Așadar, Mario Vargas Llosa a împlinit ieri 80 de ani. Humanitas i-a publicat, în cei douăzeci și șase de ani de existență, întreaga operă. M-am gândit să-l omagiez astăzi reluând paginile pe care le-am scris în urmă cu unsprezece ani, după cele trei zile în care l-am avut oaspete la București.
În anii ’80 citisem, ca mulţi din generaţia mea, Războiul sfârşitului lumii, în româna superbă a lui Mihai Cantuniari. A fost prima mea întâlnire cu Vargas Llosa. Ţin minte că la capătul celor 5–600 de pagini mi-a rămas un gust straniu, pe care la început mi-a fost greu să-l identific, pentru că nu avea nimic de-a face cu bucuria lecturii. Eram încă la vârsta când trăiam faptele de cultură ca „fapte de arme“ şi în fiecare carte citită vedeam o performanţă, iar în autorul ei, un concurent. Or aici, în cartea lui Vargas Llosa, cheful de a coborî în arenă şi de a-mi verifica piruetele comparându-le cu ale altuia îmi pierise cu desăvârşire. Isprava peruanului reprezenta o ieşire din scară. Ea îl muta pe autorul ei în ţinutul acela populat de personaje fabuloase care, chiar dacă erau, ca noi toţi, produse ale marii Faceri, trimiteau la o altă dimensiune a lumii: una în care trăiau cei ce puteau la rândul lor, printr-o imitaţie divină al cărei mecanism rămânea un mister, să creeze lumea din nou.
Dar ce mă tulburase cu adevărat în cazul Sfârşitului lumii era că autorul ei, spre deosebire de semizeii tradiţionali pe care îi numeam „clasici“, trăia printre noi. Straniu era să descopăr că un asemenea personaj, făcut pe alt tipar decât al nostru, putea să aibă calitatea cu totul nedivină de a fi contemporanul meu, de a avea cu doar şase ani mai mult decât mine. Nu 100, nu 1000, nu 2500 de ani. Ci doar 6! Timpul acela scurs cu miile sau cu sutele de ani şi care împingea existenţa autorului într-un trecut mitic, care o izola în stranietatea faptelor sale şi înălţa opera pe tipsia inaccesibilităţii ei, transformându-i geneza în mister, timpul acela — fie el şi doar de o sută de ani — menit să mă despartă ontologic de un personaj pe care de-acum nu-l mai puteam privi decât aşa cum priveşti turnurile catedralelor, cu capul răsturnat pe spate, dispăruse în cazul lui Vargas Llosa. Autorul Sfârşitului lumii — şi acesta era lucrul pe care, cu o uimire copilărească, nu reuşeam să-l înţeleg nicicum — putea fi zărit la o adică undeva, pe o stradă din Paris sau Londra, asemeni unui Cervantes sau Tolstoi rătăciţi în secolul meu, deposedaţi de rama temporală a geniului şi speriindu-mă asemeni unei năluci care schimbase dimensiunea lui illo tempore cu aceea profană a timpului meu.
Apoi, pe măsură ce-i citeam cărţile, altele şi altele, care veneau peste mine ca un şuvoi a cărui forţă părea că se amplifică neîncetat, senzaţia aceasta stranie că sunt contemporan cu cineva de la care, prin cine ştie ce întâmplare miraculoasă, întâlnindu-l şi chestionându-l, aş fi putut smulge cheia divinului mister se preciza şi mă neliniştea mai tare cu fiecare carte nou deschisă. Lituma în Anzi, pe care o citisem cu două–trei luni înainte de revenirea autorului ei în România, îmi provocase, prin perfecţiunea ei, o ultimă criză de admiraţie şi de umilinţă.
Şi apoi Vargas Llosa sosise pe neaşteptate, părând că se întruchipase din însăşi neliniştea primei mele lecturi. Apariţia lui avea ceva din frumuseţea unui „dieu en crepuscule“, cum mi-a venit să-i spun când l-am văzut la aeroport. „Zeul în crepuscul“ era ajutat de un post autohton de televiziune, două seri mai târziu, „să treacă ecranul“ ca adorator al Shakirei. Asta era, pentru jurnaliştii noştri şi pentru o nouă generaţie de necititori, Vargas Llosa. La conferinţa de presă de la Institutul Cultural Român, cea mai bună întrebare pe care cei din sală au reuşit să i-o pună a fost „ce crede maestrul despre jocul de fotbal?“. Nici una dintre întrebări nu a avut nici o legătură cu vreuna dintre cărţile lui. Nu-mi rămânea decât să-mi consum, în stupefacţie şi melancolie, tête-à-tête-ul meu cu el.
Patru secvenţe mi-au rămas din cele câteva zile în care i-am fost în preajmă.
Prima. Stăm singuri la o măsuţă în barul hotelului Howard Johnson. Vreau să ştiu cum se poate scrie atât de mult (şi de bine!) într-o singură viaţă, aparenţele omului de lume — călătorii, interviuri, petreceri cu prieteni — fiind în acelaşi timp salvate. „Scriind zilnic, scriind pur şi simplu zilnic. Când sunt acasă, lucrez de la 11 dimineaţa la 6 seara, zi de zi, cu o singură pauză scurtă pentru un prânz frugal. Şi când călătoresc lucrez. Şi aici, în hotel, am lucrat azi de dimineaţă două ore şi după masa de prânz o oră.“ Dar stări de spirit nu are?, îl întreb. Melancolii, depresii, chefuri şi lipse de chefuri… — „Sigur că am. Dar nu ştiu cine a spus că e de ajuns să priveşti intens un obiect pentru ca el să devină interesant. Însuşi privitul foii de hârtie te poate pune la treabă. Şi apoi — şi tonul i se încălzeşte deodată —, nu există lucru mai minunat pe lume decât scrisul! Este singura «orgie perpetuă» pe care şi-o poate oferi o fiinţă umană.“
La Cluj, 21 mai 2013, în curtea Facultății de Litere
A doua secvenţă. Ieşim de la conferinţa „Microsoft“, unde Vargas Llosa a vorbit despre cărţile lui şi despre chipurile răului în lumea de azi. Facem câţiva paşi pe jos. Îi spun că Lituma în Anzi mi s-a părut desăvârşită. Un singur lucru am senzaţia că nu ar fi trebuit să se întâmple acolo. Devine brusc interesat: „Care?“ — „Ideea de a o readuce înapoi pe iubita lui Carreño. Cititorul n-o mai aştepta, păruse definitiv ieşită din scenă şi revenirea ei este ca un fel de bonus care ni se acordă după atâta dezolare şi suferinţă.“ — „Dar asta şi e! O rază de lumină într-o lume care este cuprinsă treptat de noapte. Altminteri totul e prea cumplit, e insuportabil. Cartea sfârşeşte cu un act de canibalism şi cu destrămarea întregului univers. Oroarea nu trebuie niciodată să fie compactă. Trebuie să-i dai cititorului ceva, o scândură de care să se agaţe în acest ocean al dezolării. Rolul autorului nu este să-l tortureze pe cititor, ci, prin ficţiunea pe care i-o propune, să-l facă, într-un fel sau altul, să se simtă bine.“
A treia secvenţă. Ne îndreptăm spre hotel. E seară şi ploaia, care nu conteneşte de trei zile, a încetat. Îl ajut să scoată din maşină darurile primite de la cititori: cărţi, broşuri, reviste… „Se pare că cititorii dumneavoastră sunt toţi autori, îi spun în timp ce-i trec pungile de plastic. Bănuiesc că o să le lăsaţi pe toate la hotel.“ Se animă brusc şi îmi povesteşte că în timpul vizitei lui Evtuşenko în Columbia toţi poeţii columbieni au ţinut să-i dea cadou acestuia un volum de versuri cu dedicaţie. Şi, după ce Evtuşenko a plecat, 2 000 de volume de poezie au fost găsite în camera de hotel. „Ghiciţi unde! Sub pat! Toate sub pat! Vă imaginaţi? Două mii de volume sub pat!“ Şi râde, cu un râs care pare să nu se mai oprească, repetând întruna: „Două mii de volume sub pat! Imaginaţi-vă: două mii de poeţi columbieni!“
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
