România şi Bulgaria sunt unite nu doar de poziţia geografică asemănătoare (amândouă în Europa de Est, cu toate că România e la nord de Dunăre şi deci ţară non-balcanică) ci şi de apartenenţa comună la NATO şi la UE. Teoretic facem parte, ambele popoare, din spaţiul de valori europene şi euro-atlantice, adică împărtăşim un proiect geopolitic şi civilizaţional comun. La Est, vecinii noştri intră în tangenţă cu spaţiul turc, fiind ca şi noi adepţi ai admiterii Turciei în UE, ceea ce implicit ar consolida şi zona sud-estică a NATO. Prin faptul că suntem state litorale la Marea Neagră ne învecinăm şi cu spaţiul pe care Rusia îl revendică drept sfera sa de influenţă. De fapt, Bucureştiul şi Sofia sunt cele care gestionează ţărmul pontic ce aparţine UE, implicit fiind interesate în succesul Politicii Europene de Vecinătate şi a Parteneriatului Estic, iniţiativa polono-suedeză asumată de Uniune ca atare. Când Rusia a decis sa anexeze Crimea deposedând Ucraina de un teritoriu pe care îl primise în „dar” de la fostul lider sovietic Hruşciov, reamintind că Rusia nu face cadouri sau oricum le ia înapoi când are chef, ambele ţări au condamnat violarea dreptului internaţional şi solidare cu restul statelor europene şi SUA au decis să contribuie la sancţiunile impuse Rusiei. Sub presiunea conjugată a marilor state ale UE care au pedepsit-o pentru agresiunea contra Ucrainei, Rusia a renunţat la planurile de a construi conducta de gaze South Stream, dând o lovitură planurilor bulgarilor de a deveni o ţară de tranzit. De asemenea, implicarea Moscovei în războiul civil din Donbas, tendinţa de a ajuta la colapsul Ucrainei ca stat şi dezintegrarea ei teritorială pe linii etno-religioase, au stârnit reacţii de condamnare şi teamă atât la Bucureşti cât şi la Sofia. La Sud de Dunăre, mai ales preşedintele bulgar Rosen Plevneliev s-a dovedit a fi mai pro-occidental şi pro-american, atrăgând atenţia asupra pericolului rusesc şi cerând măsuri de protecţie din partea NATO.
Bulgarii ne-au „faultat” fără minge: flota comună mai poate aştepta!
Pe măsură de se apropia Summitul NATO de la Varşovia diplomaţia de la Bucureşti şi factorii de decizie militari au intensificat eforturile de sincronizare cu Polonia dar şi de identificare a partenerilor cu care puteam forma o pezenţă navală permanentă în Marea Neagră sub forma unei flotile sau unui grup naval. Din cauza existenţei Convenţiei de la Montreux care limitează la 21 de zile staţionare de nave militare ale unor state non-riverane în Marea Neagră, era clar că doar România, Bulgaria şi Turcia puteau oferi baza permanentă a acesteia în timp ce SUA, Marea Britanie, Franţa, Canada etc. urmau să trimită prin rotaţie nave şi submarine spre a participa la exerciţii şi la planificarea apărării. În acelaşi timp, România, beneficiara a două comandamente regionale NATO – Comandamentul Multinaţional de Divizie Multinaţională Sud şi Unitatea de Integrare a Forţelor – a negociat cu Bulgaria participarea la o brigadă multinaţională formată pe scheletul unei brigîzi româneşti şi la grupul naval pontic. Vizita preşedintelui Iohannis în Bulgaria, la mijlocul lunii iunie, ar fi trebuit să se finalizeze cu un succes diplomatic, mai ales că preşedintele bulgar, cu ocazia întâlnirii celor doi a susţinut planul acestei forţe navale. Se pare că discuţiile româno-bulgare la nivel de ministere ale apărării începuseră de prin luna februarie. La Sofia, zâmbindu-i preşedintelui Iohannis, Plevneliev afirma cu entuziasm că ţara sa va trimite chiar 400 militari pentru brigada multinaţională formată de România sub cupola NATO, de asemenea: „prietenii noştri români au avut o nouă iniţiativă, pe care o sprijinim, şi anume Iniţiativa Marină Regională în Marea Neagră. Este cu scop de apărare, evident, şi vom sprijini această nouă iniţiativă a României. Bulgaria va demonstra nu numai că stăm ferm în spatele colaborării regionale, dar vom folosi NATO ca platformă…. Noi vrem mai multă colaborare şi vrem mai multă securitate. De aceea, Bulgaria va sprijini aceste iniţiative, inclusiv ca NATO să ia aceste decizii în ceea ce priveşte Regiunea Mării Negre, care este de o importanţă tot mai mare. Împreună putem să contribuim la o abordare efectivă în aceste vremuri grele.”[1]
Se ştie că foarte repede, pe 29 iunie, a ieşit “la interval” irascibilul premier bulgar Boiko Borisov, care a afirmat că ţara sa nu are nevoie de militarizarea excesivă a zonei pontice, el dorind să vadă turişti şi dragoste nu fregate şi submarine…Luat prin surprindere, dl Iohannis s-a repliat elegant: “Iniţiativa se referă doar la exerciţiu şi antrenament comun. Noi credem că această iniţiativă în final trebuie să se regăsească sub umbrela NATO, toate cele trei ţări, România, Bulgaria, Turcia sunt membre NATO. A apărut o înţelegere greşită a conceptului de flotă NATO. Este o prostie”.[2] Interesant este că Turcia preşedintelui Erdogan a dat semne că sprijină proiectul românesc, cu condiţia să se respecte regimul Montruex. Probabil ca reacţie la afirmaţia lui Borisov despre neacceptarea flotei, Turcia a anunţat suspendat acordul bilateral de readmisie a refugiaților, pe care îl semnase cu Bulgaria în luna mai. Iritat, Borisov, care deja are puternic lipită pe frunte eticheta de “om al ruşilor”, a ripostat pe Facebook:
„Încă nu avem nimic în scris din partea Turciei pentru suspendarea unilaterală a acordului de readmisie (…) Ne deranjează, vom găsi toate prilejurile pentru a vorbi cu colegii ca să vedem dacă estre accidentală, temporară sau e vorba de altă problemă, legată de refuzul meu de a angaja țara noastră în frontul comun împotriva Rusiei la Marea Neagră. Bulgaria este unul dintre cei mai loiali și mai corecți membri UE. Avem o bază navală, unde sunt soldați americani și de-ai noștri. Participăm continuu la exerciții, dar vreau în Marea Neagră veliere, iahturi, turiști pe plajă, nu fregate. Se pare că mulți oameni au uitat ce înseamnă războiul. Cred că Bulgaria nu poate fi atacată de Rusia. Ei (rușii – n.r.) au un alt tip de acțiune pe teritoriul Bulgariei, primordial economică, dar sunt convins că în ceea ce privește rachetele și tancurile, nu au asemenea idei. În urmă cu o săptămână, am vorbit cu premierul român, ieri cu președintele român și le-am spus nu numai despre pozițiile și rădăcinile noastre istorice, dar și ce s-a întâmplat în ultimii ani. În plus, să nu uităm când la Ankara, Erdogan și Putin puneau la cale South Stream pe o traiectorie turcească, iar președintele rus amenința cu degetul Bulgaria. Atunci, niciunul dintre colegii și vecinii mei nu a sărit în apărarea mea. În plus, am avut niște conflicte serioase, când a trebuit să apăr interesele noastre naționale, fie că era vorba de conducta Burgas-Alexandroupolis, fie de South Stream, fie de Belene. Acum, nu văd niciun motiv să vorbim despre flota de fregate. Depășește limitele a ceea ce pot eu. Am să le cer explicații miniștrilor mei, dacă au făcut asemenea promisiuni.”[3] Cu alte cuvinte, şeful executivului de la Sofia nu vede Rusia ca pe o ameninţare şi nu acceptă ideea de descurajare strategică. Nici măcar sub forma “deterrence by denial”[4] adică instalaraea de forţe anti-acces care să apere malurile celor trei state NATO.
Aşadar din cauza reticenţelor Bulgariei, nu s-a discutat la modul serios şi şi nu a fost aprobat nici un grup naval aliat la Marea Neagră la summitul polonez din 8-9 iunie. In schimb în comunicatul final se spune că Rusia destabilizează zona Mării Negre , de pildă prin “large-scale snap exercises contrary to the spirit of the Vienna Document, and provocative military activities near NATO borders, including in the Baltic and Black Sea regions and the Eastern Mediterranean.”[5] Cam toţi experţii români şi bulgari au ajuns la concluzia că fie liderul rus V. Putin l-a sunat direct pe Borisov condiţionându-i anumite avantaje economice de respingerea planului românesc, fie puternicul lobby pro-rus din Sofia s-a mobilizat exemplar, posibil tot la semnalul liderului suprem de la Moscova. Respingerea în sine a dăunat imaginii şi prestigiului diplomatic ale României şi ne-a readus în minte episoade neplăcute sau dureroase ale relaţiilor cu vecinii bulgari. Ne aducem aminte că în anii 90 când se vorbea de un posibil tandem româno-bulgar care să netezească drumul integrării europene al ambelor state, diplomaţia bulgară refuza asocierea cu România cerând un drum propriu şi invocând merite mai mari ca cele ale părţii române. Alteori, România căuta să pedaleze singură, fără Bulgaria. În cele din urmă tot împreună am fost admişi în UE în 2007 şi ambele state au rămas captive ale mecanismului de cooperare şi verificare, nefiind admise nici în Schengen, deşi au făcut progrese reale. În schimb Grecia, cea care a fost copleşită de migranţi şi i-a direcţionat spre graniţa Republicii Macedonia, ca să scape de ei, este bine mersi stat Schengen…
Acum un veac, Bulgaria îşi încorda muşchii, România se făcea că nu vede…
E pasionant să vedem cum stăteau lucrurile acum un secol, cum se priveau şi ce sperau să realizeze România şi Bulgaria. Pe atunci evident că nu exista nimic asemănător cu UE, NATO şi nici cu ONU. Liga Naţiunilor avea să apară abia în 1919.
Acum un secol decidenţii de la Bucureşti negociau de zor intrarea în Marele Război de partea Antantei. Priveau cu un amestec de anxietate şi neîncredere spre Bulgaria, stat care deja alesese tabăra Puterilor Centrale şi in toamna anului 2015 contribuise masiv la scoaterea din luptă a Serbiei. Alături de austrieci şi nemţi răseseră Serbia de pe harta, îi impărţiseră teritoriul, deşi o parte din armata sârbă le scăpase printre degete, traversând eroic munţii şi ajungând pe ţărmurile Albaniei, unde franco-britanicii i-au preluat pe acei soldaţi epuizaţi care mai scăpaseră cu viaţă, ducându-i in Grecia şi pregătindu-i pentru lupta cu bulgarii şi otomanii.
România pare să fi acceptat din start că va lupta pe două fronturi, în plus având de apărat un front imens, ce urma linia Dunării (de la intrarea in ţară până la Marea Neagră) şi a arcului Carpaţilor. Armata nu era suficient de dotată cu armament modern, de asemenea muniţia nu era îndestulătoare iar aliaţii occidentali ne trimiteau cu dificultate arme şi muniţii prin Rusia. Se estimează că Armata României dispunea de doar 430 de ofiţeri superiori inclusiv generali cu pregătire avansată (din totalul de 20.000 ofiţeri), aşadar prea puţini ofiţeri de stat major, şi nu toţi erau distribuiţi in unităţi operative, total insuficient pentru numărul de comandamente formate în vederea mobilizării.[6] De asemenea, Şcoala Superioară de Război şi-a intrerupt cursurile între 1914 şi 1919, iar ofiţerii în rezervă adesea nu aveau o pregătire adecvată.
Nu aveam graniţă decât cu Rusia, dintre statele aliate, iar aceasta deja din anii anteriori se arătase iritată de incăpăţânarea României de a nu muta armata şi guvernul dincolo de Prut, unde forţele noastre s-ar fi putut integra în mecanismul militar rusesc, pierzând autonomia strategică. Istoricii arată că între România şi Rusia, la nivel de elite politico-militare, domnea neîncrederea.[7] De aceea ar fi trebuit să se conştientizeze riscul ca Rusia să nu fie un aliat solid, care să ne ajute în caz de necesitate, ci unul capricios şi chiar periculos. Episodul tezaurului românesc depozitat la ruşi, la sugestia acestora, avea să sporească acest sentiment. In plus după plecarea lui Sazonov din postul de ministru de externe, noul ministru de la Petrograd era un adept al negocierilor secrete cu Berlinul spre a scoate rapid ţara din război! Evident, liderii români nu cunoşteau aceste detalii…În rândurile comandanţilor militari se discuta aprins despre ce va face Bulgaria. Poate că vâzând bulgarii că suntem aliaţi cu ruşii şi venind forţe ruse în Dobrogea nu vor îndrîzni să atace. Se ştia de sentimentele filo-ruse ale multor bulgari. Fără Rusia Bulgaria nu şi ar fi proclamat independenţa faţă de turci sau ar mai fi trebuit să aştepte.
Teoretic România nu avea nici o şansă să reziste dacă inamicii austro-ungari şi bulgari îşi concentrau forţele disponibile contra sa, deoarece armata naţională nu era destul de numeroasă şi de bine dotată spre a acoperi uniform acest front extrem de larg. Insă se sconta pe ajutorul aliaţilor, care prin ofensivele din Galiţia, Bucovina, Salonic dar şi prin frontul din Verdun urmau să oblige Viena, Budapesta şi Sofia să îşi împartă forţele. Prin atacarea Austro-Ungariei şi defensiva înaintată faţă de Bulgaria, de fapt Bucureştiul adopta un fel de mini-plan Schlieffen, însă unul bazat masiv pe forţa de atac a aliaţilor mai puternici. Clar, România nu ar fi putut învinge singură armatele autro-ungare (peste 3 milioane de soldaţi cu tot cu rezervele mobilizate), aşa cum Germania spera să învingă Franţa in august-septembrie 1914.
Liderii români, în frunte cu premierul liberal Ion I.C. Brătianu, par să fi suferit de sindromul super-optimismului (wishfull thinking): au supraevaluat forţa militară şi industrială a propriei ţări, ajutorul aliat şi au subestimat puterea militară a Bulgariei şi Austro-Ungariei. Bulgaria fusese înfrântă practic fără să se poată opune pe câmpul de luptă în războiul balcanic din 1913, fusese silită să ne cedase Cadrilaterul şi armata română fusese la un pas să ocupe şi Sofia. Nu era considerată un adversar de calibrul nostru deşi unii responsabili militari au arătat că dispunea de o armată numeroasă şi destul de bine înzestrată. S-a dat prea puţină importanţă forţei ofensive a Bulgariei, stat care investise foarte mult în armată de la începutul secolului XX. După cum spuneam, se credea la Bucureşti că bulgarii nu vor indrăzni să atace in Dobrogea dacă acolo vor fi trupe ruseşti. Dar era logic şi raţional să se constate că totuşi că bulgarii aveau un avans faţă de noi în Marele Război – demaraseră operaţiile în toamna lui 1915 şi contribuiseră la zdrobirea Serbiei, alături de austro-ungari şi germani. Bulgaria fusese finanţată, înarmată şi pregătită de germani, cu toate că o parte a populaţiei, elitelor politice şi militare simpatiza încă cu Rusia. In februarie-martie 1913, in atacul contra fortăreţei otomane Adrianopole, bulgarii fuseseră capabili de atacuri folosind aviaţia, poate primele bombardamente aeriene din Europa conform istoricului R.J. Crampton.
România ceruse în 1913 Bulgariei teritorii în compensaţie pentru mărirea acestui stat în Tracia şi Macedonia, spre a conserva echilibrul de putere in Balcani. Şi ca o răsplată pentru non-intervenţia noastră împotriva bulgarilor în primul război balcanic. Graniţa de nord a Bulgariei nu era apărată în vara anului 2013 deoarece armata bulgară lupta contra Greciei şi Serbiei în Macedonia. În acest fel, România primise practic fără luptă Cadrilaterul dar se alesese cu ura şi dorinţa de revanşă a bulgarilor. Bulgaria a considerat că România i-a afectat interesele naţionale fără să existe precedente de ostilitate şi război. În plus, o parte dintre naţionaliştii bulgari doreau să obţină şi Dobrogea de Nord, spre a o uni cu cea de Sud. Să zicem că dacă le retrocedam bulgarilor în 1915-1916 Cadrilaterul probabil scăpam de un inamic dornic de revanşă. De altfel asta ne sugerau şi francezii, ruşii, dornici să atragă statul bulgar în Antantă. Noi am refuzat deoarece se considera ceva umilitor şi periculos pentru securitatea naţională: nu cedează teritorii decât statele înfrânte, slabe, izolate. Or noi ne simţeam mândri şi destul de puternici.
Pe ansamblu, în 1916, atât Bulgaria cât şi România erau state revizioniste, cu pretenţii teritoriale faţă de vecini. In iulie 1914, Sofia primise un împrumut de 500 de milioane de leva aur de la un consorţiu bancar din Germania.[8] Încă din toamna anului 1915 Bulgaria devenise un fel de satelit al Germaniei: moneda germană şi ce austro-ungară circulau ca monede oficiale, germanii controlau căile ferate şi telefonia. Uzinele Krupp aprovizionau armata bulgară cu piese de artilerie. In plan politic era sprijinită de Austro-Ungaria în dauna Serbiei. Aşadar decidenţii români puteau presupune încă din 1914 că probabilitatea alegerii de către Sofia a taberei Puterilor Centrale era destul de mare, pentru că Antanta nu îi putea promite părţi din Serbia sau Grecia fără acordul acestora. Dar în primul an de război Bulgaria s-a declarat neutră, spre a negocia cu ambele alianţe şi a obţine maximul de teritorii populate cu bulgari în Macedonia şi Tracia. Decidenţii din România ar fi trebuit să ştie că anii de război 1912-1913 şi 1915-1916 nu sleiseră total de putere Bulgaria, aceasta având încă o armată destul de numeroasă şi bine echipată şi contingente anuale de tineri incorporabili care în parte compensau pierderile de peste 100.000 militari în cele două războaie balcanice din 1912-1913. Reuşise în 1913 să mobilizeze cam 30% din totalul bărbaţilor, adică aproximativ 600.000 de soldaţi, cu puţin sub România anului 1916. In plus era şi experimentată, călită în urma luptelor cu otomanii, sârbii şi grecii.
Un prim moment când am fi putut să contăm a fost risipit. România nu a putut ajuta Serbia în octombrie 1915 printr-un atac contra Bulgariei, deoarece era încă în stare de neutralitate. De aceea nu ar fi putut permite nici trecerea armatei ruse pe teritorul ei in ajutorul sârbilor, aşa cum solicitase Petersburg-ul. Dar în acest fel, prin înfrângerea sârbilor, Bulgaria devenise mai puternică, astfel că, spre deosebire de statele Antantei, Puterile Centrale aveau continuitate terestră neîntreruptă între Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman. Ocupând părţi din Albania „centralii” aveau acces şi la Marea Adriatică. Trupe bulgare se aflau in Macedonia ocupată, altele avansaseră şi în nordul Greciei în 1916, ocupând sate şi oraşe (Drama, Seres, Kavalla), sporind presiunea asupra frontului de la Salonic. Probabil că Bulgaria suferea de supra-extindere (overstretching), compensând totuşi cu ajutorul german dat în trupe, instructori şi arme. Conducerea politică a României, mai ales premierul Brătianu, a ales în august 2016 „Ipoteza Z”, aşadar atacul contra austro-ungarilor în Transilvania, spre a elibera acest pământ pe care majoritatea populaţiei române îl râvnea şi nu cum cereau unii militari atacarea întâi a Bulgariei şi scoaterea ei din ecuaţie. S-a recurs la Ipoteza Z din panoplia planificării Statului Major, în dauna ipotezei de atac prioritar la sud de Dunăre, neatractivă pentru „echipa” Brătianu deoarece Bulgaria era văzută ca un actor slab şi nu avea nici teritorii locuite compact de români, pe care să le anexăm spre a mulţumi opinia publică. Mai mult, Brătianu s-a opus vehement ca România să declare război Bulgariei şi Germaniei, spre a nu părea stat agresor. O naivitate uriaşă pentru că era clar că Berlinul şi Sofia nu vor sta cu braţele încrucişate în timp ce bravii noştri soldaţi eliberau Ardealul…In termenii dreptului internaţional de azi, ai Cartei ONU, am fi fost desigur consideraţi agresori pentru că am atacat neprovocaţi Austro-Ungaria spre a îi lua teritorii. Din fericire pe noi ne interesa doar „judecata istoriei” (şi ea cerea „imperativ” unificarea neamului) şi ceea ce credeau aliaţii din Antantă. Aliaţi care abia aşteptau să ne vadă troznindu-i pe austro-ungari şi decongestionând fronturile din Galiţia şi Verdun.
Consecinţele se ştiu: bulgarii ne-au administrat o înfrângere ruşinoasă la Turtucaia, au rezistat tentativei românilor de a le penetra flancurile (Manevra Flămânda), apoi au ocupat Cadrilaterul şi împreună cu germanii, austro-ungarii şi turcii au ocupat Dobrogea şi alte zone din România. Ofiţerii bulgari luau masa la Hotel Capşa din Bucureşti în 1917, în timp ce soldaţii bulgari devastau îngrozitor judeţul Tulcea, furând (inclusiv icoane, moaşte şi cărţi vechi), distrugând, omorând uneori civili. După război, România devenită „mare”, cu un teritoriu de 296.000 km2 şi o populaţie de 16.250.000 locuitori în 1919 nu şi-a mai pus mintea cu Bulgaria, nici măcar când atacurile „comitagiilor” bulgari, forţe de gherilă ce nu acceptau pierdea Cadrilaterului, se intensificau. Nu s-a mai ajuns la ocuparea Sofiei, după modelul ocupării Budapestei, deşi sincer vorbind bulgarii ar fi meritat-o cu vârf şi indesat. Nu, factorii de decizie politică, Majestatea Sa Regele, au lăsat Bulgaria mică şi disperată – pierduse cam tot ce agonisese în anii anteriori războiului – să fiarbă în suc propriu. Nu au mai pedepsit-o suplimentar iar reparaţiile plătite de Sofia nu au acoperit pagubele comise în Dobrogea de Sud. Ulterior, peste două decenii, aveam să le cedăm Cadrilaterul „de bună voie”, când era clar că Hitler şi Mussolini abia aşteptau să împartă România pe felii între vecinii ei revizionişti. Până la urmă Ungaria, Bulgaria, URSS, fiecare şi-a luat bucăţica de Românie la care visa. Doar ungurii au cedat după război ce primiseră de la Hitler cel „generos”, şi asta pentru că aşa a decis Stalin! Care probabil nu accepta ca un aranjament dorit de inamicul absolut Adolf să rămână valabil… Evident, URSS era mult prea mare şi înfricoşetoare ca să i se poată lua cu forţa teritoriile luate cu japca iar Bulgaria avea să devină şi ea stat socialist păstrând Cadrilaterul, acel teritoriu luat de România în 1913 în numele balanţei de putere balcanice, cu toate că nu era populat majoritar cu români. O prostie luarea de către România a acestui teritoriu, până la urmă, deoarece ne-am procopsit cu un duşman care ne-a făcut zile fripte în 1916-1918. Iar aromânii aduşi acolo după 1920 au trebuit mutaţi în grabă, sporind dificultatea statului român în a-şi gestiona populaţia. Cunosc români care şi acum plâng după Cadrilater. Nostalgici avem dreptul să fim fiecare, dar în mod realist nu cred că avea rost să păstrăm Bulgaria ca duşman.
Ce putem face în prezent
Să revenim în anul de graţie 2016. România şi Bulgaria de azi, fie că se plac cu adevărat, fie că se acceptă din obligaţie, trebuie să înveţe să se respecte şi să aibă încredere reciprocă. Să înghită în sec şi să tragă aer adânc în plămâni când au de gând să îşi dea ghionturi pe la spate. Să inveţe să fie sincere şi deschise una cu cealaltă. Pentru ca suntem prea mici şi prea slabi, fiecare în parte, ca să rezistăm unor cataclisme geopolitice cum ar fi o Rusie tot mai agresivă (care ar putea decide că mai vrea şi alte părţi din Ucraina) sau un Stat Islamic tot mai dornic să arate Occidentului că are dreptul la existenţă şi la teritorii în Levant. Vom avea acea brigadă multinaţională unde Sofia ar putea da chiar şi 400 de soldaţi, chiar şi fără flotilă NATO (deşi pe viitor e posibil, la următoarele întâlniri ale miniştrilor apărării din statele aliate, să existe o surpriză plăcută) vor exista exerciţii navale la care vor participa ţările NATO (mai ales SUA, care contribuie cu 75% din bugetul NATO) dar şi parteneri ca Ucraina şi Georgia. Prezenţa Rusiei în Crimea, instalarea de platforme militare anti-acces şi forţe aero-navale puternice în peninsulă, obligă România, Bulgaria şi Tucia să “ţină aproape”. Noi avem Deveselu care trece sub comandă NATO, bulgarii nu au dar beneficiază pe hârtie de acoperirea acestui element de scut instalat de americani prin programul EPAA, de mare ajutor fiind şi radarul sofisticat amplasat în Turcia. SUA au anunţat în februarie majorarea de patru ori a bugetului destinat Iniţiativei pentru Reasigurarea Europeană iar de acest lucru beneficiază atât România cât şi Bulgaria.
