Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Ucraina, la doi ani dupa "bascularea" catre Vest

de Serban F. Cioculescu     Contributors.ro
Sâmbătă, 13 februarie 2016, 10:08 Actualitate | Opinii

Serban Filip Cioculescu
Foto: Arhiva personala

Pe 22 februarie se împlinesc doi ani de când fostul lider al Ucrainei, Victor Ianukovici a părăsit, pe fugă şi în secret, luxoasa sa reşedinţă din Kiev, plecând în fruntea unui convoi format din rude, oficiali şi apropiaţi către graniţa cu Rusia. Se temea să nu fie capturat şi linşat de revoluţionari, Kievul fiind scuturat de valuri de proteste populare, la fel ca şi Vestul Ucrainei. De atunci e dat în urmărire iinternaţională la cererea Ucrainei, fiind acuzat pentru pierderile de vieţi omeneşti produse în perioada marii revolte stradale contra regimului său, între noiembrie 2013 şi februarie 2014.

Ianukovici ajunsese preşedinte în februarie 2010, fiind sprijinit clar de Moscova, la fel ca şi în 2004, când fusese învins finalmente de pro-occidentalul Iuscenko, în urma acuzaţiile de fraudă electorală, soldate cu repetarea scrutinului prezidenţial (tot sub efectul străzii). El a câştigat cu un avans de 4% în faţa Iuliei Timoşenko, ex-premier, politician acuzat de acte de corupţie şi ulterior arestat, spre a fi eliberat după “revoluţie”.[1] Ea reprezenta drepta politică, naţionaliştii şi liberalii, în timp ce fostul preşedinte Iuscenko nici nu a ajuns în turul al doilea.

Trebuie spus că Moscova se implicase activ în ambele campanii, cea din 2004 şi 2010, sprijinind cu fonduri şi logistică tabăra Partidului Regiunilor, condus de Ianucovici, şi cu bază electorală mai ales in estul rusofon, sudul pro-rus (Odesa) şi Crimea, unde se aflau două milioane de etnici ruşi. Noul preşedinte a susţinut drepturile minorităţilor non-ucrainene, mai ales oferind statut de limbă oficială secundară rusei in zonele unde rusofonii erau concentraţi masiv, dar şi limbii române in Bucovina. El nu a avut curajul să anuleze legislaţia privind Holodomorul, promovată de predecesorul său, dar a retras “medaliile” de erou ale lui Stepan Bandera, celebrul luptător naţionalist anti-sovietic din perioada interbelică.

Preşedintele şi partidul său au scos rapid ţara din ecuaţia aderării la NATO, adoptând un “no block policy” (neutralitate temporară, neînscrisă în constituţie), dar în schimb el s-a declarat adept fervent al aderării la UE şi a intensificat eforturile in acest sens. De asemenea, ca să obţină gaze naturale mai ieftine din Rusia (la pachet cu suma de 100 milioaneUSD pe an) a prelungit printr-un decret staţionarea flotei ruse din Crimea pentru încă 25 de ani, fiind acuzat de opoziţie că a trădat interesul naţional.

Lucru la fel de grav, nu a investit destui bani în reforma armatei şi cumpărarea de arme moderne, ceea ce explică de ce armata ucraineană a fost nepregătită pentru confruntarea cu soldaţii Rusiei. Forţele de ordine internă “Berkut” erau mai bine antrenate şi motivate decât forţele armate naţionale. La fel ca şi predecesorii săi, nu a depus eforturi susţinute spre a profesionaliza serviciile de informaţii şi a elimina agenţii infiltraţi ai Rusiei, fapt ce explică şi el pierderea Crimeei fără luptă.

În vara şi toamna anului fatidic 2013, când se prefigura semnarea acordului de liber schimb cu UE, Ianucovici s-a aflat prins între ciocan – Rusia care se opunea clar- şi nicovală – ucrainenii adepţi ai occidentalizării, aflaţi in Vest dar şi in Kiev şi alte mari oraşe din Est. După ce a încercat fără succes să convingă Rusia şi UE că Ucraina poate adera atât la piaţa comună europeană cât şi la Uniunea vamală (ulterior Uniunea Economică Eurasiatică) condusă de facto de la Moscova, s-a confruntat cu mari manifestaţii de stradă, între noiembrie şi februarie 2014. A solicitat sume de bani exorbitante de la UE, ştiind că va fi refuzat, şi a anunţat că economia ţării e aproape de colaps, având aşadar nevoie de fonduri pe care doar Rusia i le putea da. După ce forţele de ordine Berkut şi bătăuşii regimului (tituşki) au comis violenţe contra manifestanţilor, soldate cu moţi şi răniţi, a fost forţat să fugă în Rusia in februrie 2014.

Noul regim instalat la Kiev în urma “revoluţiei” străzii avea să se confrunte cu pierderea Crimeei, în urma unei acţiuni subversive complexe din partea Rusiei (vă mai aduceţi aminte de “soldăţeii verzi” fără insigne şi pe care Putin iniţial nu şi-i-a asumat? Dar de ofiţerii ucraineni care au trădat trecând cu căţel şi purcel de partea invadatorilor?) şi cu o rebeliune a radicalilor rusofoni din provincia estică Donbas, antrenaţi şi înarmaţi tot de Moscova, pierzând de facto controlul asupra estului acestei regiuni.

Echipa Poroşenko-Iaţeniuk avea să fie validată prin alegeri parlamentare şi prezidenţiale, cu toate că noua conducere nu a fost recunoscută de Rusia de la început. În octombrie 2014, cu o participare la vot de 52,4%, Blocul Poroşenko a obţinut cele mai multe locuri in Parlament, adică 132, urmat de Frontul Popular al lui Iaţeniuk, cu 82. În mod straniu, radicalii din Sectorul de Dreapta au obţinut doar un loc iar cei din Svoboda şase, in timp ce, pentru prima dată după 1991, comuniştii au ratat intrarea în Radă.[2] Rezultatele nu indică cu adevărat voinţa tuturor ucrainenilor, deoarece in mai multe districte din Doneţk şi Luhansk, dar şi in Crimea, nu s-a putut vota din cauza conflictului existent. Blocul opoziţiei, fostul Partid al regiunilor a ieşit al patrulea cu 8% din voturi, dar e clar că nu a putut conta pe voturile multor ruşi şi rusofoni, in zonele unde nu s-au desfăşurat alegeri, Crimea şi Donbas.

Evident, Petro Poroşenko şi Arseni Iaţeniuk, alături de restul clasei politice naţionale, nu recunosc pierderea Crimeei şi cer Rusiei să nu mai trimită trupe şi arme in Donbas. Între timp s-au semnat mai multe armistiţii, după dificile negocieri franco-germano-ruso-ucrainene – Minsk I (septembrie 2014), Minsk II (februarie 2015) – dar luptele nu au încetat, la câteva zile practic  au loc incidente armate, soldate cu morţi şi răniţi. Senzaţia generală e că ambele tabere stau pregătire pentru o nouă campanie militară de primăvara…

Acum Ucraina a rămas de facto fără circa 4 milioane de etnici ruşi (cei din Crimeea precum şi refugiaţii din Est, mulţi ajunşi in Rusia de frica războiului), baza fostului Partid al Regiunilor a fost diminuată, iar actuala conducere se revendică de la idei de centru (inerent naţionaliste, dar mai degrabă un naţionalism moderat), încercând să se facă acceptată şi de elemental rus din Ucraina. Nu există garanţia că Rusia nu va încerca să controleze toată Ucraina sau măcar zona numită de politicienii şi strategii ruşi pro-Putin “Novorossia”, preluând un termen din secolul al-XVIII-lea când Imperiul rus era în plină expansiune în zona Mării Negre.

Poroşenko, a introdus in iulie 2015 în Rada Supremă proiectul de modificare a constitiţiei, care presupunea descentralizarea puterii prin menţinerea modelului de stat unitar.E vorba de mai multă autonomie regională inclusiv pentru teritoriile din Est. Astfel, comunităţile urmau să devină prinicipalele unităţi administrative. Puterea centrală va ceda comunităţilor nu doar o parte din atribuţii, dar şi resurse financiare adecvate. Kievul nu va mai avea dreptul de a numi în funcţie guvernatori, iar comisiile executive locale vor trece în subordinea consiliilor locale. Totuşi, problemele ce ţin de politica externă, apărare, securitatea naţională şi domnia legii, vor rămâne de competenţa puterii centrale. Nu s-a prevăzut instaurarea unui regim special pentru anumite raioane din regiunile Lugansk şi Doneţk, ci doar se afirmă că statutul special va fi stabilit printr-o lege aparte.[3] Discutarea acestor legi în Rada din Kiev a generat lupte de stradă violente între extrema dreapta  şi poliţie, în faţa Radei, fiind vorba de trei morţi şi de o sută de răniţi din rândurile forţelor de ordine, după aruncarea de grenade fumigene de către protestatari.[4] Poroşenko a afirmat în 2015 că federalismul e ca o „infecţie” trimisă de Rusia asupra Ucrainei dar că ar accepta un referendum popular, ştiind dinainte că 90% dintre ucraineni vor respinge federalismul acceptând doar descentralizarea puterii.

E clar că Ucraina nu acceptă federalizarea cerută de Rusia şi de unele cercuri din Occident (politicieni din Germania, grupuri din Parlamentul European etc.) deoarece ar părea un gest de slăbiciune în faţa separatiştilor, a interzis posturi de radio şi tv in limba rusă ca metodă de a diminua soft power-ul rusesc. Nu ar face faţă unui război clasic cu Rusia, după cum războiul hibrid este şi el foarte greu de contracarat. Ucraina a primit câteva sute de instructori americani şi echipamente militare non-letale de la unele state NATO, dar nu destule şi nici prea sofisticate aşa încât să devină o forţă redutabilă pentru Rusia. Nu putem şti ce se va întâmpla dacă in SUA va ajunge la Casa Albă un preşedinte republican la finele anului 2016, şi dacă acesta va dori să provoace Rusia pe frontul ucrainean, ca să o slăbească pe cel sirian… Între timp, conducătorii Ucrainei sunt tentaţi să fortifice graniţa de Est ca să blocheze măcar simbolic incursiunile Rusiei: în iunie 2014 oligarhul Ihor Kolomoisky, pe atunci un apropiat al preşedintelui, a propus ridicarea unui gard de beton armat pe toată graniţa cu Rusia. Proiectul a fost aprobat cu entuziasm şi s-au alocat fonduri, fără a se spune că mai întâi Ucraina trebuie să elimine forţele ruse deja aflate pe teritoriul ei.[5] Nu s-a mai auzit nimic de acel zid. Totuşi Poroşenko şi Iaţeniuk trec sub tăcere faptul că în marile oraşe din Est, cum ar fi Harkovul, doar 6,9% din populaţia vede conflictul ca un război intre Ucraina şi Rusia în timp ce 38,1% îl vede ca pe o încleştare între SUA şi Rusia, blamează Kievul pentru că a “chemat americanii” şi în majoritate se pretind neutri.[6] Politica oficială a Kievului e de a spune că în Donbas e un conflict ruso-ucrainean, în timp ce Rusia vede acest conflict ca unul între ea şi Occident, Ucraina fiind doar pionul care a permis NATO să încerce din nou expansiunea spre Est.[7]

In ce o priveşte, Rusia începe să conteste simbolic spargerea şi dispariţia URSS, numită de Putin “cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. In iulie 2015, procuratura din Rusia a afirmat că a primit o cerere de examinare a legalităţii proclamării independenţei statelor baltice. Chiar dacă preşedintele Putin s-a dezis de acest gest, totul sugerează că Rusia începe să conteste dispariţia URSS şi să preseze tot mai serios acele foste republici sovietice care manifestă atracţie pentru Occident. Pe termen lung, Rusia nu e dispusă să-şi retragă sprijinul pentru separatiştii din Doneţk şi Luhansk, oricum nu câtă vreme la Kiev nu vine din nou la putere un alt Ianukovici, ceea ce acum e extrem de puţin probabil. Agresivitatea Rusiei a împins Ucraina către Vest, cu toate că e încă departe de a fi acceptată în UE şi NATO. Iar preocuparea Moscovei pentru implicarea pe frontal sirian, precum şi dificultăţile sale economice au redus probabil riscurile unei noi agresiuni asupra Ucrainei, cu toate că nimic nu e perfect previzibil. Pe plan intern, nu e deloc sigur că moderaţii şi reformiştii vor deţine puterea pe viitor, existând şi o recrudescenţă a mişcărilor de extremă dreaptă, ultra-naţionaliste, care sunt capabile să arunce din nou ţara în haos. Ca să nu mai menţionăm că şi ruşii şi rusofonii (împuţinaţi după pierderea Crimeei) vor dori să aibă un cuvânt de spus.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















[P] Foodpanda recomanda:Cele mai gustoase preparate de sezon, care te incalzesc si te mentin in forma

Toamna nu-i ca vara, dar, cu siguranta, este mai bogata! De ce? Pentru ca toamna se numara OFERTELE foodpanda! Astfel, acum poti comanda convenabil cele mai gustoase preparate de sezon, care te incalzesc si te mentin in forma!
1682 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică