Cu toţii ştim că Biserica Ortodoxă a fost persecutată de comunişti, nu-i aşa? La radio sau la televizor, în presă sau pe Internet, Biserica este descrisă, aproape invariabil, drept o victimă a regimului “ateu” venit la putere după război. “Credinţa românilor a fost pusă la grea încercare în perioada comunistă. Preoţii au fost întemniţaţi, au fost dărîmate biserici, sărbătorile religioase au fost trecute în umbră.” ne anunţă Evenimentul Zilei.[1]
Cu atît mai mult, mass media ortodoxă abundă în astfel de referinţe. “În perioada comunistă Biserica se confrunta cu o persecuţie pe faţă a regimului ateu marxist-leninist” (Ziarul Lumina).[2] Înainte de ’89 Biserica “a trebuit să facă față atacurilor furibunde ale comuniștilor atei” (Doxologia).[3] “În acele vremuri grele, Biserica Ortodoxă Română și alte culte religioase au fost supuse multor presiuni, intimidări, opreliști, restricții și persecuții, care s-au soldat cu multe victime și multă suferință fizică și morală.” (site-ul oficial al Patriarhiei BOR)[4]
Mai că iţi vine să-i crezi…
Sînt născut în 1968, aşa că am prins două decenii de “binefaceri” ale comunismului; le-am trăit pe viu. Toata copilăria am pendulat între Bucureşti (de unde ne trăgeam) şi Curtea de Argeş (unde lucrau părinţii mei şi unde am făcut şcoala); ştiu cum arătau şi oraşele mici, şi capitala, am văzut şi mînăstiri ortodoxe, şi biserici evanghelice, şi catedrale catolice.
Iar cultele (cu excepţia notabilă a greco-catolicilor) o duceau cît puteau de bine; în particular, Biserica Ortodoxă numai drept “persecutată” nu putea fi descrisă…
Vreau să fac o precizare. Nu contest demolările de biserici din anii ’80 sau arestările motivate religios din anii ’50, dar aceste fenomene trebuie puse în contextul perioadei. Biserica a suferit în comunism, dar în comunism am suferit cu toţii. Voi reveni asupra acestui subiect.
Credeţi că te împiedica cineva să te duci la biserică? Că dacă erai credincios trebuia să te rogi pe ascuns? Cînd prin ’84 sau ’85 am vrut să-mi fac abonament la Biblioteca Franceză, toată lumea a sărit ca arsă că “o să-mi rămînă la dosar“; în schimb, cu mersul la biserică nu-şi făcea nimeni probleme. Bunicul meu se ducea liniştit, în fiecare duminică, la slujbă; nu-l pîndea nici un securist fioros ca să-l acuze de “atitudine mistico-religioasă“. În Bucureşti, la concertele de colinde de la Sf. Spiridon era o înghesuială cumplită; de Paşte, la mînăstirea Curtea de Argeş, slujba se asculta de către mii de oameni, în curte, la megafon, iar la Înviere se mergea en masse, cu clasa. Ce să mai zic, că în timpul slujbei, tata popa nazaliza vîrtos: “Pentru sănătaaaatea tovaaaarăşului Ceauşescu să ne rugăaaaaaam!“?
Cînd ţi-era lumea mai dragă, te trezeai cu popa la uşă “cu icoana”. Credeţi că se deghizau şi se strecurau pe înserat, cu frica-n suflet? Doamne fereşte! Umblau cîte doi pe strada – un preot şi un diacon, ziua în amiaza mare, unul cu icoana, celălalt cu găleata cu agheazmă, şi luau blocurile la rînd, scară după scară şi apartament după apartament. Tare prigoniţi mai erau!
La fel de “prigonite” erau şi mînăstirile. În ’86 am vizitat mai multe mînăstiri din Vîlcea (Horezu, Mînăstirea Dintr-un Lemn, Surpatele ş.a.m.d.). Era un şoc enorm să treci prin sate de o sărăcie lucie, cu case din chirpici care abia se mai ţineau ca apoi să dai de opulenţa mînăstirilor. Ce să vezi, sub regimul “comunist ateu“, spre deosebire de ţăranii băgaţi cu forţa în cooperative, călugării îşi păstraseră o parte din pămînturi!
În anii ’80, Ceauşescu a venit de vreo două ori la Curtea de Argeş. Unde credeţi că a stat? La Primărie? În bravul Hotel Posada? Nu!, ce să caute acolo? A tras la mînăstire! (oricum, era de notorietate că tovarăşul Episcop Calinic[5] e securist cu acte-n regulă)[6].
La una dintre vizite a fost şi un episod amuzant. Tatei, raspunzînd de alimentaţia publică în calitate de şef al Sanepid-ului, îi intra în atribuţii să verifice că cei care-i pregăteau masa Tovarăşului Suprem erau sănătoşi, aşa că a trimis o echipă de asistenţi medicali să le recolteze toate probele; de aici a pornit un scandal monstru.
Gătitul şi servitul la masă erau asigurate de călugăriţe, iar acestea, scandalizate, au refuzat categoric să dea probe de fecale şi s-au plîns episcopului că sînt hărţuite. Episcopul a început să facă şi el tărăboi în stînga şi în dreapta şi a tras de sfori cu atîta eficienţă că, pînă la urmă, tata a fost nevoit să renunţe la analize. Ce contează că era o vizită a lui Ceauşescu? Tot Biserica a avut ultimul cuvînt.
De altfel, ierarhii BOR păreau să se simtă foarte bine în preajma celor din conducerea Partidului. În timp ce în Polonia Biserica Catolică a condus, zeci de ani, rezistenţa împotriva comunismului, la noi Biserica a fost, mai degrabă, o anexă a regimului, sprijinindu-l din plin. Ştiaţi că atît Iustin cît şi Teoctist, au făcut parte, decenii întregi, din Marea Adunare Naţională (Parlamentul din acea perioadă)? Iustin (NB: este vorba de Iustin Moisescu, cel care i-a succedat în 1977 lui Justinian) a fost “ales” deputat de Hîrlău în 1957[7], cu mult înainte de a deveni Patriarh, tocmai în mijlocul acelui “obsedant deceniu”; Teoctist, în 1975.[8]
De altfel, Gheorghiu-Dej şi Justinian (descris de I.Gh. Maurer drept “un popă care a fost, şi el, omul comuniştilor“[9]) erau în relaţii foarte bune. În 1944, Justinian l-a ajutat pe cel care urma să devină liderul postbelic al României să scape de urmărirea poliţiei “burghezo-moşiereşti”; la rîndul său, după război, acesta l-a sprijinit să preia conducerea Bisericii; “intrarea lui în ierarhia ortodoxă era pe deplin justificată, dincolo de faptul că reuşise cu un sprijin politic din partea unui Gheorghiu-Dej, care devenise liderul Partidului Comunist din România” ne lămureşte Ziarul Lumina.[10] Nu că ar fi fost singurul cu pile la Partid! Tot oficiosul Patriarhiei ne anunţă că şi unii dintre rivalii săi la şefia BOR erau “susţinuţi [..] de alţi membri marcanţi ai Partidului Comunist“…
Iar bunele relaţii personale s-au tradus în bune relaţii instituţionale între Partidul Comunist şi Biserica Ortodoxă: “pe şantierul din Mănăstirea Neamţ a apărut însuşi şeful statului, Gheorghe Gheorghiu Dej, el dispunînd urgentarea lucrărilor, susținîndu-le cu sume de bani foarte mari” (Doxologia).[11]
“O mînă spală pe alta“, nu-i aşa?
În acest context este de-a dreptul stupefiant să urmărești discursul duplicitar din publicaţiile bisericești actuale cu privire la “perioada de represiune şi prigonire din partea regimului comunist-ateu“; pline cu articole ce abundă în lamentări despre “situaţia atît de dificilă a Bisericii, din pricina opresiunilor regimului comunist” şi “prigoana” la adresa calugarilor, ca mai apoi să se povestească cu inocenţă despre cum statul aloca “sume uriașe” pentru restaurarea “chinoviilor” şi cum seminarele monahale funcţionau “cu sprijinul autorităţilor“.
De altfel, ziarul Patriarhiei o spune cît se poate de clar: “Cu ocazia vizitei particulare în România, din noiembrie 1967, cardinalul Franz König, primatul Austriei, arăta că ‘Biserica Romano-Catolică din Austria se află într-o situaţie mai puţin bună decît cea a Bisericii Ortodoxe Române’.“.[12] Deci cine “prigonea” mai tare Biserica? Austria sau România comunistă?
Dar cum rămîne cu celebrele demolări de biserici? Cu acele biserici “omorîte prin dărîmare sau răstignite prin translare şi mutilare, de către regimul comunist ateu“?[13] Păi, hai să vedem ce ne spune chiar BOR: “în ultimii ani ai dictaturii comuniste au fost demolate peste 20 de lăcașuri de închinare din București” din cele “peste 12.000 de lăcașuri de cult ortodox” existente – adică 0,001666 (ZERO virgulă ZERO ZERO UNU ŞASE ŞASE ŞASE !) din total, dar “în același timp, s-au construit peste 500 de biserici noi, în tot cuprinsul Patriarhiei, dintre care multe sînt adevărate monumente de artă“…[14]
Biserica Ortodoxă adoră să pozeze în victimă, iar cazul celor cîteva biserici demolate în anii ’80 este emblematic.
În primul rînd, nu este nimic ieşit din comun să demolezi o biserică pentru a elibera terenul pentru o construcţie importantă. Palatul CEC, Palatul BNR sau Cercul Militar, toate au fost ridicate pe terenurile ocupate anterior de biserici sau mînăstiri (Biserica Mînăstirii “Sfîntul Ioan cel Mare”, Biserica Mînăstirii “Hanul Grecilor” şi, respectiv, Biserica Mînăstirii Sărindar), toate demolate în timpul Regelui Carol I, la sfîrşitul secolului XIX.[15] La fel Ateneul, clădirea simbol a Bucureştiului, construit în locul unei biserici închinate Episcopiei de Rîmnic.[16]
În al doilea rînd, 11 dintre bisericile situate în zonele afectate de demolări au fost mutate pe alte amplasamente, cu eforturi şi costuri enorme din partea statului “comunist-ateu“, deşi ar fi fost mult mai uşor să fie, pur şi simplu, dărîmate.[17] Patriarhul venea să inspecteze lucrările.[18] Aşa arată “represiunea şi prigoana“?
În fine, trebuie înţeles că dărîmarea bisericilor a fost, mai degrabă o excepţie decît regula. Am copilărit în actualul cartier Tineretului; familia din partea mamei locuia în mahala de cel puţin 150 de ani. Treptat, toată zona a fost demolată, iar casele au fost înlocuite de blocuri. Pe la mijlocul anilor ’70 a fost dărîmată casa în care locuise bunicul bunicii mele, apoi, în 1983, a venit şi rîndul casei noastre, construită de stra-bunicul meu în 1912. Tot cartierul, aşa cum îl ştiam, a fost ras. Singurele vestigii? Cele doua biserici, Manu Cavafu şi Cărămidari!
La fel s-a întîmplat şi în cartierul tatălui meu, Uranus. Acolo au fost trei biserici demolate, dar alte două au fost mutate. Restul – Spitalul Brîncovenesc, Arsenalul (o clădire impresionantă, cu aspect medieval), Opereta – nu a contat, totul a fost pus la pămînt.
Spitalul Brîncovenesc este un caz asupra căruia merită insistat – era una dintre cele mai importante clădiri istorice din Bucureşti. În 1854, un chirurg american, vizînd oraşul, nota: “Singurele clădiri din Bucureşti care merită amintite sînt Hanul lui Manuc bei, Spitalul Brîncovenesc şi Spitalul Colţea“.[19] Nu puzderia de biserici (“În Valahia există o biserică la fiecare şase sute de locuitori“)[20] cu picturi “prea grosolane ca să poată fi descrise“.[21] Spitalul făcea parte dintr-un întreg ansamblu (Așezămintele Brîncovenești), împreună cu Biserica Domnița Bălașa, cu azilul și cu școala ei. Ceauşescu a demolat spitalul şi întregul complex (marcate cu albastru pe planul redat mai jos)[22], în schimb, biserica (în roşu) a fost păstrată… O adevarată “persecuţie pe faţă” a Bisericii Ortodoxe, nu-i aşa?
Ce să zicem în schimb de bisericile construite sau renovate sub comuniști, cu banii autorităților “atee”? “După 1948 au fost restaurate, pictate sau reparate [...] majoritatea celor peste 12.000 de lăcașuri de cult ortodox (biserici, mănăstiri, schituri, paraclise) de pe tot cuprinsul țării.” Cu ce bani? “Prin daniile credincioșilor” zice Patriarhia, acum.[23] Hai să vedem ce zicea Mitropolia Olteniei, atunci, în 1969:
“Dl. Dr. Alexandru Olaru [deputat eparhial, n.n.] a relevat, printre altele, importanţa ce se acordă Bisericii în contextul vieţii moral-sociale de către Conducerea de Stat centrală şi locală. Aceasta s-a materializat prin acordarea unor sume importante din bugetul Statului pentru salarizarea slujitorilor Bisericii, a întreţinerii lăcașurilor de cult şi mînăstirești. A remarcat, cu deosebire. înţelegerea acordată de către administraţia locală a fostei regiuni Oltenia şi a Consiliului Popular al judetului Dolj.
A evidenţiat apoi faptul că sprijinul material acordat de către Stat Bisericii a fost chivernisit cu deplină rînduiala şi înţelepciune de către I. P. S. Mitropolit Firmilian şi colaboratorii sai. […]
Dl. Florian Dumitrescu şi-a exprimat deplina satisfacţie faţă de activitatea economico-financiară desfăşurată în cadrul sectorului economic al Sf. Arhiepiscopii a Craiovei pe anul 1968.
Dl. C. Protopopescu a spus că împărtăşeşte întru totul cele expuse de antevorbitorii săi, rugînd pe Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit să intervină la Direcţia Monumentelor Istorice pentru terminarea lucrărilor de la valorosul monument istoric «Mînăstirea Strehaia», precum şi pentru darea în folosinţă a bisericuţei din apropierea oraşului Orşova.
P. C. Preot Nicolae Stroe, protoiereu al Protopopiatului Băileşti, judeţul Dolj, în calitate de invitat la lucrările Adunării Eparhiale a spus că se cuvine să se aducă mulţumiri organelor comunale pentru sprijinul dat PP. CC. Preoţi parohi în lucrările ce le relizează în parohii şi în special în împrejmuirea cimitirelor.“[24]
Mai vreţi? La Braşov pentru Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil autorităţile “regimului ateu marxist-leninist” au alocat un teren de 1.000 m2. În anii ’50!… Mai tîrziu, proiectul construcţiei a fost realizat de o firmă de stat; la fel structura de rezistenţă; toate cu binecuvîntarea lui Virgil Trofin, Secretar al CC al PCR, viceprim-ministru al guvernului, deputat în Marea Adunare Naţională ş.a.m.d.
“Sfințirea bisericii s-a produs la 20 Mai 1984, de către Mitropolitul Ardealului Dr.Antonie Plămădeală cu participarea unui număr mare de credincioși și preoți. Pînă în anul 1985 s-a finalizat și casa parohială de la etaj iar la parter s-au amenajat birouri parohiale pentru cele trei parohii care funcționau de acum la această biserică.“[25]
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
