Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Patru secvente cu Mario Vargas Llosa

de Gabriel Liiceanu     HotNews.ro
Marţi, 29 martie 2016, 14:16 Actualitate | Opinii

Gabriel Liiceanu
Foto: Arhiva personala

Așadar, Mario Vargas Llosa a împlinit ieri 80 de ani. Humanitas i-a publicat, în cei douăzeci și șase de ani de existență, întreaga operă. M-am gândit să-l omagiez astăzi reluând paginile pe care le-am scris în urmă cu unsprezece ani, după cele trei zile în care l-am avut oaspete la București.

În anii ’80 citisem, ca mulţi din generaţia mea, Răz­boiul sfârşitului lumii, în româna superbă a lui Mihai Cantuniari. A fost prima mea întâlnire cu Vargas Llosa. Ţin minte că la capătul celor 5–600 de pagini mi-a ră­mas un gust straniu, pe care la început mi-a fost greu să-l identific, pentru că nu avea nimic de-a face cu bucuria lecturii. Eram încă la vârsta când trăiam faptele de cultură ca „fapte de arme“ şi în fiecare carte citită vedeam o performanţă, iar în autorul ei, un concurent. Or aici, în cartea lui Vargas Llosa, cheful de a coborî în arenă şi de a-mi verifica piruetele comparându-le cu ale altuia îmi pierise cu desăvârşire. Is­prava peruanului repre­zen­ta o ieşire din scară. Ea îl muta pe autorul ei în ţi­nutul acela populat de personaje fabuloase care, chiar dacă erau, ca noi toţi, produse ale marii Faceri, trimiteau la o altă dimensiune a lumii: una în care trăiau cei ce puteau la rândul lor, printr-o imitaţie di­vi­nă al cărei mecanism rămânea un mister, să cre­eze lu­mea din nou.
Dar ce mă tulburase cu adevărat în cazul Sfâr­şitului lumii era că autorul ei, spre deosebire de semizeii tradiţio­nali pe care îi nu­meam „clasici“, trăia printre noi. Straniu era să descopăr că un aseme­nea personaj, făcut pe alt tipar decât al nostru, putea să aibă calitatea cu totul nedi­vină de a fi contemporanul meu, de a avea cu doar şase ani mai mult decât mine. Nu 100, nu 1000, nu 2500 de ani. Ci doar 6! Timpul acela scurs cu miile sau cu sutele de ani şi care împin­gea existenţa autorului într-un trecut mitic, care o izola în stranietatea faptelor sale şi înălţa opera pe tipsia inaccesibilităţii ei, transformându-i geneza în mister, timpul acela — fie el şi doar de o sută de ani — menit să mă des­partă ontologic de un personaj pe care de-acum nu-l mai puteam privi decât aşa cum priveşti tur­nurile catedralelor, cu capul răsturnat pe spate, dispăruse în cazul lui Vargas Llosa. Autorul Sfâr­şitului lumii — şi acesta era lucrul pe care, cu o uimire copilărească, nu reuşeam să-l înţeleg nici­cum — putea fi zărit la o adică undeva, pe o stra­dă din Paris sau Londra, asemeni unui Cer­van­tes sau Tolstoi rătăciţi în se­colul meu, de­po­se­daţi de rama temporală a ge­niului şi speriindu-mă asemeni unei năluci care schimbase di­mensiunea lui illo tempore cu aceea profană a timpului meu.
Apoi, pe măsură ce-i citeam cărţile, altele şi altele, care veneau peste mine ca un şuvoi a cărui forţă părea că se amplifică neîncetat, senzaţia aceasta stranie că sunt contemporan cu ci­neva de la care, prin cine ştie ce întâmplare mi­raculoasă, întâlnindu-l şi chestionându-l, aş fi putut smulge cheia divinului mister se preciza şi mă neliniştea mai tare cu fiecare carte nou des­­chisă. Lituma în Anzi, pe care o citisem cu do­uă–trei luni înainte de revenirea autorului ei în România, îmi provocase, prin perfecţiunea ei, o ultimă criză de admiraţie şi de umilinţă.
Şi apoi Vargas Llosa sosise pe neaşteptate, pă­rând că se întruchipase din însăşi neliniştea pri­mei mele lecturi. Apariţia lui avea ceva din fru­museţea unui „dieu en crepuscule“, cum mi-a venit să-i spun când l-am văzut la aeroport. „Zeul în crepuscul“ era ajutat de un post autohton de televiziune, două seri mai târziu, „să treacă ecra­nul“ ca adorator al Shakirei. Asta era, pentru jur­naliştii noştri şi pentru o nouă generaţie de ne­cititori, Var­gas Llosa. La conferinţa de presă de la Insti­tutul Cultural Român, cea mai bună întrebare pe care cei din sală au reuşit să i-o pună a fost „ce crede maestrul despre jocul de fotbal?“. Nici una dintre întrebări nu a avut nici o legătură cu vreuna dintre cărţile lui. Nu-mi rămâ­nea decât să-mi consum, în stupefacţie şi me­lan­colie, tête-à-tête-ul meu cu el.

Patru secvenţe mi-au rămas din cele câteva zile în care i-am fost în preajmă.
Prima. Stăm singuri la o măsuţă în barul ho­telului Howard Johnson. Vreau să ştiu cum se poate scrie atât de mult (şi de bine!) într-o singură viaţă, aparenţele omului de lume — călătorii, interviuri, petreceri cu prieteni — fiind în acelaşi timp salvate. „Scriind zilnic, scriind pur şi simplu zilnic. Când sunt acasă, lucrez de la 11 dimineaţa la 6 seara, zi de zi, cu o singură pau­ză scurtă pentru un prânz frugal. Şi când călătoresc lucrez. Şi aici, în hotel, am lucrat azi de di­mineaţă două ore şi după masa de prânz o oră.“ Dar stări de spi­rit nu are?, îl întreb. Melancolii, depresii, che­furi şi lipse de chefuri… — „Sigur că am. Dar nu ştiu cine a spus că e de ajuns să priveşti intens un obiect pentru ca el să devină interesant. Însuşi privitul foii de hârtie te poate pune la treabă. Şi apoi — şi tonul i se încălzeşte deodată —, nu exis­tă lucru mai minunat pe lume decât scrisul! Este singura «orgie perpe­tuă» pe care şi-o poate oferi o fiinţă umană.“

La Cluj, 21 mai 2013, în curtea Facultății de Litere

A doua secvenţă. Ieşim de la conferinţa „Mi­crosoft“, unde Vargas Llosa a vorbit despre cărţile lui şi despre chipurile răului în lumea de azi. Facem câţiva paşi pe jos. Îi spun că Lituma în Anzi mi s-a părut desăvârşită. Un singur lucru am senzaţia că nu ar fi trebuit să se întâmple acolo. Devine brusc interesat: „Care?“ — „Ideea de a o readuce înapoi pe iubita lui Carreño. Cititorul n-o mai aştepta, păruse definitiv ieşită din scenă şi re­venirea ei este ca un fel de bonus care ni se acordă după atâta dezolare şi suferinţă.“ — „Dar asta şi e! O rază de lumină într-o lume care este cuprinsă treptat de noapte. Alt­minteri totul e prea cumplit, e insuportabil. Cartea sfârşeşte cu un act de canibalism şi cu des­trămarea întregului univers. Oroarea nu trebuie nicio­dată să fie compactă. Trebuie să-i dai cititorului ceva, o scân­dură de care să se agaţe în acest ocean al de­zo­lării. Rolul autorului nu este să-l tortureze pe ci­titor, ci, prin ficţiunea pe care i-o propune, să-l facă, în­tr-un fel sau altul, să se simtă bine.“

A treia secvenţă. Ne îndreptăm spre hotel. E seară şi ploaia, care nu conteneşte de trei zile, a încetat. Îl ajut să scoată din maşină darurile pri­mite de la cititori: cărţi, broşuri, reviste… „Se pare că cititorii dum­nea­voastră sunt toţi autori, îi spun în timp ce-i trec pungile de plastic. Bă­nu­iesc că o să le lăsaţi pe toate la hotel.“ Se animă brusc şi îmi povesteşte că în timpul vizitei lui Evtu­şen­ko în Columbia toţi poeţii columbieni au ţinut să-i dea cadou acestuia un volum de ver­suri cu dedi­caţie. Şi, după ce Evtu­şenko a plecat, 2 000 de vo­lu­me de poezie au fost găsite în camera de hotel.  „Ghi­ciţi unde! Sub pat! Toate sub pat! Vă imagi­naţi? Două mii de volume sub pat!“ Şi râde, cu un râs care pare să nu se mai oprească, repetând întruna: „Două mii de vo­lume sub pat! Imagi­na­ţi-vă: două mii de poeţi columbieni!“


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















[P] ​Accepta provocarea unui business fara hartii! E mai simplu decat crezi               

Activitatile noastre zilnice sunt din ce in ce mai orientate catre mediul electronic si online. Traim intr-un ritm care ne-a impus sa adoptam solutii eficiente si sigure pentru a plati facturi si taxe, a face cumparaturi, a verifica soldurile bancare, etc. Este o practica pe care am ales-o din dorinta de a simplifica lucrurile si pe care multi dintre noi ne dorim sa o regasim si in viata profesionala, unde cautam solutii pentru a depasi constrangerile de timp si spatiu atunci cand trebuie sa obtinem  o aprobare, sa  semnam rapid un contract sau sa accesam un document de la distanta.
991 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri