1. Maria Olaru este o fostă sportivă de performanţă care, în cartea sa de memorii, povesteşte despre abuzurile la care ea şi colegele ei erau supuse de antrenori în urmă cu 20 de ani, pe când era copil. Paul Mititelu este un puşti de 11 ani, din zilele noastre. El interpretează o piesă, cu un videoclip recent lansat, în care spune: „Decât s-aştept ca Ţepeş să facă dreptate-n ţară,/ Vreau să-nvăţ şi eu ce-i legea, şi acasă, şi la şcoală.”

Cristi DaniletFoto: Arhiva personala

2. Acum o săptămână a avut loc la Bucureşti finala concursului de educaţie juridică între licee, prima manifestare de acest gen din Europa. Am avut astfel ocazia, la un moment dat, să reamintesc poeziile, poveştile, maximele sau citatele care nu ne fac deloc mândri că suntem români.

Am amintit de prima poezie pe care o învăţăm cu acel căţeluş cu părul creţ care fură raţa, în loc să o păzească. De proverbul, „cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”. De cum învăţăm noi la şcoală că „meseria e brăţară de aur” şi, desigur, de cât de normal ni se pare să auzim că „meseria se fură”. Despre cum în România corupţia e atât de naturală şi de extinsă încât în loc de „a da mită” se spune „a da dreptul”. Și cum ni se predă nouă, la o vârstă total nepotrivită, acea baladă în care ni se povesteşte despre doi ciobani ce premeditează un omor ca să fure mioarele unui al treilea şi cum acesta, în loc să anunţe autorităţile, se resemnează şi se pregăteşte de moarte; desigur, resemnarea e intrată în sângele nostru, nu degeaba se spune „Capul plecat, sabia nu-l taie!”. Îmi mai amintesc acum și de acel roman celebru în care nevasta ciobanului omorât identifică criminalul şi în loc să procedeze legal, ea se răzbună punându-și fiul să îl lovească în cap pe acela cu un baltag. În fine, când mai creştem puţin şi ne căsătorim vedem că la români până şi mireasa se fură. Oricum, furtul e atât de normal încât pe cel mic care îşi însuşeşte ceva ce nu îi aparţine îl apuci de obraz şi spui admirativ „Hoţul mamii, hoţ!”. Iar adultului care face asta îi găseşti scuza că „românul nu fură, ci românul se descurcă”. Desigur, după ce devenim părinţi ne educăm copiii aşa cum ştim noi mai bine, cu palma sau cureaua, căci „Unde dă tata, creşte” şi „Bătaia e ruptă din rai”. Copilul e pentru noi un lucru ca oricare altul, suntem proprietarii lui, și îl putem deci abandona spunându-i „Dacă eşti rău te dau la ţigan!” sau chiar ii putem pune capăt vieţii, căci „Eu te-am făcut, eu te omor!”. Totul culminează cu acea vorbă universal valabilă, „Merge şi-aşa!”

3. Maria Olaru e marcată de anumite momente, deloc puţine, din timpul vieţii ei de sportivă. Nu poate uita şi vrea să ne spună şi nouă despre abuzurile fizice şi psihice suferite când era copil.

Îmi e greu să cred că cineva ar publica minciuni într-o carte de memorii. Nu i-ar folosi la nimic, ba din contra. Evident, nu pot prezuma că totul e o născocire, pe considerentul că e de notorietate faptul că cei doi antrenori au scos multe campioane şi, ca urmare, Maria ar minţi – căci o asemenea concluzie ar fi lipsită de logică. Dar nici nu pot şti dacă spusele Mariei sunt întru totul adevărate – deşi au fost sportive care au confirmat cele scrise în carte.

Atenţie însă, Maria nu face un denunţ – pentru loviri sau pentru orice suferinţe fizice te poţi plânge la poliţie sau la parchet în cel mult trei luni de la comiterea faptei. De aceea, afirm că este că e o greşeală să ne întrebăm dacă Maria are sau nu dreptate, dacă minte sau nu, dacă abuzurile – în cazul în care au existat – erau justificate sau nu (de vremurile de atunci, de metodele de antrenament sau de alte lucruri). Susţin că este o mare greşeală să judecăm noi, în studiouri sau pe facebook, dacă acele fapte s-au întâmplat de-adevăratelea, să cerem probe, să ascultăm sportive care confirmă ce spune Maria şi pe antrenorii şi sportivele care infirmă ce spune Maria. Dacă facem astea, pierdem esenţialul: nu e important dacă Maria a trecut prin acel calvar – e trecutul ei şi noi, cu toate dezbaterile noastre, nu îl putem rescrie; poate nu suntem noi cei meniţi să stabilească un adevăr istoric sau să schimbăm un trecut dovedit ca marcant pentru autoarea memoriilor. Ce putem face este să pornim o dezbatere autentică despre violenţa din societatea românească. Şi pentru că Maria ne-a dat această ocazie, eu îi sunt recunoscător.

3. Maria Olaru discută despre ce i se întâmpla ei când era copil. Despre cât de normale erau bătăile atunci. Vorbele, zicalele, proverbele reamintite de mine mai sus nu sunt din cărţi, ci din jurul nostru, al celor ce am crescut în acele vremuri. Noi, cei bătuţi de părinţi cu pumnii, picioarele, cureaua sau arşi cu ţigara, cei loviţi de profesori cu liniarul la palmă sau traşi de perciuni sau de codiţe, cei pedepsiţi cu mâinile ridicate la colţ sau închişi în baie ori pivniţă.

Problema reală este că noi, cei abuzaţi de atunci, am devenit abuzatorii de azi. Şi nu o spun aşa, într-o doară, ci o spun pe baza statisticilor din prezent: peste 4000 de minori sunt victime ale unor infracţiuni în fiecare an; la fiecare trei zile cinevaeste trimis în judecată pentru că omoară cu sânge rece un copil; la fiecare două zile o persoană este dusă la judecător pentru că violează un minor; la fiecare două zile cineva are dosar penal pentru că bate dur un copil; o dată pe lună cineva este judecat pentru că omoară în bataie un copil. Da, îl trimite direct în Rai, căci de acolo – cică – se trage bătaia… Aş mai putea continua și cu alte statistici: 80.000 de copiii au părinţii în străinătate şi sunt lăsaţi fie cu rude în vârstă, fie de izbeliste; 43.000 de copii se află în instituţiile de plasament din cauza abuzurilor sau neglijenţelor în propriile familii; sute de copii sunt traficaţi anual, 18% dintre copiii de azi abandonează şcoala etc. Asta e generaţia de azi care se ridică…

Aţi stat vreodată de vorbă cu un copil legat cu lanţul de pat de către părintele său şi înfometat ca un animal? Dar cu o fetiţă violată de propriul tată? Aţi văzut ştirea de acum o lună cu acel copil omorât cu pietrele de alţi copii? Dar ştirea de anul trecut cu regizorul care făcea poze şi abuza sexual fetiţa de 7 ani pe care i-o aducea chiar mama ei, contra unei sume de bani? Ştiţi cum sunt bătuţi şi violaţi unii copii din centrele de plasament? Poate nu ar strica să vi le reamintiţi… AICI.

Am văzut toate astea, nu în filme, nu în cărţi. Ci în dosare. Eu şi alţi judecători le vedem zilnic. Şi, ca să mai spun ceva: ce avem noi în dosare este încă departe de realitate. Fiindcă sunt mult mai multe fapte comise decât cele raportate autorităţilor, iar altele nu pot fi dovedite.

3. „Merge şi-aşa!”, spune românul, încercând să pară înţelept… Ei, pentru unii nu mai merge aşa. Unii şi-au dat seama că ceva e în neregulă. Sunt oameni ce fac parte din generaţii ce au beneficiat de „educaţie” în spiritul celor de mai sus şi care nu mai vor să transmită aceleşi metode şi vorbe celor care vin după ei. Unii au îndurat toate astea şi şi-au dat seama că nu a fost bine şi acum vor să se elibereze, să se descarce de acel trecut – Maria Olaru este una dintre ei. Alţii au fost martori la toate astea şi acum refuză să mai fie complice – nu este și cazul celei ce ocupă postul de Ministru al Sportului. Sunt unii care iau atitudine fiind îngrijoraţi, dacă nu chiar speriaţi de ceea ce văd în dosare şi statistici – cum e cazul meu.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro