Regimul Nicolae Ceaușescu a avut o obsesie pentru istorie, pentru un trecut cât mai vechi și glorios, în fapt o încercare de compensare a complexelor de inferioritate pe care liderul partidului-stat și cei din jurul său le aveau în raport cu lumea, îndeosebi cu Europa. S-au depus eforturi pentru a „demonstra” vechimea și importanța pe plan mondial a românilor, din punct de vedere politic și cultural, inclusiv anterioritatea unor descoperiri, invenții care ar fi influențat gândirea, știința și tehnica universale. Adepții ceaușismului nu au fost nici singurii, nici primii care recurgeau la asemenea procedee. Spre exemplu, sub Stalin, sovieticii se căzniseră să găsească întâietăți, anteriorități rusești pentru invenții moderne semnificative, chiar dacă acestea aveau inventatori bine cunoscuți, însă în altă parte.
Protocronismul românesc s-a coagulat în ceaușism, inclusiv prin recuperarea unor idei și a unor personaje din curentele autohtoniste, tradiționaliste, antiliberale, antieuropene interbelice. Protocronismul înglobează teorii extravagante, pseudoistorice, susținute cel mai adesea de diletanți, în disprețul metodologiei, cu utilizarea selectivă a unor izvoare, cu inventarea altora, cu invocarea unui pretins ascendant, al unei închipuite superiorități a culturii române.
Deși căderea prăbușirea regimului comunist a mai redus din pretențiile protocroniste și a întărit delegitimarea animatorilor, ei nu au dispărut. Și-au găsit debușee în universități sau academii nou-înființate, au menținut legăturile cu cercuri ale serviciilor secrete, și nu doar în zona rezerviștilor acestora, au avut legături de-a lungul anilor 1990-2000 cu partide politice extremiste, pe listele cărora unii dintre exponenții acestor idei au ajuns în Parlament, au susținut guverne, au promovat funcționari în instituții diverse, inclusiv de prezervare a memoriei etc. În contextul opțiunii euro-atlantice a statului român, a integrării în NATO și în Uniunea Europeană, protocroniștii s-au repliat încă o dată.
Chiar dacă în ultimii ani asistăm mai ales la o resurgență a dacomaniei, susținută exclusiv de diletanți (cu vedete precum medicul Napoleon Săvescu, scriitorul Daniel Roxin, generalii în rezervă Mircea Chelaru și Niculae Spiroiu etc.), s-a menținut un curent protocronist care își extrage „seva” din perioade istorice mai recente, în special din Evul Mediu și modernitate. Teze ridicole continuă să fie propagate prin diverse canale media, în ultima vreme mai ales prin intermediul televiziunii și internetului. Suprinzătoare este însă pătrunderea reprezentanților acestui curent, fie și sporadic, în mediile academice.
Am asistat recent la o manifestare care se înscrie în cel din urmă curent. Miercuri, 18 mai 2016 a fost prezent la Iași unul dintre promotorii protocronismului românesc, Dan Zamfirescu. Acesta a susținut la Academia Română – Filiala Iași o conferință intitulată Întemeierea culturii românești și ascensiunea ei europeană. Același domn făcuse o prezentare cu titlu identic în urmă cu un an la Sibiu, la Universitatea „Lucian Blaga”.
Dan Zamfirescu are în spate o activitate de redactor la reviste bucureștene în anii ’50-’60, a fost „liber profesionist” în anii 1973-1989 (de fapt, colaborator al Securității cu angajament din 1973, cum a și recunoscut într-un interviu cu Ion Coja), profesor universitar la Universitatea „Valahia” din Târgoviște în anii 1990 și în prima parte a anilor 2000. Este membru, printre altele, al Academiei Oamenilor de Știință din România (AOSR), Secția de științe istorice și arheologice. Se cuvine precizat că AOSR este o organizație oarecum în oglindă a Academiei Române. Ea este susținută din bani publici asemeni altor „academii” de care s-a umplut România postcomunistă. Membrii săi se recrutează dintre actuali sau foști universitari, scriitori, uneori chiar dintre membrii sau angajații Academiei Române, puțin atenți la conflictele de interese. Dan Zamfirescu s-a remarcat încă din anii ’60-’80 prin tenta protocronistă a scrierilor sale, care nu doar că nu a dispărut după 1989, dar pare să se fi accentuat. În 1993 a publicat o lucrare intitulată Războiul împotriva poporului român, într-un registru utilizat de mulți dintre membrii cercurilor politice și culturale național-comuniste (spre exemplu, Corneliu Vadim Tudor, Radu Theodoru, Mihai Ungheanu, Adrian Păunescu, Iosif Constantin Drăgan, Paul Anghel, Ion Coja, Ilie Bădescu, Artur Silvestri etc.)
Nu știu dacă oamenii care l-au invitat pe Dan Zamfirescu (în continuare: D.Z.) să vorbească în Aula Academiei Române – Filiala Iași îi cunoșteau ideile sau nu. După cum se așteptau cel puțin câțiva participanți, conferința a fost una cu „informațiile” prezentate în cheie protocronistă. În privința „substanței”, am aflat un amestec de afirmații cel puțin discutabile, când nu fără acoperire documentară, mai întotdeauna decontextualizate. Astfel, autorul a susținut tranșant că „putem vorbi de o cultură română de 600 de ani”, practic imediat după „descălecat”. Bătălia de la Rovine a fost considerată „o lovitură hotărâtoare a culturii române”, sub conducerea lui Mircea cel Mare (în nici un caz cel Bătrân), cum a insistat autorul că ar trebui să-i spunem voievodului muntean. „Moldova lui Alexandru cel Bun a fost cea mai puternică Moldovă”, ni s-a mai spus. Iar Gavril Uric – un monah din Moldova primei jumătăți a secolului XV – a fost nu doar „un om uriaș”, ci și „cea mai mare personalitate de copist”, ba mai mult, „un român de vocație universală”; „cu el, cu Uric, începe cultura română”. Nu putea să lipsească afirmația că „românii au scăpat Europa de pericolul Islamului (prin otomani)”. O concesie li s-a făcut și ungurilor, care ar fi jucat și ei un rol în această privință, dar numai până în prima jumătate a secolului XVI. După cum se vede, facem pași spre reconcilierea româno-maghiară. Ștefan cel Mare „a creat un creștinism pentru poporul român, care e legat de pământ, e pentru acest pământ”; sau – ca să fie clar – voievodul moldovean a fost „creatorul unui creștinism pentru aici”. Mai mult, „în momentul în care Ștefan cel Mare pune capul jos, cultura română există!”. Voievodul muntean Neagoe Basarab este considerat „un geniu la egalitate cu Erasmus și Machiavelli, ba chiar peste ei”, ceea ce înseamnă că aveam de-a face cu un „un machiavelism peste machiavelism”. Dan Zamfirescu pare convins că românii aveau conștiință națională în secolele XV-XVI, chiar dacă uneori se invadau, se bateau și se căsăpeau reciproc.
Mai trec secole și aflăm că un mare merit al culturii române a fost că l-a dat culturii ruse pe Antioh Cantemir, în secolul XVIII. Ruteanul Paisie Velicicovschi a fost românizat. Pentru că timpul trecea repede, „academicianul” bucureștean ne-a amintit, de-a valma, alte nume din cultura română, dar și din cea europeană: Coresi, Varlaam, Voltaire, Dostoievski, Eminescu, Brâncuși ș.a.m.d. Colegii care se ocupă de istoria medievală sau de istoria culturii se pot lăsa de meserie, începuturile culturii române au fost elucidate, „întemeietorii” ei sunt cunoscuți. Dincolo de ironie, cu siguranță pentru unii dintre cei prezenți a fost o reconfirmare a faptului că protocronismul nu are nimic de-a face cu cercetarea istorică, cu metodologia, cu respectarea surselor, nici măcar cu bunul simț comun.
0
1
