O perspectivă geopolitică include un spectru larg de atribute fizice– geografia, geologia, clima, topografia, hidrografia, resursele naturale-, la care se adaugă elemente de demografie și științe aplicate. Scopul unei astfel de abordări este evaluarea, înțelegerea, explicarea și predicția evoluției și comportamentului politic internațional al unei anumite regiuni sau populații. Pe scurt, geopolitica studiază importanța locului unde trăim. Cum prezența râurilor îi face pe oameni să interacționeze diferit decât prezența munților. Cum aceste diferențe conduc la mari decalaje în bogăție, cultură și strategie militară.
Geopolitica îndepărtează ideologicul, emoționalul și normativul (ce vrem, ce simțim și ce căutăm) din analizele făcute, lăsând doar ceea ce este. Geopolitica nu are nimic de-a face cu geografia politică sau deterministă, care a încercat, de-a lungul timpului, să justifice superioritatea culturală și intelectuală a unor țări asupra restului lumii.
Pentru simplificare, voi utiliza în articolul de față numai patru factori[1] ca să încerc o abordare din perspectivă geopolitică a statutului de mare putere al Germaniei: modalitățile de transport și vecinătățile, importanța navigației de apă adâncă și rolulindustrializării.
Modalități de transport și vecinătăți
Transportul fluvial și maritim este incomparabil mai ieftin decât cel pe uscat (șosele, autostrăzi, căi ferate) pentru că, în primul rând, nu are nevoie de construirea și menținerea unei infrastructuri, uneori scumpe (tunele, poduri, viaducte etc.): de 40 ori mai ieftin în zonele de câmpie și de 70 ori în cele de munte, puțin populate.[2]
Din punctul de vedere al transportului, Berlinul este probabil cel mai bine plasat oraș mare de pe glob. Situat la intersecția râurilor Spree și Havel, ambele navigabile, Berlinul se găsește la numai 100 km de Oder. În plus, în apropierea Berlinului curg alte râuri importante: la vest, Rinul, navigabil până la Basel; la est, Vistula; la sud, Dunărea, al doilea râu ca lungime al Europei, și printre puținele care curg către sud-est, străbătând Alpii și Carpații vestici.
Orice hub economic, centrat pe Berlin, ar fi facilitat, teoretic, o rețea de transporturi către aproape oricare locație importantă din Europa. Cu o astfel de locație, Berlinul era predestinat să facă din Germania o mare putere, cu legături economice către Marea Baltică, Nordului și Neagră. Dar Germania nu s-a dezvoltat la fel de repede ca alte puteri europene. De ce?
Geografic, Germania nu este localizată la marginea continentului, ca Spania și Portugalia, și nici nu este o insulă, ca Marea Britanie. Ea se găsește în mijlocul Câmpiei Nord Europene. Asta înseamnă o vulnerabilitate crescută a pământurilor germane. La est, granița cu Polonia este greu de apărat. La vest, se găsește Franța, o mare putere ea însăși. Puterile maritime puteau hărțui ușor – iar uneori, au stăpânit chiar – lungul țărm nordic.
Fiind în mijlocul Europei, teritoriul Germaniei a fost un câmp de bătălie important pentru a obține dominația în Europa. Germania se învecinează cu șase alte naționalități (polonezi, francezi, elvețieni, olandezi, cehi și danezi). Relativ aproape se găsesc alte țări: Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Lituania, Rusia, Ungaria și Italia. Raportat la proximitatea și magnitudinea rivalilor săi, Germani se găsește în cea mai proastă poziție strategică de pe glob.
Pentru că este plasată în mijlocul continentului, Germania a avut mari probleme în a deveni unificată. Râurile sale curg în diferite direcții, în diferite mări și sunt frontiere comune cu unii vecini. Țara însăși este străbătută prin mijloc de Munții Harz, separând orașele de o parte și de alta. Este ca și cum Munții Apalași ar separa Bostonul de New York și Washington. Prezența a șase puteri majore în jur, controlând nu numai zonele de frontieră, ci și, uneori, întinse porțiuni din teritoriile interioare, inclusiv sistemele hidrografice ale Rinului și Oderului, a încetinit masiv tendințele de unificare ale germanilor. Astfel s-ar putea explica faptul că primul proto-stat german al Brandenburgului nu a început să se stabilizeze ca țară independentă până în secolul al XV-lea.
Navigația de apă adâncă
Germaniei i-a lipsit la început accesul independent la ocean. A trebuit să cucerească portul Stettin pe Oder în 1720, pentru că, în sfârșit, Germania să controleze una din deltele sale majore[3]. Dar și așa, accesul la apă adâncă a fost limitat: insula daneză Zealand este perfect plasată pentru a controla traficul maritim între Mările Baltică și Nordului. De-abia în 1871, Germania a obținut acces necontrolat la ocean, atunci când portul Hamburg, din delta Elbei, a devenit parte a imperiului german.
În timp ce în restul Europei începuse un boom economic din cauza navigației de apă adâncă încă din 1600 (Spania și Portugalia), Germania rămăsese dependentă de transportul rutier mai scump. Germanii au trebui să aștepte peste 200 de ani pentru ca, în sfârșit, geopolitica să joace pe cartea lor:
Industrializarea
Deoarece condițiile naturale nu au fost la fel de favorabili ca în cazul altor puteri europene, Germania a trebuit să se dezvolte într-un mod original, în care, următorii factori au condus la succesul fulminant al industrializării:
Guvernarea locală. Dacă fragmentarea teritorială, creatoare de mici stătulețe autonome, și dispersia rețelei hidrografice, împiedecând legături rapide și directe, au limitat capacitatea Berlinului de a comunica și consulta rapid toată țara, atunci autoritățile locale au trebui să învețe să acționeze pe cont propriu. Guvernele locale au fost forțate să se descurce cu resursele disponibile la fața locului: financiare, tehnice și militare, plus forța de muncă locală. Identificarea și atragerea talentelor locale a devenit o prioritate a dezvoltării și o condiție a supraviețuirii într-o regiune unde competiția (Austria, Franța) era intensă. Liderii locali și staff-urile lor au dezvoltat calități organizaționale excelente și au mobilizat pe fiecare cetățean să contribuie la binele comun și propășirea orașului în care trăiau.
Spre deosebire de alte culturi, guvernele locale din Germania se bucură de un respect fără pereche în comunitățile lor: sunt modele de profesionalism, integritate și eficiență administrativă.
Infrastructura. Poate că nicio altă realizare n-a contribuit mai mult la unificarea și industrializarea Germaniei decât construirea unei infrastructuri extinse și performante. Datorită condițiilor geografice și hidrografice specifice (granițe fragmentate, rețele fluviale fără interconectare națională), puternicele orașe germane s-au văzut nevoite să adopte politici comerciale cu diverși parteneri, uneori chiar cu țările rivale. În sud, provinciile Bavaria, Württemberg și Baden erau toate componente ale sistemului hidrografic dunărean, astfel că legăturile lor comerciale și culturale cele mai importante erau cu Viena. În vest, Alsacia-Lorena și toată regiunea Rinului au dezvoltat contacte multilaterale cu Franța și Olanda. Deși numărul etnicilor germani era mare, Schleswig și Holstein au aparținut Danemarcei până în 1864.
Pentru a lega toate aceste provincii, Berlinul a construit cea mai avansată, la vremea respectivă, infrastructură de transporturi. Germanii au avut o rețea națională de căi ferate încă din 1840 – cu trei decenii înainte de consolidarea politică a statului lor. Când Brandenburgul a evoluat și s-a extins sub diferite nume – Prusia, Confederația Germană și, în fine, Imperiul German –importanța infrastructurii a crescut corespunzător: noile achiziții teritoriale, având deja legături pre-existente cu puterile rivale, au trebuit să fie conectate la hub-ul berlinez.
Calitatea germană (Made in Germany). Ca să supraviețuiască și să prospere în climatul competițional al Europei Centrale, germanii au trebuit să exceleze în tot ceea ce făceau. Foarte curând, ei și-au dat seama că fără o calitate excepțională a muncii lor, nu pot controla concurența, atât internă, cât și externă.
În 1717, Prusia avea deja învățământ obligatoriu – cu 150 de ani înaintea Angliei. Germanii au creat prima armată regulată și permanentă, iar în 1740 se putea deja lăuda cu a patra forță militară din Europa, deși, ca populație, erau pe locul 12. Până în 1860, Prusia instalase mai mulți kilometri de căi ferate decât Franța, deși a început mai târziu industrializarea și avea un teritoriu mai mic decât o treime a celui francez[4].
Excelența germană nu s-a manifestat doar în performanțele infrastructurii naționale și calitatea armatei, ci și în modul în care s-a instituit ierarhia socială. Pentru prima dată în lume, pe teritoriile germane, oamenii de știință, industriașii, prinții militari, finanțiștii ș.a. au primit un statul social egal. Aceste categorii sociale erau invitate – și avea dreptul – să consulte și să dea sfaturi tuturor nivelelor guvernamentale, ajungând până la cancelar sau împărat.
Atragerea capitalului privat. Toate măsurile descrise mai sus – educație, infrastructură, armată regulată, bază industrială – necesitau mari sume de bani pentru a fi puse în aplicare și menținute în timp. Banii necesari au trebuit să vină de la populație. Depunerile personale au fost conectate cu rezervele guvernamentale în cadrul unor bănci centralizate, ai căror funcționari, hiper-competenți și sârguincioși, au avut grijă ca proiectele statului să primească finanțare prioritară. Această politică a asigurat Germaniei posibilitatea construirii unei infrastructuri scumpe, dar largi, și menținerea unei armate regulate într-o perioadă în care recruții erau (aproape) toți țărani. La insistențele guvernului național, băncile locale au început să fuzioneze, transformându-se în bănci regionale puternice și capabile să servească mai bine interesele statului. Practic, s-a realizat o coaliție remarcabilă între lumea financiară, lumea industrială și guvernele locale germane.
