In cultura noastra, obiectivul primordial al scolarului este acela de o obtine o nota buna, de a promova, respectiv de a trece la o noua etapa pana cand ne facem mari si am incheiat cu scoala: Abia dupa ce-ai scapat de scoala incepe viata. Satisfactia invatarii, contemplarea procesului, bucuria de a fi copil nu exista decat in teorie, scoala nestabilind nicio punte de legatura intre elev si preocuparile sale extrascolare. Examenele nationale dovedesc cu prisosinta aceasta idee.
Subiectul de anul acesta de la Evaluarea națională, limba română, îl găsesc de-a dreptul revoltător. Pe de o parte, textul literar – o meditație poetică scrisă sub forma unui monolog imaginar pe tema nostalgiei față de trecut – este inadecvat pentru copiii de 15 ani care nu au nici experiența de viață, nici cea de lectură necesare pentru a înțelege, pentru a rezona cu ideile acestui text. Dacă nu se poate stabili o punte între cititor și text, lectura se suspendă. Nu poți înțelege poezia cu forța. Textul lui A. E. Baconsky este extem de complex pentru un elev de clasa a VIII-a, având un limbaj încifrat, simboluri, asocieri fine de elemente. Neîndoielnic, textul acesta va stârni niște așteptări din partea profesorilor corectori. E de așteptat ca elevul să observe monologul liric realizat prin diferite procedee artistice și să scrie despre rememorarea copilăriei simbolizată de salcâmi, despre nostalgia față de trecutul irecuperabil, puritatea copilului etc. Foarte puțini sunt copiii atât de sensibili și maturi încât să se identifice cu măcar o parte din aceste idei. Și vor mai fi alții care au învățat pe dinafară noțiuni, principii despre viață, dar nici aceștia nu vor rezona cu textul. Însă lectura înseamnă trecerea unor idei poetice prin filtrul propriei conștiințe și experiențe de viață, o experiență care stimulează gândirea și transpunerea ideilor în enunțuri.
Pentru că textul semnat de Baconsky, scris din ipostaza poetului matur, se adresează numai celor cu experiență de viață, i se cere copilului să se transpună cumva în ipostaza adultului, să simtă ca un adult, să aibă înțelepciunea unei persoane care a fost marcată de trecerea timpului, așteptări nerealiste și dăunătoare, care generează o ruptură între text și cititor. Rezultă astfel, un soi de imitare a lecturii. Elevul disperat fentează cerința, scriind câteva fraze învățate pe dinafară care ar trebui să se potrivească pentru toate textele lirice. La literatură, în gimnaziu, copiii nu mai citesc comentarii cum făceau odată, dar învață pe dinafară schelete ale unor compuneri, fraze ample având câteva spații goale de completat în funcție de text. Practica aceasta este extrem de dăunătoare în exersarea limbii. Și nu, nu este nicidecum o evoluție, o practică acceptată de metodica modernă. Am citit zeci și sute de asemenea compuneri care ar fi potrivite pentru o sută de alte texte. Textul literar rămâne pentru elev un zid alb de care se apropie, dar nici nu-l atinge.
Ruptura aceasta dintre text și cititor se realizează foarte devreme în dezvoltarea copilului, de aceea li se pare elevilor cumva firesc să scrii despre un text fără să-ți mai bați capul să-l înțelegi; au mai încercat ei și altădată și textul nu le-a inspirat nimic. Vinovată este ignorarea vârstei și experienței de viață a elevilor, începând din clasa a V-a. Sărim peste etape în dezvoltarea lor, iar reacția normală este respingerea. Rezultă o normalitate anormală în care poți să scrii despre un text fără să-l fi citit și care naște monștri, adulții de mâine închiși și orbi în propria realitate. Școala duce în derizoriu contactul cu învățarea, cu lectura prin aceste texte, foarte frumoase dealtfel, dar nu pentru un elev de 15 ani. Există un timp al fiecărei lecturi, al fiecărei experiențe, un moment în care apropierea ar putea deveni firească, necesară.
Citeste mai mult si comenteaza pe Contributors.ro
