Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Banalitatea binelui si iluminatii

de Vintila Mihailescu     Contributors.ro
Sâmbătă, 12 martie 2016, 18:20 Actualitate | Opinii

Vintila Mihailescu
Foto: Hotnews

La noi, statul de drept este precum iarna lui Băsescu: nu e ca vara, ne ia totdeauna prin surprindere și deci necesită intervenții extra-ordinare. Problema pe care mi-o pun în legătură cu aceasta nu este atît de ce, cum se explică acest regim extra-ordinar (în orice caz, nu cred că se trage din „gena Românului”!), ci doar ce înseamnă și ce implică el pentru viața unei societăți, a societății noastre actuale? Altfel spus: în forma sa ideală, ca utopie a perfecțiunii, ceea ce numim, juridic, „statul de drept” este un regim social al „banalității binelui”, în care binele public (nu separat binele moral sau dreptul juridic) se „banalizează”, devine practică obișnuită, curentă, de la sine înțeleasă – pe scurt, „ordinară”, precum respirația unui organism sănătos. Așa ceva nu se întîmplă cu adevărat nicăieri și puțin probabil că se va întîmpla vreodată. Și totuși, de la acest ideal al unei situații „ordinare” a binelui la practici permanent „extra-ordinare” este o cale lungă. Ce înseamnă deci această „iarnă a vrajbei noastre”, în care statul de drept se manifestă predilect prin acțiuni extra-ordinare, iar binele comun este urmărit prin măsuri ieșite din comun?

*

Mai întîi cîteva exemple concrete, cunoscute de toată lumea, dar menite să ilustreze cazul în discuție.

Voi începe aparent trivial cu „legea anti-fumat”. Era firesc să fie elaborată o astfel de lege, după prima încercare parcă dedicată eludării. Dar de ce a trebuit să fie mai catolică decît papa, mai europeană decît UE, mai restrictivă decît oriunde? Și de ce tonul acesta triumfător-justițiar al unor susținători din intelighenția civică descoperind parcă în fumători o nouă categorie de securiști sub acoperire și un nou motiv al luptei anti-comuniste?

Voi sări apoi la cu totul altceva: săptămîna europeană a apărării trecerilor de pietoni. Nu s-a numit așa, dar a fost o campanie a poliției care parcă asta urmărea. Timp de vreo săptămînă, echipaje de poliție s-au așezat la pîndă în jurul unor treceri de pietoni greu vizibile și au ridicat mii de permise de conducere. Am asistat la o astfel de razie și l-am urmărit pe tînărul ofițer care făcea procesele verbale: ferm dar politicos, ridica permisele cu o sinceră mîndrie a lucrului bine făcut. E dispoziție europeană, noi sîntem primii care o aplicăm! – a explicat el, transfigurat, la un moment dat. A fost o acțiune pentru binele public? Desigur! De atunci stau cu ochii pe trecerile de pietoni ca pe butelie. Dar de ce trebuia să fie o acțiune extra-ordinară cînd mai simplu și mai eficient ar fi fost ca poliția să vegheze la „banala” respectare a regulilor de circulație, toate și tot timpul?

Tot punctual: închiderea unităților industriale poluante. Asta ar fi implicat, de pildă, închiderea practic a tuturor termocentralelor din România în plină iarnă. Poluează? Da. Este ilegal? Da. Dar este de mult și pur și simplu nu poți lăsa o țară întreagă fără căldură în plină iarnă doar pentru a aplica, brusc și exemplar, o lege neglijată Dumnezeu știe de cînd. La această decizie s-a renunțat, dar ea a fost gîndită și propusă de înalți funcționari.

În alt registru, mai grav și mai dramatic: deciziile post-Colectiv. Le știm. Trebuiau luate? Evident – și încă de mult. Mai exact, trebuia aplicată legea existentă. A fost astfel mai mult o măsură excepțională de aplicare în regim extra-ordinar a legilor ordinare dintr-un anumit domeniu. Doar că în acest regim extra-ordinar țara întreagă se află, de jure, în situația de a nu avea „aviz de funcționare”.

În sfîrșit, un exemplu tabu: DNA. E bine că există? Mda, e bine. Mai exact, e bine că, în sfîrșit, se aplică legea și acolo unde ajunsesem cu toții să credem că nu poate ajunge. Dar de ce e nevoie de o instituție extra-ordinară care să aplice o legislație ordinară? Justiția, pur și simplu, nu ar trebui să fie suficientă pentru a face justiție? Și apoi, de ce actul de justiție trebuie să iasă din „banalitatea binelui” și să devină spectacol justițiar? Desigur, este ceva spectaculos să-i vezi pe toți acești inamovibili ai echipei naționale de corupție atinși, în sfîrșit, de „brațul lung al legii”, dar aș face o distincție între prezentarea spectaculosului și spectacularul prezentării: cazul din urmă seamănă a circ fără pîine…

*

Am invocat deja de cîteva ori „banalitatea binelui”. Este, în mod evident, o parafrază la celebra „banalitate a răului” invocată de Hannah Arendt pornind de la cazul lui Eichmann. Nu este o metaforă, ci un concept, unul care a marcat gîndirea filosofică, morală, politică și istorică a secolului XX post-shoa. Este chiar mai mult: o viziune asupra condiției umane și a posibilității Răului în lume, mai exact, asupra condiției inumanului (a „demonului”, dacă vreți) în Om. „Banalitatea” răului nu-l disculpă pe rău-făcător, nu banalizează răul, cum au interpretat unii comentatori ai lui Arendt, ci dimpotrivă, elimină orice circumstanță atenuantă a unei bestialități înnăscute, adică a unei excepționalități care să-l excepteze pe acesta de la regula morală comună: Eichman și alții ca el fac răul nu pentru că sînt ființe demonice, ci în ciuda faptului că sînt persoane ordinare – și tocmai de aceea, apariția răului în existența banală a acestora este mai dramatică și mai înfricoșătoare. Faptul că un Eichman este un banal „desk killer”, cum îl numește David Cesarini, nu îl absolvă pe Eichman, ci ne provoacă pe toți și pe fiecare dintre noi în banalitatea existenței noastre „nevinovate”.

Acestei banalități a răului, Michel Terestchenko îi contrapune (nu opune) „banalitatea binelui”. Păstrînd contextul exterminării evreilor în cel de-al doilea război mondial, acesta anchetează cazul a ceea ce numește „les justes”, cei drepți, cei care s-au sacrificat pentru a-i salva pe alții, în speță evrei (Terestchenko se referă, concret, la cazul lui Giorgio Perlasca și satul Chambron sur Lignon). Ca și în cazul contrar, aceștia au făcut binele sub semnul aceleiași „banalități”, pentru că așa au fost învățați, așa au simțit, așa au făcut și alții din jurul lor. Întrebați de ce, supraviețuitorii au dat din umeri: așa mi s-a părut firesc

Pe scurt, sîntem cu toții oameni „banali” care, puși în situație, putem să devenim în cel mai banal mod cu putință „îngeri sau demoni” și vom acționa (fără a prinde chiar de veste – vorba poetului…) în consecință, convinși însă, și într-un caz, și în celălalt, că facem ceea ce trebuie.

În cu totul alt registru și păstrînd proporțiile, tragedia de la Colectiv ne-a pus și ea în fața acestui fenomen general uman – experiență inițială și inițiatică mai ales pentru tînăra generație, confruntată pentru prima dată în viața ei, pe viu, ca spun așa, cu o ipostază a acestui fenomen. Cu această ocazie, pe de o parte, s-a aliniat „banalitatea răului”, acoperită de hîrtii și practici curente: nu am făcut decît ceea ce făceau toți în „sistem”. Pe de altă parte, „banalitatea binelui”: unii s-au întors pur și simplu în foc pentru a-i salva pe alții, cunoscuți sau nu; cei care au scăpat, au mărturisit apoi că pur și simplu asta au știut să facă, așa au simțit, așa li s-a părut firesc. Nimic extra-ordinar nici de o parte, nici de alta…

*

Banalitatea binelui despre care vorbesc în cele de față are însă alt înțeles, chiar dacă legat, inevitabil, de cele de mai sus. Ea se referă, după cum am mai spus, la utopia unei societăți ideale, în care binele public devine practică ordinară, iar les justes, „cei drepți” despre care vorbește Terestchenko, sînt cetățenii banali ai societății. Dar nu această utopie în sine mă interesează, ci referința la acest ideal pentru a măsura distanța care ne desparte de el. Mai exact, mă voi referi la ceea ce voi numi „iluminați”, adică cei care servesc binele public nu ca pe o „banalitate”, ci ca ceva extra-ordinar, care face și din ei eroi excepționali. Este cazul, voit sau nu, conștient sau inconștient, al majorității celor din spatele exemplelor evocate mai sus și a multor altora asemenea din societatea noastră recentă.

Și de ce ar fi aceștia o problemă socială, în general, și una particulară a noastră? Pentru că justiția nu se face cu justițiari, ci cu funcționari ai justiției, pentru că într-un stat de drept funcționînd normal apărarea dreptului este și ea birocrație funcțională, pentru că urmărirea binelui public trebuie să se apropie cît mai mult de banalitate și nu de excepționalitate. Or, „iluminații” se consideră funcționari „ordinari” ai binelui, dar acționează ca eroi „extra-ordinari”, făcînd din exercițiul binelui o excepție, iar din ei înșiși, personaje excepționale. Ei refuză să se pună în slujba banalității binelui deoarece cred (și mulți sînt chiar habotnici în credința lor!) în caracterul extra-ordinar al binelui public, care trebuie pogorît pe pămînt, acum și aici, în clipa astrală a propriei lor meniri pe pămînt. Pentru a practica acest soi de misticism al binelui public, ei cred și într-o sursă „divină” a acestuia, în raport cu care ei înșiși sînt doar mesageri providențiali. Rînd pe rînd sau după caz, această sursă de unde emană Verbul binelui este Neamul sau Uniunea Europeană, cu capitală la Bruxelles sau Washington, nu contează. Punîndu-se în slujba acestui adevăr revelat, devin – eventual fără să știe, poate fără să vrea, dar, în orice caz, fără să o recunoască – funcționari în sensul umil al termenului, slugi parvenite care nu fac decît să „implemeteze” binele revelat. Care s-ar putea să fie sau să nu fie și un bine public real.

Despre ce vorbesc, mai concret? Despre actori publici, politici sau civici, erudiți sau semidocți, care „văd idei” precum personajele lui Camil Petrescu, și care vor – de multe ori de bună-credință – să salveze cu ajutorul lor țara aflată în restriște. Că se află în restriște, este adevărat; că e nevoie de intervenții ferme este și mai adevărat. Dar nu așa. Nu prin măsuri extra-ordinare și, de regulă, reactive și/sau doar electorale; nu în numele unui Neam din „Cîntarea României” reloaded sau al unei Uniuni Europene de deasupra Europei. Nu aplicînd, iluminați, directive europene care nu sînt, de fapt, decît cadre de negociere (și pe care, după cum mi-au mărturist, off the record, mai mulți funcționari europeni, România nu le-a negociat aproape niciodată în avantajul său). Nu certînd poporul că v-am spus eu, dar n-ați vrut să mă asculați! Și, oricum, nu sub imperiul urgenței, al clipei astrale și al misiunii providențiale.

Poate că este adevărat că am avut – și încă mai avem – nevoie, nu știu de ce, de un erou salvator, de un justițiar providențial, dar acum parcă prea mulți se înghesuie să-și ofere serviciile excepționale. Problema este că atunci cînd banalitatea binelui dispare chiar ca ideal, iar binele comun devine o excepționalitate, această stare extra-ordinară generează, la rîndul ei, excepții și exceptări de la binele comun, imposibil de realizat în această formă. Altfel spus, atîta vreme cît statul de drept se manifestă predilect prin acțiuni extra-ordinare, iar binele comun este urmărit prin măsuri ieșite din comun, vom fi condamnați să o luăm mereu de la capăt, la măsuri excepționale societatea răspunzînd prin căutarea de excepții și exceptări, ceea ce va obliga statul să găsească, tot de urgență, alte măsuri extra-ordinare: extra-ordinar, binele nu mai poate fi un „bine durabil”.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













1665 vizualizari





ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă