Summitul de la Varşovia este, pentru România, o ocazie de examinare a propriilor limite şi eşecuri. În pofida ameninţării ruse întărite prin anexarea Crimeii, flancul de sud al Măriii Negre nu a beneficiat de atenţia acordată celui nordic. Solidaritatea aliaţilor cu România, la nivelul angajamentelor trimiterii de trupe terestre, a fost modestă, spre a folosi un eufemism. Ceea ce a contat, în cele din urmă, a fost parteneriatul cu Statele Unite, cel căruia îi datorăm prezenţa soldaţilor americani pe teritoriul nostru. În fine, dezvoltarea relaţiei cu Polonia poate fi privită ca un semn dătător de speranţă, pe termen mediu şi lung.
Dincolo de toate aceste date ale geopoliticii, întrunirea de la Varşovia nu poate fi separată de contextul politicii interne de la noi. Anvergura modestă a României este consecinţa propriei ei subdezvoltări. Ratarea modernizării autohtone, în deceniile din urmă, ne obligă la o privire lipsită de complezenţă. Poziţia strategică şi sprijinul, constant, al Statelor Unite, nu sunt suficiente. Este nevoie, acum,mai mult ca oricând, de confruntarea cu răul care ne macină, aşezând România pe temelii şubrede şi compromise instituţional.
Imaginea politicii româneşti, la o lună de la alegerile locale, este aceea a delirului demagogic. Măririle salariale votate de parlament sunt forma cea mai brutală a acestei strategii de mituire colectivă pe care se întemeiază proiectul nostru de viitor. Rând pe rând, fiecare dintre categoriile sociale este ţinta unui asemenea troc deloc subtil. Fidelitatea şi tăcerea îi sunt cumpărate. În locul bunei guvernări şi al transparenţei, ceea ce se oferă este complicitatea şi iresponsabilitatea fiscală. Viziunea unui echilibru bugetar nu este încurajată, de vreme ce alegerile proxime sunt singurele care contează.
Administraţia Bucureştiului, sub îndrumarea primarului- membru al Uniunii Scriitorilor, doamna Firea, este expresia paroxistică a acestei derive naţionale. De la războiul cu copacii la interzicerea unor evenimente şi păşunismul ceauşist al viziunii comunitare, dominaţia PSD în Bucureşti sufocă,compromite şi inhibă iniţiative. Victoria doamnei Firea, ca şi a celor asemenea ei,este victoria stagnării şi populismului. Iar absenţa unei opoziţii efective nu face decât să crească şansele unei hegemonii de durată.
Cât despre energia domnului Dragnea, cel care se pregăteşte să devină premier după alegerile parlamentare, nerăbdarea domniei- sale este de înţeles. Perspectiva unei naţiuni conduse de un politician condamnat definitiv pentru infracţiuni împotriva democraţiei este generatoare de optimism. România s-ar alătura, oficial, acelor state ce mizează pe profesionalismul validat de curţile de judecată. Ostilitatea faţă de cabinetul Cioloş anunţă agenda de campanie. Ca şi la locale,PSD se află în cea mai avantajoasă dintre poziţii. Confruntat cu un PNL slăbit şi cu un guvern care nu face decât să gestionneze treburile curente, PSD se instalează, comfortabil, în postura de apărător al celor mulţi. În fruntea acestei social- democraţii radiind modestie şi cinste, Liviu Dragnea este un soldat dedicat, cu o carieră ireproşabilă.
Cu fiecare alegere ce întăreşte sentimentul de inevitabilitate al marasmului democratic, subdezvoltarea României se consolidează şi devine o stare endemică, confundându-se cu unicul viitor pe care îl putem imagina. Corupţia, cleptocraţia, impotenţa administraţiei, toate acestea par să fie imposibil de dislocat. Epoca entuziastă a speranţelor “ colective” este trecut. Prezentul este al PSD şi al aliaţilor săi.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
