Degringolada politică a Europei cunoaşte, din Franţa, Marea Britanie, Germania, Polonia sau Ungaria până aici în jurul nostru, reflecţii dintre cele mai bizare. Lucruri care păreau până mai ieri clare astăzi se văd în ceaţă, valorile şi adevărurile se relativizează dincolo de orice limite, principii peste care nu se putea trece acum câţiva ani sunt puse în prezent la îndoială, „reevaluările” sunt la ordinea zilei, volatilitatea în creştere a ordinii politice şi morale liberale a lumii occidentale postbelice naşte mai nou experimente şi tentaţii electorale ameninţătoare, oameni dezavuaţi nu demult pentru opţiunile lor politice sunt mai nou promovaţi (uneori chiar de aceleaşi partide care îi criticau) pentru cele mai înalte demnităţi publice, ceea ce părea ieri rău pare azi bun şi ceea ce părea bun a devenit rău.
Pierderea busolei morale şi intelectuale a partidelor fost întotdeauna semnul premonitor al marilor crize de pe continent. Orice privire în istorie, cât de simplă, ne arată că eşecul partidelor de esenţă liberal-democratică (indiferent de denumirea şi nuanţa lor ca facţiune parlamentară, de la o ţară la alta), cedarea marilor piloni politici ai societăţii în faţa tentaţiilor populiste şi a crizelor de moment (fie ele crize structurale, de idei, de soluţii, uneori crize de oameni potriviţi), oportunismul şi compromisurile, abandonarea principiilor şi valorilor care au fundamentat sistemul clasic de organizare politică şi socială a Occidentului în secolul XX, au condus în final la dezastre naţionale şi europene. Toate aparentele soluţii salvatoare născocite de complexele (de superioritate sau de inferioritate, de la caz la caz) ale popoarelor Europei, născute din „spuma mării” pe câte un val trecător de charismă şi/sau frustrare populară, au răvăşit ţări şi regiuni, au comis abuzuri, au distrus instituţii, tradiţii şi sisteme verificate în timp, au creat şi au vândut iluzii.
Pentru a lua în considerare doar epoca emancipării individului, de la Renaştere şi Iluminism încoace, nimic altceva nu a adus, pe termen lung, mai multă pace şi prosperitate oamenilor obişnuiţi, şi nu elitelor privilegiate ale regimului, decât paradigma liberalismului. Toate proiectele şi utopiile politice non-liberale, în schimb, au eşuat, mai devreme sau mai târziu. Toate proiectele venite din alte zone de inspiraţie intelectuală (naţionaliste, fundamentalist religioase, autoritariste de esenţă fascistă, nazistă, marxist-leninistă sau stalinistă etc.) au sfârşit prin a provoca războaie, fierbinţi sau reci. Războaie pe care, e adevărat, le-au pierdut, fără excepţie, căci liberalismul a câştigat toate războaiele lumii moderne, dar care au produs pagube imense societăţilor care au dat crezare alternativelor la gândirea liberală.
Europa traversează din nou un astfel de moment crucial, de derută şi descumpănire politică, intelectuală şi morală. Nu mai ştim dacă trebuie să fim „europeni” sau „naţionali”, să fim solidari cu cei din jur sau să ne gândim doar la siguranţa noastră, să fim toleranţi sau intoleranţi, deschişi sau protecţionişti, să avem un stat laic sau să absorbim religia în normele şi viaţa publică, să apărăm libertăţile Spaţiului Schengen sau să ridicăm garduri de sârmă ghimpată, să ne integrăm sau să ne dezintegrăm. Dilemele Europei se ţin lanţ. În ochii unora, ordinea politică şi morală de inspiraţie liberală, integratoare, trebuie înlocuită urgent cu soluţii intransigente, de forţă, de impunere, de control, de autoritate crescută, de excludere a alogenilor, de apărare a identităţii naţionale. Argumentele şi contra-argumentele vin din toate direcţiile. Confuzia şi anxietăţile europenilor se adâncesc. Viktor Orbán de exemplu are, de câteva legislaturi, un succes electoral masiv în Ungaria, după ce a trecut de la liberalism la „democraţia iliberală”. Polonia a schimbat anul trecut un regim liberal cu unul conservator şi eurofob. De ceva vreme, până şi vechiul liberal Crin Antonescu are replici binevoitoare şi parcă discret apreciative faţă de Viktor Orbán, virajul doctrinar culminând cu susţinerea candidaturii lui Marian Munteanu la Primăria Generală a Capitalei, candidatură care vine incontestabil din aceeaşi zonă tulbure, a denunţării principiilor şi valorilor fundamentale ale liberalismului, pe care tot mai mulţi îl consideră o cauză pierdută. Acelaşi Crin Antonescu îl aducea, cu ani în urmă, pe Gigi Becali pe listele de parlamentari ai PNL, anunţând incredibila inconsistenţă şi derivă de mai târziu a fostei speranţe a liberalismului românesc.
Excelentul articol al lui Andrei Cornea[1] (Revista 22, 19 aprilie a.c.) demantelează cât se poate de lucid şi de tăios gândirea submediocră care a dus la propunerea PNL pentru a doua funcţie publică din România, ca număr de voturi, după cea de Preşedinte al Republicii. Căci, aş adăuga eu, a-l propune pe Marian Munteanu la Primăria Capitalei înseamnă că „marele partid liberal” a scos ce-a avut el mai bun în prezent, după Klaus Iohannis, de oferit societăţii româneşti. Toţi ceilalţi membri liberali sunt, înseamnă, sub valoarea politică, intelectuală, morală şi electorală a lui Marian Munteanu, din vreme ce aceasta a fost propunerea finală, la a treia încercare. Nu persoana lui Marian Munteanu contează aici (omul poate chiar a muncit corect în firmele pe care le-a înfiinţat, aşa cum spunea într-un interviu recent), cât simbolistica dezastruoasă a acestei candidaturi, asociată cu figuri nefrecventabile şi categoric „iliberale” ale vieţii politice româneşti, din perioada pre şi post-comunistă. Dacă nu a fost convingere ideologică profundă a fost oricum prostie şi ignoranţă, dar tot nu este scuzabil, la un asemenea nivel de candidatură. Orice ar face acum, Marian Munteanu nu mai poate veni astăzi în faţa electoratului cu imaginea liderului studenţilor din Piaţa Universităţii, din primăvara lui 1990 (eveniment care marca o primă şi destul de simplistă împărţire a societăţii postcomuniste), ci cu cea a politicianului adult care a făcut opţiunile şi declaraţiile discutabile din anii de mai târziu. Între timp, au mai apărut şi alte criterii de analiză iar evaluările de astăzi trebuie să fie şi sunt, fireşte, mai sofisticate. Pe scurt, nu toţi anticomuniştii de acum 25 de ani sunt de promovat în funcţii de demnitate, iar Piaţa Universităţii nu mai este demult un criteriu suficient de validare în funcţii publice, oricât de necesar a fost atunci mesajul de rezistenţă al tinerilor faţă de regimul Iliescu.
Şi pentru PNL, ca şi pentru celelalte partide politice ale României de astăzi, ceasul răbdării oamenilor ticăie. Mediocritatea, corupţia, şmecheria, impostura, non-valoarea ajunsă pe podium, ruptura tot mai adâncă de societate, puterea şi influenţa exercitate în cercuri închise, criza leadership-ului, toate acestea aruncă o umbră de îndoială asupra capacităţii reale a sistemului de partide de a reprezenta onest şi demn interesele şi opţiunile noastre. În întrega Europă, reconstrucţia partidelor şi resetarea vieţii politice, care să readucă încrederea oamenilor în Proiectul European şi Liberal pe care se fundamentează Uniunea, au devenit imperative.
Episodul PNL-Marian Munteanu, indiferent dacă va rămâne sau nu în această nefericită asociere (la ora la care scriu acest articol, Marian Munteanu este încă reprezentantul desemnat al „marelui Partid Naţional Liberal” în competiţia pentru Primăria Generală, din „multele resurse umane ale partidului” de care vorbea co-preşedinta Alina Gorghiu cu doar câteva zile în urmă), nu este decât un alt pas, mic dar elocvent, în procesul de deteriorare continuă a calităţii vieţii politicii şi în declinul partidelor liberale (şi nu numai liberale, dar de la acestea aveam totuşi cele mai mari pretenţii, ca moştenitoare ale unor ilustre tradiţii) în Uniunea Europeană.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
