Puncte cheie:

Valentin NaumescuFoto: Arhiva personala

• În prima întâlnire oficială dintre Preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, şi noul premier britanic, Theresa May, liderul european i-a spus şefului guvernului de la Londra că şi-ar dori „un divorţ de catifea” al Marii Britanii de Uniunea Europeană[1];
• Nu ştiu dacă Tusk a premeditat până la ultima consecinţă interpretarea istorică a acestei situaţii incredibile în care a ajuns continentul european, dar este evident că replica numărului 1 de la Bruxelles face trimitere la „Revoluţia de catifea” care începea în toamna lui 1989 în Europa de Est (Cehoslovacia de atunci), prin care intelectualii, studenţii şi societatea civilă, atât cât era permisă de dictatura comunistă a vremii, formulau primul mare Apel la o tranziţie non-violentă spre un regim pluralist şi, indirect, la reunificarea Europei sub paradigma democraţiei liberale. Acum ca şi atunci, „catifeaua” este doar speranţa europenilor că bula crizei se va sparge fără o confruntare dură, costisitoare;
• Ironia sorţii face ca astăzi, în 2016, un polonez aflat în cea mai înaltă poziţie de conducere a Uniunii Europene să îi sugereze premierului de la Londra cum ar trebui să se desfăşoare ieşirea Marii Britanii din Europa unită, folosind o sintagmă pe care occidentalii au utilizat-o în 1989 pentru a caracteriza curentul contestatar din Cehoslovacia comunistă;
• Faptul că nici Estul, nici Vestul nu mai sunt ce erau cu 27 de ani în urmă este deja un loc comun. Schimbările politice şi, în sens larg, culturale de pe continent sunt imense iar dinamica lor se intensifică, parcă de la o lună la alta;
• Euroscepticismul în ascensiune, răcirea relaţiei transatlantice, criza Zonei Euro şi primul faliment al unui stat utilizator al monedei euro, criza migraţiei, xenofobia, naţionalismul în revenire, eşecul politicii occidentale în Vecinătatea Estică a Uniunii Europene (statele Parteneriatului Estic) urmat de revenirea Rusiei ca primă putere în regiune, terorismul în expansiune în democraţiile apusene, şi mai nou Brexitul sau chiar ameninţarea ruperii politice şi strategice de Turcia (considerând Turcia ca parte importantă a sistemului de interese euro-atlantice) sunt doar câteva din marile expresii ale declinului Vestului şi ordinii politice occidentale, liberale, laice, tolerante şi integratoare care a dominat lumea după 1945;
• Inversarea tendinţelor de evoluţie politică şi culturală, de la liberalism la anti-liberalism, de la toleranţă la intoleranţă, de la integrare la dezintegrare, de la secularism la religiozitate exacerbată, de la manifestări pacifiste la violenţă fizică şi discursivă, anunţă sfârşitul unui ciclu istoric şi intrarea într-o nouă eră a civilizaţiei occidentale, care pare să pună în discuţie însăşi supremaţia Vestului asupra restului lumii;
• Spirala crizelor lumii occidentale urcă spre cote paroxistice. La fel, putem vorbi de o spirală a tensiunilor în lumea orientală: Turcia aflată pe falia dintre lumi, prăbuşirea ordinii Sykes-Picot în Orientul Mijlociu, Statul Islamic, criza nascentă din monarhiile Golfului, economia „supraîncălzită” a Chinei, posibilitatea unui conflict militar în Marea Chinei de Sud, agitaţia crescândă a regimului din Coreea de Nord. Ce se află oare în vârful acestei spirale a crizelor?
• De ce pare să fie din nou mica Europă în epicentrul acestei uriaşe transformări? De ce Clubul cu cel mai înalt nivel de viaţă din toate regiunile lumii pare cel mai afectat de crize? Dacă e vorba cumva de apropierea unui mare război, care să descarce energiile şi tensiunile acumulate la nivelul unei generaţii căreia i s-a urât cu binele şi care să distrugă ceea ce s-a construit cu greu în 70 de ani de pace, când, unde şi cum va fi acesta? Va fi o confruntare internă a Apusului, o spargere a acestuia în bucăţi şi dispute regionale sau o mega-ciocnire a viziunilor Occident-Orient?

*

Replica lui Donald Tusk către Theresa May, dincolo de raţionalitatea şi moderaţia ei evidente în contextul dat, are totuşi un „haz nebun”, dar şi încărcătura istorică a unui paradox ce părea acum două, trei decenii de neconceput. Un lider liberal din fosta Europă de Est, aflat acum în vârful ierarhiei politice a Uniunii Europene, îi explică şefului guvernului de la Londra cum ar fi bine să părăsească Marea Britanie Clubul Europei Unite. De la „Revoluţia de Catifea” din 1989 la „Divorţul de Catifea” din 2016, Estul şi Vestul au parcurs traiectorii sinuoase şi confuze, în direcţii surprinzătoare pentru istorici şi pentru cei mai mulţi dintre analiştii care prevedeau, la prăbuşirea regimurilor comuniste şi reunificarea Europei sub acoperişul paradigmei liberale integratoare, „sfârşitul istoriei”[2].

Nu ştim unde duce această spirală ameţitoare a crizelor. Nimeni nu poate să aibă acum un răspuns cert la întrebările-cheie de mai sus. Dar problematizarea lor este tot mai intensă şi mobilizează energii tot mai mari. Iar schimbarea lumii este totuşi un proces care nu mai poate fi negat la niciun nivel, nici oficial, nici analitic.

Ca membri ai ordinii politice occidentale postbelice, reprezentată în principal de NATO şi de Uniunea Europeană (desigur, şi de alte instituţii care întruchipează aranjamentele sistemului de relaţii internaţionale de după 1945, inspirat de interesele şi valorile civilizaţiei liberale apusene), ne-am dori ca această ordine să nu se modifice, nici în Europa, nici pe plan global. În fond, în regiunea în care ne aflăm, ne-au trebuit vreo 60 de ani şi două generaţii sacrificate să revenim în spaţiul alianţelor occidentale şi al Europei unificate şi, fireşte, când auzim acum de „noua ordine globală”, de „noua arhitectură de securitate europeană” etc., ştim, ca specialişti, că în spatele acestor formule deocamdată vagi se ascund abordări revizioniste care nu ne vor avantaja, respectiv declinul structurilor esenţiale ale ordinii consacrate, încercarea puterilor non-occidentale (Rusia, China, India, dar şi altele mai mici) de a-şi face loc la masa deciziilor, incertitudinea perspectivelor politice şi economice ale generaţiei noastre, al cărei obiectiv strategic fundamental a fost integrarea în lumea occidentală. Când să ne vină rândul la securitate şi bunăstare, se schimbă regulile.

Ideea unui mare război al secolului XXI este, în prezent, doar o speculaţie. O speculaţie care se bazează pe observaţia istorică a faptului că, cel puţin o dată într-un secol, respectiv la încheierea unui ciclu istoric (mai lung sau mai scurt), se declanşează un conflict major care descarcă tensiunile şi frustrările popoarelor care se simt nedreptăţite de aranjamentele de putere şi de distribuţia resurselor la momentul respectiv, în încercarea acestora de a restructura ordinea globală sau regională în favoarea lor. Nu avem indicii că un mare război s-ar apropia, dar speculaţia privind alternanţa istorică inevitabilă pace-război există de multă vreme în tezele istoricilor şi ale adepţilor şcolii realiste a relaţiilor internaţionale.

Orice ordine globală sau regională (de exemplu europeană, asiatică, a Orientului Mijlociu etc.) decurge dintr-un război, fie el fierbinte sau rece, care a reglat raporturile de putere până la următoarea reajustare. Nu avem excepţii istorice de la această regulă. Marile puteri/imperii ale lumii îşi recalibrează statutul în cadrul balanţei de putere, în urcare sau în coborâre, după războaie sau revoluţii. Aşa au dispărut şi aşa au apărut marile puteri ale acestui secol şi ale secolelor trecute. Războiele refac ordinea politică mondială sau regională pe baza puterii măsurate concret.

Desigur, profesorul Joseph Nye de la Harvard încearcă, în cartea sa faimoasă din 2004[3], să ne liniştească, spunându-ne că puterea de astăzi nu se mai măsoară neapărat în forţă militară brută, capabilă să distrugă fizic adversarul, deci ca hard power, ci mai degrabă ca soft power, adică în termenii influenţei şi prestigiului pe care o ţară reuşeşte să o câştige pe plan global sau regional prin mijloace non-militare şi non-violente, de exemplu prin succes şi expansiune economică, atractivitate culturală etc. Japonia şi Germania erau cele mai bune exemple de soft power. A fost o idee frumoasă. Dar iată că Japonia se înarmează pentru a fi pregătită de escaladarea tensiunilor în mările Asiei, Germania se înarmează şi vorbeşte de apărarea europeană comună, în Turcia se aud focuri de armă iar Rusia revine la masa marilor puteri nu prin soft power şi sensibilitatea baletului sau a literaturii ruse, ci tot prin forţa diviziilor sale, descoperite sau acoperite, care au anexat Crimeea (fără ca cineva să îndrăznească să i se opună), au alimentat războiul din estul Ucrainei şi au intervenit deschis în Siria. „Soft power” rămâne însă conceptul numai bun de predat în universităţi, de dezbătut în conferinţe liniştite şi de entuziasmat societatea civilă.

Că lucrurile nu stau tocmai aşa în (re)calibrarea balanţei de putere şi că a fost o iluzie ideea că ordinea globală/regională poate fi retrasată sau apărată exclusiv prin mijloace economice şi culturale, o arată, la numai 12 ani de la cartea lui Nye şi începutul modei cu soft power, discuţiile care au avut loc recent la Varşovia, la Summitul NATO. Toată lumea vrea să aibă mai întâi garanţia unei protecţii militare substanţiale, şi abia apoi vernisaje de expoziţii, spectacole de balet şi librăriile pline cu romane de dragoste. Chiar şi investitorii, care ar trebui să fie campionii abordării soft power, cer mai întâi securitate şi stabilitate, şi apoi îşi defac punga. De ce nu a cerut nimeni la Varşovia (decât, să zicem, debusolatul premier bulgar Borisov, care avea o cu totul altă agendă…) demilitarizare şi renunţarea la cheltuielile de apărare, iar în realitate eforturile bugetare destinate armatei cresc peste tot în lume, în Est şi în Vest?

„Divorţul de catifea” pe care îl vrea Donald Tusk în relaţia dintre Uniunea Europeană şi Marea Britanie este o mostră de wishful thinking care se înscrie, în subtext, pe lunga listă a temerilor europenilor că situaţia s-ar putea degrada în continuare. Nici căderea comunismului nu s-a produs numai prin „Revoluţia de catifea”. Nici Brexitul nu va fi o şuetă la cafea, între marile capitale ale Europei. „Ghearele” se vor ascuţi curând, la Berlin, Paris, Londra şi Bruxelles, iar britanicii şi europenii de pe continent vor vedea în maxim un an, în caz că au uitat atât de repede, cât de grea şi de costisitoare poate fi iresponsabilitatea politică.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro