Despre singuratate, cateva nuante

de Adela Toplean     Contributors.ro
Vineri, 8 aprilie 2016, 14:07 Actualitate | Opinii

Adela Toplean
Foto: Arhiva personala

O coti la dreapta și intră într-un cinema. De când nu mai văzuse un film în oraș? Să tot fie vreo șapte-opt ani, era încă însurat pe atunci și-și făcuse un obicei din a vedea doua-trei filme pe săptămână, întotdeauna de la șapte seara, după ce ieșea de la birou. În zilele de luni, marți și miercuri sala era aproape pustie, iar el își scotea pantofii, își atârna genunchii de spătarul scaunului din față și dormea netulburat cel puțin patruzeci și cinci de minute. Apoi a urmat divorțul, iar obiceiul de a merge  la cinematograf a dispărut împreună cu alte obiceiuri care-au început să-l plictisească. La mai puțin de două luni de la divorț era un om cu totul dezobișnuit. Renunțase la toate deprinderile afară de aceea de a mânca micul dejun în picioare, sprijinit de masă. Pe acesta îl socotea indispensabil. Îi limpezea mintea.

Filmul urma să ruleze peste exact o oră și cincisprezece minute, așa că hotărî să revină. Ieși din antreul întunecos într-o stradă însorită care se aglomeră brusc din pricina unor turiști olandezi octogenari care umblau agale în grupuri compacte de câte cinci-șase inși toți vânoși și palizi, ridicol de binedispuși. Nu înțelegea ce vorbeau, dar chicotelile și icnetele îi dădeau de gol. Că făceau glume obscene unii pe seama altora nu mai încăpea  îndoială.

Găsi o terasă în Centrul Vechi și se așeză la masă. Era statuar, şters, apatic aşa cum nu pot fi oamenii decât dacă sunt singuri cu ei înşişi. Când chelnerul se apropie, ceru, surprins, o cafea.

În România se consemnează anual 300.000 de cazuri noi de depresie. Așa spun statisticile. În realitate, numai Dumnezeu știe câți dintre noi ne trezim dimineața zdrobiți de tristețe. Principalul factor de risc este, ni se mai spune, singurătatea, lipsa susținerii sociale.

Spre deosebire de oamenii singuri din Occident a căror viață personală este, de bine de rău, tot mai direct asumată de mașinăriile neo-modernității, noi suntem singuri pe cont propriu. Suntem latini, până la proba contrarie.

În România de azi, pe fondul unui consumism bezmetic, al unor rivalități agresive și al unei eterne derute politice, solidaritatea civică, încrederea și interesul pentru semeni sunt, toate, în cădere liberă.

Unii cultivă față de semeni o ranchiună fățișă. Cei mai mulți, însă, cultivă, cu râvnă zilnic primenită, suspiciunea. Suspiciunea răsare în conștiința noastră în fiecare dimineață, împreună cu soarele și scaldă în lumina ei otrăvită toate mișcările trupului și spiritului până la lăsatul împăciuitor al serii.

Lipsit de încrederea pe care occidentalul o are în “specialist” (de pildă în psihoterapeut, în tehnocrat, în funcționar, etc.), românul nu va crede niciodată că “cineva” îi vrea cu adevărat binele. Nimic din experiența lui socială, politică și interpersonală nu încurajează o asemenea interpretare năstrușnică. Comunitatea – fie ea socială, politică sau profesională – este suspectă. Ea nu delimitează firesc o sumă de valori împărtășite organic, ci niște lanțuri putrede de interese și obediențe.

Comunitatea e o clică. Solidaritatea, un subterfugiu.

Mulți rămân, astfel, cu mâinile goale și cu spatele descoperit: puțin abilitați să-şi administreze drepturile individuale – de unde confuzia existenţială; puțin capabili să investească încredere în vreun mecanism public – de unde neputința de a crede în misiunea socială a cuiva sau a ceva.

Pierdem, în felul acesta, pe toate planurile. Conștiință publică n-am avut niciodată, iar conștiință începem să nu mai avem. Instituția Bisericii nu mai convinge, iar cultura religioasă trezește – mai ales printre cei tineri – repulsie.

Lumea e plină de oameni spâni.

Dar nu-i nimic. Românul urban face trei mastere și se angajează la o multinațională. Sau începe o afacere cu obiecte handmade. O duce din ce în ce mai bine. Poate și singur. De fapt, poate doar singur.

Așa începe totul.

Performanţa individuală nu poate fi înțeleasă în afara simțului competiției și a nevoii de delimitare cu orice preț de celelalte individualităţi pornite și ele în căutarea bunăstării. Pe aceste premise, starea de conflict dintre noi și ceilalți pare într-adevăr inevitabilă.

În spatele oricărei competiţii se ascunde, tenebroasă, fertilă ori fatală, nevoia de succes. Și, în cele din urmă, nevoia de putere. Spânii trebuie învinși. Odată învinși, trebuie puși la respect.

Pe la jumătatea secolului trecut, Rollo May observa că una dintre sursele de nelinişte ale omului modern este nevoia exagerată de prestigiu social.

Prestigiul înseamnă succes. Că oamenii „de succes” sunt în general oameni singuri, oameni care păşesc pe un teren social minat, presărat cu „inamici”, „rivali” şi „vasali”, e una dintre banalităţile favorite ale industriei cinematografice. Nu insist pe asta. Altceva vreau să spun: că succesul este nu numai faţa notorie a singurătăţii, ci şi reversul favorit al morţii.

Atâta timp cât am succes, moartea este cu adevărat imposibilă. Victoria este mersul pe sârmă al Eului. Dar cine sunt Eu?

Teoriile sociale ale corpului îmi răspund (cu acea cruzime distrasă specifică discursului sociologic şi chirurgului plastician): trupul meu este sursa primă de identitate. Astfel că un trup “în criză”, un trup flasc, supurând, un trup întins pe un pat de spital este un trup care dispare pur și simplu din orizontul social. S-a zis cu Eul, s-a zis cu succesul!

Da, unui trup mort i se poate reda prestigiul social. Nu, pentru o ruină conectată la aparate nu se mai poate face nimic. Un mort nu e neapărat condamnat să moară, un om ruinat, însă, este. Omul dispărut de pe scena socială este mortul prin excelență.

Lăsând metafora la o parte, se poate spune că moartea socială – adesea lungă şi chinuitoare – este în primul rând un proces de (auto)marginalizare care zguduie fiinţa din temelii. Din pricina vârstei sau a unei inabilităţi  de ajustare la lumea socială, ești pus la colț. Altfel spus, nu mai ești “frecventat” pentru abilitatea ta de a pune umărul la vreun (micro)mecanism social.

Eşecul tău social va fi în curând perceput în termenii mizerabili ai unui eşec existenţial.

Atunci când omul de succes este constrâns de neajunsuri biologice să-şi limiteze apariţiile publice, momentele de “avarie”, adesea mediatizate, vor fi deznădăjduitoare. Singură, moartea fizică îl mai poate scoate din starea de moarte socială redându-l lumii în gloria râvnită.

Putem generaliza: orice trup ineficient este o sursă nesecată de identitate “proastă”. Când prestaţia socială se subțiază, privilegiile Eului sunt retrase; în locul lor se instalează, plină de nimic, singurătatea.

Și totuși, ce este singurătatea?

Singurătatea este măsura cu care, vrând-nevrând, se măsoară „totul” în lumea de azi: de la viaţa cea mai glorioasă până la moartea cea mai jalnică.

Fiecare om “pe moartea lui” moare. Dar mai înainte de a muri, fiecare om își va fi încasat “măsura sa” de singurătate. Se poate spune că ordinea discretă şi neevidentă a lumii moderne, substructura sa (lumea occidentală privită în “pe dos”-urile ei), este formată – fatal şi natural – dintr-un complex eşafodaj de singurătăţi.

De la eforturile de în-sihăstrire proprii tradiţiilor mistice şi/sau monahale la insuportabila singurătate a imigrantului, trecând prin claustrofobia funcţionarului din marilor oraşe și până la plăcut-ucigătoarea singurătate a artistului, vom desluşi puzderii de nuanţe, nenumărate condiţionări culturale și psihologice, neajunsuri intime, frustrări sociale şi decantări spirituale, autogratificaţii şi autoflagelări. În fine, tot banalul, insolitul, sublimul şi derizoriul lumii intră, de-a valma, în fiecare dintre ipostazele solitudinii. Nimic nu rămâne pe dinafară.

Cu toate acestea, nimic nu pare să conducă înspre vreun sentiment „primar” ori „fundamental” al singurătăţii. Bogăţia singurătăţilor moderne este, deci, infinită. Altminteri, Singurătatea cu majusculă este, întocmai ca Moartea cu majusculă, doar o platitudine şi o generalitate. Ambele agasante, ambele inconturnabile.

Dincolo de o enormă literatură medicală şi psihoterapeutică, s-au imaginat toate metaforele, s-au scris toate eseurile şi s-au construit toate speculaţiile teoretice – unele strălucite, altele stânjenitoare – pe seama avantajelor şi neajunsurilor sale.

Da, singurătatea e rea. Și da, singurătatea e bună. E bună până când e rea. E rea până când e bună.

Nu vreau să zăbovesc în ceea ce singurătatea are iremediabil banal şi grosier-metaforic. Totuși, cred că trebuie spus că aceste “banale” și “notorii“ ipostaze ale singurătăţii dau, la urma-urmei, formă şi fond acelor substraturi ontologice în care omul de azi resimte împunsătura morţii. Cine cade din lumea socială, nu cade în moarte, ci alunecă, fatal, în singurătate.

Să explic și această metaforă.

Grosso modo, singurătatea înseamnă anularea convenţiei (sociale) dintre acest om şi toți ceilalţi oameni.

Cercetători scrupuloşi au arătat încă de la jumătatea secolului trecut că singurătatea este moarte. Când, după anii ’50, frecvenţa deceselor datorate bolilor cardiace a devenit alarmantă (până într-atât încât, după 1950, în Statele Unite 55% dintre morţii anuali mureau de boli de inimă), atenţia acordată cecetării factorilor de risc cardiac a condus la delimitarea şi impunerea unui extrem de elaborat “discurs al inimii”.

Despre factorii fizici se ştia aproape totul; despre cei psihosociali, aproape nimic. Cum moartea coronariană corela din ce în ce mai slab cu vârsta şi nu îndeajuns de clar cu sedentarismul, fumatul şi hipercolesterolemia, s-a pus din ce în ce mai serios problema reexaminării manierei ştiinţifice în care se abordează patologia cardiacă.

Ceea ce este azi (aproape) o evidență, era atunci o perplexitate: conflictele psihice pot căpăta expresie fizică nu numai în isterie, ci și bolile mortale!

S-a observat, de pildă, că rata mortalităţii printre cei necăsătoriţi sau văduvi este de două până la cinci ori mai mare decât a celor căsătoriţi. Divorțații mor și ei mai repede.

Rata mortalităţii este la fel de mare printre celibatarii nefumători şi căsătoriţii care fumează cel puţin un pachet de ţigări pe zi, iar mortalitatea prematură (înainte de 65-70 de ani) este cel puţin dublă printre cei care trăiesc singuri faţă de cei care trăiesc împreună cu familia.

Până la urmă, pare-se, “enervantele” relații de cuplu (adică interdependenţa umană specifică, ne-stereotipă) ne ţin departe de boală şi de moarte. Relația cu celălalt este semnificatul infailibil al Normei Vieții.

În acest sens, singurătatea, atunci când este izolare forţată şi nu solitudine igienică, este opusul însuși al Vieţii.

Groaza de singurătate a devenit, deci, în contextul unei modernităţi în care izolarea socială reprezintă cea mai gravă devalidare a fiinţei, prima cauză a anxietăţii. Spaima de a nu rămâne singur (adică nemiruit social) pare, în aceste condiţii, mult mai “pertinentă” şi mai bine “ancorată” în realităţile contemporane decât spaima de moarte.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















[P] JYSK Romania plateste 15 lei / zi pentru tichetele de masa ale angajatilor sai

JYSK Romania, parte a grupului scandinav JYSK Nordic, unul dintre cei mai mari retaileri de mobilier si decoratiuni interioare din Europa, a majorat, incepand cu data de 1 decembrie 2016, valoarea tichetelor de masa acordate angajatilor sai. Astfel, valoarea nominala a unui tichet de masa a ajuns la 15 lei, suma maxima prevazuta de lege.
2212 vizualizari

Abonare la comentarii cu RSS

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri