Scopul şi mijloacele: Reflecţii despre secolul XX

de Vladimir Tismaneanu     Contributors.ro
Miercuri, 11 mai 2016, 19:58 Actualitate | Opinii

Vladimir Tismaneanu
Foto: Arhiva personala
In memoria marelui gânditor liberal Jean-François Revel, un spirit nobil care a tinut piept daltonismului moral, la zece ani de la stingerea sa din viaţă.

Problema secolului al XX-lea, ori una dintre aceste probleme care au făcut să curgă fluvii de sânge, dar şi de cerneală, este sanctificarea mijloacelor în numele unui scop presupus imaculat. Răul, pentru că despre Rău vorbim, s-a tradus în promisiuni emancipatoare, în angajamente colective de salvare în şi prin Istorie. Să ne amintim caracterologia adeziunilor febrile cu care începe Gândirea captivă de Czeslav Milosz. Nu mă refer doar la utopiile egalitare convertite în coşmaruri de tipul regimului Khmerilor Roşii, dar şi la dictaturile de extrema dreaptă. Sigur, între cele doua paroxisme revoluţionare au existat consubstanţialităţi şi afinităţi pe care mulţi dintre zeloţi nu le-au observat ori au preferat să le ignore. Despre ele a vorbit însă Vasili Grossman în Panta Rhei şi în Viaţă şi destin. Despre ele a scris Jean-François Revel in Tentaţia totalitară şi in Marea paradă, le-a plasat sub ceea ce-aş numi reflectorul conştiinţei morale.

Mihail Bulgakov a aşezat drept motto al marelui său Maestrul si Margareta roman un citat din Faust. Este vorba, cred, de acea viclenie a Raţiunii (List der Vernunft), despre care scria Hegel în Prelegerile de filosofia istoriei, de faptul că maleficiile urzite de Diavol rezultă, adeseori, într-un fel de progres. Dar aici începe o alta discuţie: ce poate justifica sacrificiile umane făcute în numele progresului? Există progres, ori vorbim de un construct mental pe care îl aplicăm, îl lipim artificial pe şirul evenimenţial, altminteri contingent şi haotic, numit istorie? Când oamenii ajung să se închipuie zei, când Raţiunea sau Mitul sunt ridicate pe post de demiurg, când individul este tratat ca o simpla „ficţiune gramaticală” (Arthur Koestler) se ajunge la masacre în masă, la statul propagandei universalizate, la lagăre de concentrare şi la camere de gazare. Diavolul este insidios, perfid, viclean, teribil de imaginativ, intră în istorie neanunţat. Tot aşa cum nimeni nu l-a anunţat pe Gregor Samsa că va deveni gândac…

Conceptul de religie politica a fost introdus la începutul deceniului al patrulea din secolul trecut de către un gânditor anti-totalitar, un spirit de o mare profunzime, Eric Voegelin. A fost printre primii care au interpretat neo-păgânismul naţional-socialist, cosmologia sa rasistă, ca pe o construcţie simbolică, menită să se substituie religiei tradiţionale. Voegelin a intuit şi similitudinile dintre experimentul nazist şi cel bolşevic. Hannah Arendt a preferat alţi termeni, a insistat pe relaţia dintre ideologie şi teroare. Raymond Aron a scris încă în 1939, dacă nu mă înşel, despre religii seculare. Teologia politică a lui Carl Schmitt priveşte structurile de legitimare a dominaţiei, nu se confundă cu ceea ce numim „religii politice”. Există azi o întreagă literatură pe domeniul religiilor politice. Una din cărţile fundamentale este Opiul intelectualilor, acea capodopera de luciditate, pe care Raymond Aron a publicat-o în 1955.

Religiile politice nu se reduc la exclusivismul de genul binomului „prieten-duşman”, propriu gândirii totalitare de tip leninist şi, cel puţin pe acest subiect, schmittian. Nu pot vorbi cu competenţa de care aş avea nevoie despre corporatismul mussolinian. Dar ştiu că, la nivelul intenţiilor ideologice, fascismul (atât cel italian, cât şi versiunea radicală din Germania) se îndrepta către etatism colectivist şi, à la longue, planificare. Este, cred, ceea ce ştia un Ludwig von Mises atunci când considera că nazismul este, economic vorbind, o doctrină colectivistă.

Hitler era un revoluţionar, chiar daca unul de extremă dreaptă. Spiritul său era unul axiofobic. Pentru el, ca şi pentru suporterii săi intoxicaţi cu viziunile unei apocalipse regeneratoare, „Sistemul” trebuia răsturnat, negat, doborât, zdrobit. Sigur, ideologia nazistă nu avea în centrul ei oroarea de proprietatea privată, precum cea comunistă. Dar tendinţa de concentrare a avuţiei (capital industrial şi bancar) în mâinile birocraţiei naziste era cât se poate de clară. Hermann Goering era liderul nazist însărcinat cu planificarea. Aş mai adăuga un lucru, zic eu, esenţial: sistemele totalitare nu pot să accepte enclave autonome. Un mare sociolog, Daniel Bell, spunea că societatea civilă este numele politic al economiei de piaţă. Sistemele totalitare le suprimă, mai devreme sau mai târziu, pe ambele. Finalitatea lor intrinsecă este tocmai controlul total. Că nu s-a ajuns la un asemenea control absolut, e limpede. Dar scopul era acesta. Hannah Arendt a spus, cred, ca singurul univers totalitar „desăvârşit” a fost lagărul de concentrare.

Leninismul s-a născut din contopirea interpretării ruse a marxismului, oferita de Gheorghi Plehanov, cu tradiţia radicalismului utopic din acea ţară. Formula organizaţională pe care a inventat-o Lenin era clar înrădăcinată în mentalităţile conspiratoriale ale sectelor nihiliste din anii 1870 şi de mai târziu. Demonii lui Dostoievski (metafizicieni, logicieni şi statisticieni) anticipau, prin formulele lor îngheţate, imune la imperativele umanismului clasic, prin pasiunile lor visceral ostile democraţiei liberale, prin dezgustul pronunţat în raport cu orice forma de meliorism, convingerile inflexibile ale celui care, în Ce-i de făcut?, născocea modelul „Noului Prinţ”, cum numea Antonio Gramsci partidul de tip bolşevic.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













559 vizualizari

Abonare la comentarii cu RSS





ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă