Daca in ultima vreme se revine mereu asupra acestui subiect, al Catedralei Mantuirii Neamului, inseamna ca tema ascunde in ea ceva grav, ceva asezat dincolo de patimi, de optiuni de existenta sau de judecati aleatorii. Ceva care tine mai degraba de adecvarea sau inadecvarea credintei crestine la propriul ei obiect. Eventual, de o grava inadvertenta. Vreau sa spun ca sintagma aceasta, mantuirea neamului, atinge insasi radacina invataturii crestine, facand sa se ofileasca planta adevaratei credinte.
1. Problema catedralei de care tot discutam de o vreme incoace nu este in mod esential nici cum e arhitectural gandita, nici daca intra sau nu in concurenta cu trufia si prostul-gust specifice unui faraonism de Baragan, nici din ce material trebuie facuta, nici daca e firesc ca Biserica sa foloseasca, in timpuri sarace, bani de la buget pentru a o inalta. Toate acestea se pot, desigur, discuta, dar esentialul, crestineste vorbind, este in alta parte: nu cumva numele mantuirea neamului este incompatibil cu invatatura crestina*, propunand in cele din urma credinciosilor o adevarata erezie, zidita in fier si beton, a ortodoxiei autohtone? Adevarata problema nu e ce prefera Dumnezeu, spatiile mari sau mici, lemnul sau betonul, ci ce prefera mantuirea in crestinism: Neamul oare? Sau individul si omenirea toata?
De nicaieri in Evanghelii nu rezulta ca Isus a intrat in lume ca sa mantuie un neam. In crestinism, mantuirea are in vedere asumarea de catre Isus a naturii umane universale si ea il priveste pe fiecare individ in parte ca exemplar al acestei unice naturi. Persoana e cuanta credintei crestine, si nu neamul. Crestinismul creeaza spatiul individualului inlauntrul unei umanitati de semeni. Mantuirea nu are loc pe triburi, nu se petrece la pachet. Ea presupune adunarea intr-unul singur a fiilor lui Dumnezeu, imprastiati pana atunci pe neamuri.
Desigur, ne putem pune intrebarea de ce atunci a avut nevoie crestinismul universalist de precedentul particularizat laun neam, cel al iudeilor? Nu cumva Dumnezeu apare de la bun inceput in separatia unui singur neam, alegandu-l pe acesta in dispret si ruptura fata de toate celelalte? Ei bine, cand vorbim de iudeo-crestinism, avem in vedere faptul ca prima propunere de unitate a omenirii in numele unui Dumnezeu unic si a unui Legamant care ne unifica in chinga unui comportament moral universal s-a facut pe muntele Sinai. Dar legea iudaica nu se opreste la poporul iudeu. Ea este data acolo pentru a deveni iradianta, poporul ales fiind doar rampa de lansare a unui mesaj menit sa intalneasca si sa schimbe omenirea toata. Iata-l pe Moise vorbind in fata iudeilor dupa ce Tablele au fost date: Acum, Israele, asculta legile si poruncile pe care va invat sa le paziti. () Sa le paziti si sa le impliniti; caci aceasta va fi intelepciunea si priceperea voastra inaintea popoarelor. (Deuteronomul 4, 1-5)
Israelul e doar neamul bun conducator al Legamantului cu Dumnezeu si de aceea el este, de la inceput, in mers catre toate neamurile lumii. Predica de pe Munte nu va veni decat sa implineasca si sa universalizeze Legamantul, sa raspandeasca in lume ceea ce in prima instanta apare ca glorie a unui singur neam. Dar gloria aceasta, data de maretia Legii, va deschide drumul catre acel gest de universalizare, care a pariat pe cartea unificatoare a caritatii aflate in strafundurile oricarei fiinte omenesti. Crestinismul ajunge la mondializare pornind de la idiomaticul iudaic, absorbindu-l, implinindu-l si lasandu-l in urma. Regimul particularitatii este regimul pagan al divinitatilor civice sau nationale zeii cetatii sau ai neamurilor . Important este gradientul universalului, sau al universalitatii crescande gradient al universalului ce rezuma pentru noi singurul sens al istoriei umane.**
Din acest punct de vedere orice revenire la ograda unui neam este o tradare a mesajului evanghelic si o cadere inapoi (tribala) in istoria speciei. In raport cu mantuirea (dar nu si cu istoria profana), neamul este un termen revolut. Caci splendoarea mesajului cristic vine deopotriva dintr-o reductie originara si dintr-o fandare in viitor: inainte de a fi membru al unui neam, si dupa ce timpul istoriei va fi trecut, orice individ este un om in fata lui Dumnezeu, creat pe tiparul unic al asemanarii cu El si nascut de la bun inceput ca seaman. In aceasta ipostaza a sa, el incepe si sfarseste ca cetatean al unicei cetati divine (civitas Dei). Mantuirea nu are in vedere decat revenirea viitoare la absorbtia logicii seamanului intr-un ocean universal de iubire.
Dupa patruzeci de ani de absenta, celalat Noica, Parintele Rafail, fiul filozofului, revine in tara. Pe 19 mai 1993, el raspunde invitatiei arhiereului-vicar al Episcopiei Dunarii de Jos si are o intalnire cu credinciosii in Catedrala episcopala din Galati. I se pun intrebari. Iata una dintre ele:
Iubite Parinte Rafail, stiu ca ne vom mantui ca neam. Cum vedeti dumneavoastra, un roman ortodox care vietuieste intr-o manastire din Anglia, mantuirea ca neam?
Si iata raspunsul Parintelui Rafail:
Eu nu stiu ca ne vom mantui ca neam. Cand spun aceasta, nu inseamna ca dispretuiesc originile noastre sau orice element al realitatii vietii noastre nationale. () Daca ne mantuim ca neam? Ce inseamna sa ne mantuim ca neam? Dumnezeu este Persoana si vorbeste ca persoana. Tu, suflete, care mi-ai pus aceasta intrebare, tu esti cel care te mantuiesti. Poate ca esti tatar, nu stiu; cred ca esti roman, dupa cum ai intrebat, dar orisicine ai fi, tu esti cel care te mantuiesti.
Trebuie trecut, totusi, dincolo de ceea ce ne limiteaza si ne desparte. Neamul nostru se cheama Cristos. Sau, daca vreti, neamul nostru se cheama Israel, adica poporul lui Dumnezeu. () Patria noastra nu este Rusia sau Romania sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; patria noastra este cea care vine, nu cea unde ne-am nascut. Ne-am nascut intr-un cuib, ca si pasarile, si traim in el pana ce ne vor creste aripile, pana ce vom zbura si noi, ca sa ne luam zborul vesnic.
Aceste cuvinte spun tot despre esenta mantuirii. Imi e greu sa cred ca adevarul lor le este strain inaltilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe de la noi. Asa cum nu-mi pot imagina ca ei nu stiu ca mantuirea pe neamuri a fost condamnata sub numele de etnofiletism (filetism nationalist) in Sinodul ortodox din 1872, organizat la Istanbul de Patriarhul Ecumenic Antim VI, ca erezie moderna a ortodoxiei: Biserica nu poate fi confundata cu destinul unei singure natiuni. Cu etnofiletismul, este vorba de ignorarea intregii lumi crestine, de punerea in paranteza a crestinatatii de dragul unui singur neam.
Exista, desigur, explicatii pentru aparitia acestei tendinte in sanul popoarelor est-europene crestine la sfarsitul secolului al XIX-lea. A fost momentul in care, pe rand, ele si-au trait ceasul de glorie al constituirii lor ca natiuni si ca state independente. Dar nu mai suntem in acel ceas al istoriei. Nu mai suntem intr-o varianta de crestinism condamnata ca atare de un sinod ortodox in urma cu aproape o suta cincizeci de ani. Sau suntem, si atunci cu atat mai trist pentru noi. Si nu mai suntem nici in ceasul in care, la scurta vreme dupa nasterea Romaniei Mari, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, Miron Cristea, propunea sintagma catedrala mantuirii neamului si alegea, intre cinci locuri din capitala, amplasamentul ei. Epoca nationalismelor, care la inceput de secol XX a ridicat popoare crestine unele impotriva altora, nascand primul macel planetar, nu mai e si epoca noastra. Asa cum nu mai e a noastra nici epoca nationalismelor interbelice. Patria mi-o iubesc astazi ca bun cetatean, nu ca bun crestin. De vreme ce neamul nostru se cheama Cristos, ca bun crestin ma-ndrept catre Ierusalimul cel de sus, patria care vine, nu cea unde ne-am nascut. Educatia nationala se face la scoala. La biserica se face educatia crestina. A pune la baza cupolei bisericilor o friza tricolora sau steagul tarii sa fluture in pridvorul bisericii la marile sarbatori crestine este un gest revolut si, in esenta lui religioasa, eretic.
Mi-aduc aminte de o emisiune TV de acum vreo zece ani. Un preot, care fusese inainte de 90 la manastirea Cozia si care, avand de-a face cu turisti, daduse si note informative la Securitate, este intrebat de ce o facuse. Raspunsul lui a fost: E-adevarat ca am date note informative. Dar am dat numai despre straini, nu despre romani de-ai nostri. Imi e greu sa-mi reprezint, dupa aceasta logica, turnurile catedralei Notre Dame de Paris ornate cu tricolorul francez, sau steagul german fluturand pe domul din Koln.
Neam este cuvantul neaos romanesc (de origine maghiara) pentru natiune, iar natiunea reprezinta totalitatea cetatenilor dintr-o tara care nu sunt neaparat nici credinciosi, nici ortodocsi cu totii. Neamul e omogen ca unitate a cetatenilor, nu ca unitate a crestinilor. Biserica nu mantuie cetatenii unui neam, ci pe crestini. Iar ca cetatean necrestin sau necredinios, nu pot fi mantuit cu forta.
