeza sub semnul acceptării (participative sau pasive) a imposturii şi a corupţiei, fapt ce va duce – inevitabil – la completa feudalizare a instituţiilor de învăţământ superior şi a sistemului în ansamblul său.

Abia după depăşirea acestei etape justiţiare vor începe adevăratele probleme. La fel ca-n orice alt segment al vieţii sociale, cazurile marcante de abatere de la normele profesionale (şi, în cele din urmă, legale) nu sunt posibile decât pe fondul unui dezinteres faţă de aceste norme sau al “privatizării” lor în avantajul fiecăruia. Cu adâncă tristeţe, dar de (prea) multe ori aceasta e situaţia şi în mediul universitar. Normele există, poate că sunt deficitare în formulare, poate că sunt prea stufoase şi, adesea, inadecvate contextelor particulare în care sunt ţinute a se aplica, dar – de bine, de rău – ele există. Ele sunt hipostaziate administrativ în tot felul de acte (cu o mulţime de rubrici şi o finalitate cel mai adesea incertă), a căror completare e lăsată la îndemâna omului, a departamentului şi, finalmente a universităţii. Lucrul nu ar fi rău – treaba acesta fiind un exemplu de descentralizare şi de asumare a autonomiei – dacă nu ar intra în joc şi ideea de “imagine” şi, mai ales, sistemul finanţărilor. Mai înainte de toate, fiecare persoană (şi fiecare instituţie) are o mândrie invers proporţională cu importanţa ei. Morala e aceea că, indiferent ce criterii vor conţine normele, se va “raporta” “depăşirea producţiei” la toţi indicatorii (sau măcar la cei mai importanţi). Cu cât se merge mai departe “în teritoriu”, către instituţii mai anonime şi mai lipsite de relevanţă, cu atât aceste acte au un caracter mai bombastic. (Situaţia e întru totului asemenătoare cu cea a şcolior rurale care supralicitează notele elevilor pentru a-şi trece în cont “realizări” pe care le desfiinţează orice examen credibil.) Mai mult, orice raportare va fi confecţionată de aşa manieră încât să reproducă structura ierarhică a instituţiei: şeful e în vârf (“performanţa” fiind, evident, şi o formă de legitimare între două alegeri), după care urmează – în ordinea ştatului de funcţii – ceilalţi membri ai corpului profesoral. Pentru toată lumea aceste acte adminsitrative au un caracter formal şi fiecare e conştient de defazajul dintre ele şi starea de fapt a instituţiei în care lucrează, însă – în acelaşi timp – ca documente oficiale – ele crează o realitate şi această realitatea secundă deformează şi ocultează modul efectiv în care stau lucrurile.

S-ar cuveni să insistăm asupra acestui lucru, dat fiind că el e unul din cele mai problematice în cadrul oricărei regândiri a rosturilor învăţământului academic. Am să formulez problema de aşa manieră încât situaţia (ideală) pe care o voi prezenta să dea o imagine suficient de limpede a dificultăţilor la care mă refer. Să luăm cazul unui profesor care are – de ani de zile – “autoevaluările” pline de “conferinţe internaţionale” ţinute la universitatea lui, de “studii” (“în colaborare” cu doctoranzii) în “Analele” universităţii lui şi a cărui operă se compune dintr-o “Introducere în…” publicată în mai multe ediţii. Pe baza tuturor acestora, omul şi-a trecut gradele, a intrat în diverse “comitete şi comiţii”, a obţinut funcţii, sporuri, gradaţii şi-şi aşteaptă pensia, anticipând calculul maximal al acesteia. Problema – simplă în teorie, grea în practică – e ce facem cu acest om? Pentru el orice variantă a “schimbării în sistem” se traduce printr-o avansare în funcţie şi/sau o creştere salarială. Şi, invers, orice atentat la “bunul obţinut” va avea ca efect acţionarea în instanţă a celui (om sau instituţie) care i-l contestă. Dincolo de orice considerente generice, trebuie spus şi acest lucru: e foarte probabil că în instanţă toţi cei de acest tip ar avea câştig de cauză. Căci în momentul în care ei şi-au trecut gradele nu exista (şi nu cred să existe nici astăzi) o legislaţie specifică menită a indica ce e acela “tratat de specialitate” şi prin ce se deosebeşte acesta de o “Introducere în…” (de 100 de pagini) pentru ca ultima să nu poată trece în locul primului, nici de ce un articol din “Analele” locale, autoindexat într-o bază de date (deci BDI), nu are valoarea unui text publicat într-una din marile reviste domeniale şi nici de ce o conferinţă în sala de mese a universităţii din târgul său, la care a participat şi un invitat din Republica Moldova, nu e neapărat “conferinţă internaţională”. Iarăşi, nimeni nu a stabilit în mod concert care e criteriul de judecată al cărţilor publicate din granturi, care sunt practic fără circulaţie. Împins în corzi (adică punându-i-se în discuţie veniturile) omul va ataca – la sfatul unui avocat nu foarte inteligent – toate aceste chiţibuşerii, a căror simplă înşiruire dă măsura debandadei în care a proliferat un sfert de veac sistemul universitar românesc. E uşor să spunem, în mod radical: daţi-l afară!, numai că – din păcate (sau din fericire – depinde din ce parte sunt privite lucrurile) – nu există nici o modalitate legală de a face acest lucru. Faptul de a crea legi acum poate duce la nişte cadre utile în viitor, însă – cum bine se ştie – legile nu se aplică retroactiv. A miza pe conştiinţa omului e, din punctul meu de vedere, cu desăvârşire inutil. Nu cred că ar exista nici un singur caz de persoană care să renunţe la avantajele funcţiei şi beneficiile pensiei declarând că ceea ce a “raportat” ani de zile e o măruntă cacealma (care a funcţionat) şi, prin urmare, că se face vinovat de fals în acte publice. E cu totului iluzoriu să ne încredinţăm unei asemenea “autoevaluări” a omului, luat individual. Experienţa celor care şi-au făcut mea culpa după ’89 ar trebui să ne fie ilustrativă în ceea ce priveşte aceste resorturi ale umanului. Mi se pare mult mai raţional să acceptăm inacceptabilul: oamenii aceştia sunt prizonierii hârtiilor pe care le-au semnat timp de decenii (şi a ficţiunii consemnate în aceste hârtii), iar “sistemul”, în ansamblu, e prizonierul acestor persoane (deopotrivă reale şi fictive). Aşa cum spuneam anterior, e inevitabil ca orice tentativă de reglementare a vieţii universitare pe cale administrativă să le reconfirme şi să le sporească avantajele. E o situaţie paradoxală – dar inevitabilă în actuala stare a lucrurilor – ca orice măsură de asanare a vieţii universitare să fie majoritar în beneficiul celor împotriva cărora această măsură e luată.

Raţiunea acestei din urmă afirmaţii este destul de simplă: această trucare a datelor din statistici (jucând pe lipsa de definire clară a lucrurilor cerute) e prezentată de principalii ei beneficiari ca o necesitate care duce la un beneficiu comun atâta timp cât finanţarea universităţilor are drept criteriu “performanţa” declarată. Altfel spus: toată lumea supralicitează şi cine nu o face, rămâne în afara jocului – adică fără bani de salarii. Aici lucrurile stau destul de simplu: de vreme ce toată lumea face aceste lucruri, nimeni nu va sări să-l acuze pe altul de false declaraţii (deoarece scandalul, odată pornit, ar putea avea un efect de bumerang). Mai mult, pentru a garanta menţinerea actualei formule, oamenii sunt “uniform distribuiţi” în diverse comisii în care depind unii de alţii şi care funcţionează pe bază de troc (eu fac asta pentru tine – la doctorat, la /re/acreditare, cu prilejul unui proiect etc. – iar tu, la rândul tău, îmi întorci serviciul când se iveşte ocazia). Această cârdăşie e extrem de eficientă, dat fiind că, în scurt timp, fiecare ajunge să ştie despre alţii suficiente lucruri încât să se poată condiţiona reciproc la nivelul subînţelesurilor. Sistemul d-lui Oprea, de pildă, a funcţionat pe baza acestui mecanism: în joc erau prea mulţi oameni (dintre care unii probabil doar “tovarăşi de drum” pentru nişte beneficii imediate) şi prea multe instituţii pentru ca cineva să aibă un interes de a arunca în aer tot acest edificiu (politic, administrativ şi – foarte puţin – academic). Aşa se explică faptul că denunţarea lui nu a fost posibilă decât din afară – în speţă pornind de la presă. E limpede şi faptul că trista istorie a d-lui Oprea e cu dublu tăiş: ea duce la o primă formă de curăţenie la un etaj superior al unei instituţii universitare (cu sau fără ghilimele, cum doriţi), dar le şi arată celorlalţi actori ai sistemului ce li se poate întâmpla. Asta vrea să spună că, după panica de moment, cei vizaţi vor strânge şi mai mult rândurile. Istoria Academiei Naţionale de Informaţii face valuri pentru că e grotescă în primitivismul ei; protagoniştii acestei istorii considerându-se atât de sus deasupra normelor comune, încât şi-au permis să sfideze – până la caricaturizare – uzanţele academice. Dar cei care au păstrat aparenţele (sau care şi-au făcut uitate faptele de glorie) au mult mai puţine motive de îngrijorare. Vrem – nu vrem, aşa stau lucrurile la ora actuală şi mă tem că nimic altceva decât soluţii de tipul Pol Pot (pe care cred că nimeni nu şi le doreşte) nu ar rezolva din două mişcări aceste urâte şi triste istorii.

Să rezulte de aici că nu mai e nimic de făcut şi că lucrurile trebuie lăsate să se descompună în logica lor? Răspunsul meu este: parţial da, parţial nu. Nu cred că e nimic de făcut la nivelul curăţirii sistemului universitar la vârf dacă nu e vorba de o încălcare manifestă a legii sau a unei norme scrise (şi existente la data încălcării ei). Acest lucru vrea să spună că oricâte permutări se vor face în interiorul sistemului, nu e de gândit o relaxare a presiunii financiare care să-i permită Ministerului (sau conducerii unei/unor universităţi) o direcţionare a fondurilor către altceva decât beneficiul personal al castelor din fruntea mecanismelor existente. Aici mă tem că – oricât am perora – nu se poate face nimic. Universităţile vor fi fagocitate în continuare de aceiaşi oameni sau de creaturile lor. Le putem concede beneficiul câştigului şi ar fi preferabil să ne concentrăm asupra altor lucruri care – cred eu – pot fi schimbate în mod semnificativ într-un timp scurt. Care sunt acestea?

Dat fiind că logica actuală, bazată pe privilegiile funcţiei, favorizează existenţa multor specializări şi secţii, eşaloanele “de conducere” vor fi permanent interesate de acoperirea cât mai mare a numărului de locuri la înscriere şi în primii ani. Ştim la ce duce aceasta: la scăderea nivelului studenţilor care, la rândul ei, întâlneşte dezinteresul profesorilor. Morala e aceea că, în multe cazuri, şcoala devine pur formală, iar promovarea se face mecanic. Evident, acest lucru e greu de dovedit, dat fiind că toţi cei interesaţi vor căuta – puşi sub lupă – să mimeze “performanţele” pe care le raportează. O urmărire a lor pas cu pas (care s-ar putea face – cu titlu de studiu – pe câteva cazuri) ar fi păguboasă în ceea ce priveşte raportul costuri/beneficii pe scară largă. Sistemul autoevaluărilor, aşa cum s-a văzut, favorizează tupeul şi supralicitarea. Şi atunci ce e de făcut? Eu unul cred că ar fi eficientă mutarea accentului pe etapa finală: în speţă pe examenul de închiere a studiilor. Nu modificarea anuală a normativelor lui e soluţia, ci transformarea lui – efectivă – într-un examen public. Asta vrea să spună că la examenele de absolvire să fie invitaţi în primul rând oameni din sfera de activitate a proaspeţilor absolvenţi dar şi orice alţi doritori, care să aibă libertatea de a le pune întrebări. Dacă ar fi după mine personal, eu aş merge pe formula medievală cu examenul public – bazat pe întrebări şi răspunsuri (deci, implicit, pe gândire critică şi argumentare) susţinut în piaţeta din faţa catedralei din localitate. Să fim sinceri: ştim cum sunt examenele de încheiere a studiilor la ora actuală – absolventul citind, mai mult sau mai puţin aproximativ, ceva de pe un power-point (adesea obligatoriu – ca să nu fie surprize!), o întrebare – două de complezenţă (şi trecând rapid peste ceea ce candidatul nu ştie), iar la final o notă bazată pe recomandarea coordonatorului lucrării (care e considerat a fi singurul ce ştie ceva despre viitorul licenţiat). Sunt cazuri în care alţi membri ai comisiei nici nu-l cunosc pe cel ce vorbeşte şi – din omenească sfială – nu intervin în nici un fel în examinarea lui. În această logică relevanţa examenului de licenţă – care, să nu uităm, se dă la secţii întregi într-o zi (maximum două), ceea ce presupune numere mari şi timpi scurţi de evaluare – e cel mult de acelaşi ordin cu cea a celorlalte examene de pe parcursul anilor de studiu, iar calitatea lui ţine strict de ceea ce candidatul şi coordonatorul înţeleg să investească în el. Însă din punctul de vedere al finalităţii – nota şi diploma – ea e aceeaşi şi pentru cei care investesc ceva, şi pentru cei ce nu investesc nimic, demotivându-i pe primii şi oferindu-le – inflaţionar – licenţe ultimilor. Administrativ, secţia (şi “conducerea” ei) vor raporta doar numărul de absolvenţi fără a face nici o distincţie a calităţii acestora. Or dacă noi vrem un alt învăţământ universitar, trebuie să punem capăt acestor “raportări” bazate pe număr şi să judecăm calitatea efectivă a oamenilor (atât a celor ce absolvă, cât şi a celor care i-au pregătit). Iar aceasta nu poate fi valorizată în actuală formulă, închisă, în care studentul e notat strict de coordonatorul lui (cu acordul colegilor de faţă), ci doar într-una deschisă, în care atât cunoştinţele, cât şi exprimarea sunt puse în joc în faţa unui public neprevăzut. (Şi dacă un asemenea mijloc de examinare ar putea fi pus în practică pentru o simplă licenţă, cu atât mai mult ar trebui avut în vedere în ceea ce priveşte concursurile pentru posturi.) Dat fiind că răspunderea administrativă a profesorilor e pur formală, iar cea faţă de studenţi e după credinţa fiecăruia, singura modalitate de a actualiza o răspundere efectivă – căci testabilă în timp real – este aceea a examenului public. Sigur că şi aici se vor face maşinaţii, fiecare-şi va duce publicul său (profesorii probabil vor veni cu studenţi din alţi ani sau cu doctoranzi), probabil că va înflori genul întrebărilor dinainte stabilite etc. (deturnarea oricărei formule de corectare a situaţiei actuale trebuind luată serios în calcul), însă cred că ideea examenului public va fi în măsură să disloce – fie şi la modul scandalos – actualele înţelegeri dintre profesori şi studenţi şi dintre profesori între ei. Şi, implicit, va fi în măsură să ne arate rezultatele şi calitatea actului didactic din diversele secţii ale universităţilor de pe coclaurii patriei. În plus, un examen public ar avea menirea de deschide universitatea deopotrivă către societate şi către angajatori. Invitaţi la examenele finale, aceştia ar putea evalua gradul de pregătire a studenţilor, i-ar putea recruta pe cei mai buni şi ar putea face observaţii cu privire la lucrurile de prisos şi la cele pe care merită insistat. Faimoasa “deschidere” a universităţii ar trece de la strângeri de mână în rectorate şi decanate la etapa testării – şi angajării – efective, iar mediul economic ar avea o ocazie concretă de a se implica în viaţa învăţământului superior.

Mai e un domeniu în care s-ar putea face ceva: cel al lucrărilor publicate de cadrele universitare. În actuala locgică academică, singurele lucrări căre contează sunt cele care vor fi publicate (căci, în funcţie de ele, se vor face promovările). Dar care e statutul celor deja publicate? Ce se ştie despre cele mai multe dintre acestea cu excepţia menţionării lor ca titluri (sau, adesea, ca numere: de pildă – “5 articole în reviste cotate”) în “listele de publicaţii”? Când descoperim – cu presa – “problemele” unor asemenea lucrări rămânem perplecşi. Şi totuşi, presa se fixează doar asupra unor nume foarte vizibile, restul – marea majoritate – a autorilor de lucrări ştiinţifice (cu sau fără ghilimele, cum doriţi) rămâne anonimă. În fapt, acesta e – cel mai adesea – şi scopul acestor publicaţii: să figureze “la dosar”, dar să nu fie citite şi să, mai ales, nu se vorbească despre ele (din raţiuni destul de transparente). Or, aici e o mare problemă. Universitatea nu e, în primul rând, nici o instituţie de transmitere a cunoaşterii (de asta ar trebui să se ocupe mai bine învăţământul preuniversitar), nici una de cercetare (pe care atât institutele specializate, cât şi departamentele firmelor o pot face – la un anumit nivel – mai eficient); Universitatea e, mai înainte de toate, un mediu de dezbatere. Transmiterea mizează pe cunoştinţe stabile, iar cercetarea aplicată pe formule patentate; rolul primordial al învăţământului universitar e acela de a formula şi de a testa ipoteze. Se prea poate ca unele din aceste ipoteze să se dovedească a fi greşite, nu aceasta e problema, ci faptul că prin dezbatere nu doar că se elimină eroarea, ci se pot decoperi alte căi de înţelegere şi de rezolvare şi, mai ales, alte modalităţi de a formula datele care înainte păreau a duce la un blocaj. E, în cele din urmă, un lucru pe care-l învaţă – sau ar trebui să-l înveţe! – orice elev: acuitatea înţelegerii se exersează prin încercări repetate (dintre care unele eşuate) şi prin cooperarea (adesea polemică) cu alţii (colegi sau profesori). În felul acesta gândirea devine mai eficientă şi mai focalizată pe probleme. (Ca o paranteză: tocmai faptul că universitatea nu a căutat de loc să formuleze regulile dezbaterii mai întâi în mediul academic, apoi în cel public a făcut ca singura percepţie pe care-o avem asupra polemicii să fie cea fasonată de media. Iar aceasta e, trebuie s-o recunoaştem, la un nivel lamentabil, ceea ce – lucru foarte trist – are ca efect blocarea formulării punctelor de vedere diferite şi a discuţiei argumentate asupra problemelor de interes comun.) Dacă vrem să obţinem doar “performanţe” – adică doar reuşite în lanţ, fără sincopele eşecurilor şi fără meditaţia asupra acestora – atunci, la fel cum ştie (şi asta chiar ştie!) orice elev, calea cea mai simplă e aceea de a copia reuşitele altora (de la o temă la o teză doctorală şi de la un referat la un studiu de specialitate). Două sunt lucrurile care au favorizat, în mediul nostru nostru universitar, acest tip de practică: sărăcia surselor şi presiunea performanţei imediat cuantificabile. Mai înainte de toate, s-ar cuveni s-o spunem cu onestitate: în majoritatea domeniilor – cel puţin cele umaniste, cu privire la care mă pot cât de cât pronunţa – 1990 ne-a prins într-o etapă, cum să-i spun?, gimnazială. Cu biblioteci slab dotate – şi aproape exclusiv din resurse interne, cu traduceri puţine şi lipsite de coerenţă, eram, într-o mulţime de discipline, la nivelul unor platitudini de manual (agrementate de “curajul” strecurării câte unui nume despre care nu se vorbea decât la Europa Liberă). După ’90, când universitarii au început să circule şi să citească literatura occidentală, s-au făcut cariere întregi pe (ceea ce în interbelic se numea) compulsarea surselor străine. Atunci când nu s-a tradus pur şi simplu (cu sau fără numele autorului tradus pe copertă!) s-au făcut rezumate – adesea cât se poate de şcolăreşti – ale câtorva lucrări domeniale din Occident; acestea sunt faimoasele “Introduceri în…”. Dacă veţi avea curiozitatea de-a vă uita pe listele de lucrări ale profesorilor en titre de azi şi veţi număra “Introducerile”, “Istoriile” şi “Sintezele” al căror autori sunt, veţi avea o bună imagine a ceea ce e, la vârful ei, universitatea românească de azi. Vorbim – bovaric – de “inovaţie”, în vreme ce noi suntem pe de-o parte la nivelul colecţiilor de fişe, pe de alta la discreţia grafomaniei şi a inventării de ştiinţe (pe la câte universităţi de provincie nu predau iluminaţi care au formula magică a unor “ştiinţe” “spirituale” şi “integratoare” ai căror unici reprezentanţi sunt ei înşişi?!). Din cealaltă direcţie, presiunea “raportării” “performanţelor” (pentru avansare, pentru finanţări etc.) i-a făcut pe poameni să aleagă între două căi clare: fie să probeze evidenţe (de pildă: cei mai săraci dintre români sunt rromii, dintre rromi cei mai săraci sunt cei din mediul rural şi dintre aceştia cele mai sărace sunt femeile. Evident, se poate merge mai departe: dintre femei cele mai sărace sunt minorele şi dintre minore cele cu handicap.), fie să construiască scenarii neverificabile (decât pe “grupuri ţintă”, adesea inexistente: de pildă cele cu privire la “integrare”, “incluziune” etc.; construcţii babelice confecţionate din articole străine, bune intenţii şi o doză rezonabilă de cinism). E limpede că lucrurile acestea nu au dus la un avans al cunoaşterii din simpla raţiune că nici nu şi-au propus aşa ceva. Scopul lor a fost unul clar circumscris: obţinerea unui grant, publicarea unui articol, avansul în carieră. Dar efectul lor cumulat e cel al stagnării universităţii şi al reducerii ei la o formă – din ce mai aproximativă – de transmitere a unor cunoştinţe (compulsate) unor tineri care au la îndemână cel mai eficient compulsator: internetul.


Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro















Material sustinut de Provident

​INTERVIU Stefan Liiceanu - trecerea de la carti la produse japoneze traditionale via piata financiara

Dupa 17 ani petrecuti in Japonia, timp in care a lucrat in domeniul financiar, Stefan Liiceanu a decis sa deschida in locul fostei Librarii Humanitas din Fundul Curtii, Takumi - un magazin in care sunt comercializate produse japoneze traditionale. In cadrul, proiectului "10 ani", Provident vrea sa arate cum se vede Romania ultimilor 10 ani, dar si Romania urmatorilor 10 ani, prin ochii unor tineri care au avut succes. "Cred ca cel mai important este sa faci ce iti place. Productivitatea se vede atunci cand faci ceva cu pasiune, nu cand faci ceva pentru ca trebuie."
966 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă