La doar câteva zile după scenele terifiante ocazionate de capturarea jihadistului Abdeslam, 22 martie 2016 marchează o escaladare a terorii. Atacurile de la aeroport şi de la metrou, atentatorii sinucigaşi, panica,oroarea, sângele, pustiirea unui întreg oraş, starea de blocaj mental care urmează revelaţiei barbariei, toate acestea sunt, deja, familiare. Sunt scene care sunt parte din acel cotidian al violenţei islamiste, sunt scenele care ilustrează progresiva alunecare în haos şi nesiguranţă a universului de care ţinem, a propriei noastre civilizaţii.
Probabil, ca şi după carnagiul de la Paris, se vor găsi nu doar explicaţii, ci şi alibiuri. Se va invoca, spre a justifica radicalismul islamic,vina istorică a Europei .Ca şi atunci, după momente traumatice, va urma acceptarea tacită, marasmul, băltirea politică. Discursurile publice şi mediatice sunt incapabile să mai trezească acea emoţie civică pe care o asociam, de demult, cu libertatea occidentală.
22 martie 2016, cu asediul la care este supus un întreg oraş, se situează în prelungirea acestei derive continentale care pare de neoprit. Un sentiment de orbire suicidară a cuprins Occidentul european. Deşi semnele unei ostilităţi implacabile cu care ne confruntăm sunt vizibile, negarea, tăgăduirea, izolarea , auto-amăgirea rămân neafectate, ca temelii ale unei viziuni ce mizează pe acomodare, pe capitulare, pe imobilism. Este ca şi cum nimeni şi nimic nu ar mai avea energia de a debloca un mecanism de apărare. Este ca şi cum sistemul de apărare al valorilor care ne definesc ar fi fost înlăturat, iar inamicii noştri sunt într-o ofensivă de neoprit.
Masacrul de astăzi este însuşi viitorul Europei, în pofida a ceea ce ideologii de serviciu ai optimismului vor afirma, cu siguranţa utopică care îi caracterizează. Statul belgian, incapabil să neutralize reţeau de teroare care operează în cartierele sale, este imaginea, memorabilă şi neliniştitoare, a unei mutaţii cu care suntem contemporani. O armată mobilizată spre a lupta cu duşmanii invizibili, care nu sunt altceva decât proprii ei cetăţeni renegaţi- iată staţia terminus a unei curs de decenii,urmat cu iresponsabilitate.
Islamismul care prinde rădăcini în societăţile europene nu este un accident pasager, ci o provocare la fel de formidabilă ca şi totalitarismul de veac XX, în avatarurile sale clasice. De această dată, însă, inamicii noştri par să aibă în faţa lor state slăbite şi societăţi paralizate de frică şi de conformism. Fibra curajului democratic este slăbită, dacă nu eliminată definitiv de-a dreptul.
