Pe șleau, despre terorism și moarte

de Adela Toplean     HotNews.ro
Sâmbătă, 26 martie 2016, 11:36 Actualitate | Opinii

Adela Toplean
Foto: Arhiva personala

Orice tradiție spirituală are în grijă problema morții. În acest sens, o perspectivă asupra morţii care decurge dintr-un angajament religios are drept reper un “dincolo” de moarte.

Religia – orice religie – cheamă  la sine tradiţia (vie sau înţepenită) a cărei menire este aceea de a recupera şi de a administra resursele de “bine existenţial” şi de “adevăr” din lume. Tradiția respectivă se articulează, de fapt, pe invocarea semnificației transcendente a acestor manevre de recuperare și de administrare a resurselor “bune”, raportându-le permanent la un principiu superior și exterior lumii. În termenii religiei, deci, semnificația morții se află întotdeauna dincolo de evenimentul morții.

Religia tinde, însă, astăzi, să se articuleze pe niște finalități imediate. În sensul că nici pentru slujitorii tradiției și nici pentru adepții săi nu este evident că lumea ar fi cu adevărat gândită în funcție de un principiu transcendent. De pildă, un preot de țară îmi spunea acum câțiva ani că duminica la predică nu mai vorbește despre iad fiindcă “chestiunea” nu mai interesează. Rezolvarea prospectivă a morții nu se mai află de multă vreme pe agendele practice ale religiilor din motive mai degrabă pragmatice: Viața de Apoi nu mai vinde la fel de bine.

Rupte de sursa transcendenței, religiile se transformă ușor în ideologii, în valori culturale, în sloganuri și în multe, multe altele. O religie se poate transforma, practic, în orice. Și reciproca e, firește, valabilă. Funcțional vorbind, orice poate deveni religie.

Pe mine, însă, mă interesează astăzi ce se întâmplă atunci când o religie devine ideologie. Când și cum anume se întâmplă asta, nu e clar.

Ceea ce știm sigur este că o “religie-ideologie”  propune o viziune inevitabil simplificată asupra lumii fie și numai pentru că încetează să mai cultive vreo formă de “dincolo”. E de la sine înțeles că nu mai reușește să-și impună credibil principiul transcendent care o susține. În plus, se știe, ideologia “forțează” realitatea și conexiunile realității pentru ca aceasta să-i servească mai fidel obiectivele. Nu insist pe atributele ideologiei. Sunt alții care se pricep la asta mult mai bine decât mine.

Eu revin la moarte. Din perspectiva unei religii ideologizante, tot ceea ce ar putea interesa în legătură cu moartea se află deja “dincoace” de ea.

De aceea se poate vorbi astăzi de o criză de monopol asupra problemei morții. Criza aceasta vine probabil și pe fondul unei concurenţe, să-i spunem, “defectuoase” a tradiţiilor care au (sau au avut) în grijă problema finitudinii. Celor mai multe le vine greu să asigure un spaţiu coerent și abordare a problemelor umane fundamentale. Toate sunt preocupate să se legitimeze cultural, istoric, dogmatic etc. în fața celorlalte, nemaiavând resurse și motivație reală să mai adreseze probleme vitale. Concurența dintre ele generează atunci și mai multă ambiguitate: litera prinde putere, duhul se rarefiază. Concurența nu garantează însă și o logică concurenţială spirituală. Or lipsa acesteia din urmă generează, mai devreme sau mai târziu, discriminare şi violenţă printre adepţii tradiţiilor rivale şi face ca întreaga problemă legată de “soluţiile” de moarte bună să pălească în faţa mult mai gravei probleme sociale născute din ciocnirea acestora pe unul şi acelaşi teritoriu. Din nefericire, tradițiile religioase, din ce în ce mai fidele literei, nu vor reuşi să-şi apere adepţii de ravagiile acestei confuzii atâta vreme cât acestora nu li se mai poate cere în mod rezonabil mai mult decât să adere la nişte convenţii  spirituale, dogmatice etc. Modelele de conduită existenţială nu mai au, deci, stabilitate intrinsecă. Ele sunt îngăduite ca sumă de reprezentări, idei şi gesturi acceptabile din punct de vedere social, de dorit din punct de vedere moral etc.

Asemenea modele de conduită existențială nu se mai nasc și nici nu se mai perpetuează pentru a “provoca” epoca în calitate de “purtătoare de adevăr”. Această cădere a lor din graţia adevărului le condamnă la neesenţial şi la arbitrariu. Căci dacă esenţialul uneşte, arbitrariul şi convenţia, în mod paradoxal, dezbină. Adresarea problemei morţii face parte din „implicitul” şi din „esenţialul” la care nu mai avem, din păcate, acces.

Pe scurt, nimeni nu mai pare îndreptățit să ne spună ce-i de făcut cu moartea. Dar mulți – de la Olivia Steer la Justin Trudeau – par să știe ce-ar trebui să facem ca să nu murim.

Grijile metafizice se resorb, astfel, în frecușul zilnic. De pildă: ce să faci ca să diminuezi riscul morții? Unii fac controale medicale din șase în șase luni. Alții sunt vegani. Alții dau acatiste.

Pe aceeași logică, grijile sociale sunt sprijinite și propulsate de măsuri politice: ce să faci ca să nu întărâți un musulman furios, potențial-radical? Să nu-i interceptezi convorbirile, să nu-i citești mail-urile, să nu-l provoci pe stradă cerându-i să se legitimeze.

Dar, mai presus de toate, ți se spune, dacă vrei să nu mori, ține-te departe de religii. Nu te angaja religios! Iată o afirmație demnă de Trudeau, veți spune.

Astăzi se poate vorbi în Occident de o “religie” a dez-angajării. Ideologică, desigur. Și militantă. Conștiința publică spuzește de această religie. Pare să fie singura în care suntem îndemnați să ne angajăm fără rest. Promitem, deci, cu sfințenie să rămânem dez-angajați religios.

Practic, legătura (de milenii) dintre religie și moarte se modifică radical. Mutația este spectaculoasă: religia nu mai salvează de la moarte, religia, ni se spune, aduce moarte. Angajamentul religios este un angajament suspect. Nimic nu-l poate justifica.

La nivelul acesta,  nu există diferențe între creștinul care merge duminica la liturghie și puberul musulman cu bomba în geantă. Angajamentul religios este prin definiție un angajament puternic, indiferent de principiile sau Principiul după care se conduce. Indiferent de natura și de proveniența sa, fie că vorbim de un angajament faţă de nişte lucruri invizibile sau de un angajament față de o configurație mundană preferențială, acest angajament rămâne unul care trezește bănuieli.

Omul religios ar putea fi un pericol – pentru el însuși și pentru ceilalți. În cel mai bun caz, omul religios suferă  de un ridicol complex de superioritate care trebuie descurajat din faşă mai înainte de a produce vreo tragedie printre masele labile de oameni ale căror valori, scopuri şi preocupări par a fi marcate de (o funestă!) inconsistenţă.

Un om religios este un om pătimaș. Un om care ar putea omorî și care s-ar putea lăsa omorât, un om care, în general, e gata să riposteze în numele credinței lui. De la un om religios te poți aștepta la orice. De exemplu, să-și bată copiii. Este imperios necesar ca într-un spațiu civilizat și judicios secularizat, implicarea religioasă a familiei să fie considerată un factor de risc. Credincioșilor să li se ia copiii, spune, deci, Barnevernet. Cât mai repede, până nu apucă să îi îndoctrineze!


Citeste intreg articolul si comenteaza p[e Contributors.ro













2478 vizualizari

Abonare la comentarii cu RSS





ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version