Astăzi la metrou o bătrână în doliu mânca pufuleți.
Ședea pe scaun într-o stație, nici dreaptă nici încovoiată, nici tristă nici veselă, ședea, mânca și aștepta.
Basmaua, pantofii, paltonul, punga de pufuleți erau atemporale. Te uitai la ea și nu aveai niciun indiciu asupra timpurilor care o făcuseră posibilă. Putea fi în un produs al anilor ’65, ’75, ’83, ’98.
O văzusem pe femeia asta de zeci, poate de sute de ori de-a lungul vieții. Nu s-a schimbat deloc. Același chip placid, aceeași basma legată în față, același palton de postav jilav cu croitură dreaptă, aceleași încățări fără formă, aceiași pufuleți din ce în ce mai sărați pe măsură ce mâna ciolănoasă scormonea, îndemânatică, prin adâncurile pungii.
Proust avea madlena lui, eu am bătrâna mea în doliu. Când eram copil o vedeam duminica, pe scaun, în fața porții, în satul bunicilor. O vedeam seara în priveghi, niciodată în camera mortului, ci afară, în ogradă, șezând pe banca acoperită cu pled. O vedeam în trenuri personale, mergea spre oraș să viziteze pesemne rude și nepoți; altfel de ce să fi avut în geanta cu închizătoarea ruptă încă o pungă de pufuleți?
O vedeam din când în când în vreun colț de parc bucureștean, stând pe vreun colț de bancă, mereu singură, niciodată stingheră, cu pufuleții ținându-i loc de gânduri.
Nu vorbea cu nimeni și nimeni nu vorbea cu ea. N-am aflat niciodată cine i-a murit. N-am avut niciodată idee ce simte, ce crede, ce speră. Am zis să aflu astăzi ce n-am aflat vreme de treizeci de ani. M-am așezat lângă ea și am întrebat cât am putut de firesc: ”Dumneata crezi în Dumnezeu?”
Bătrâna m-a privit prompt, indescifrabil, și-a retras imediat mâna din pungă, s-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat cu pași smuciți spre scara rulanta. Totul, în mai puțin de zece secunde.
Am privit-o urcând. A urcat fără să se uite în urmă, a tot urcat și dus-a fost.
Eu mi-am ratat interviul, ea și-a ratat destinația. Ce a rămas, e conturul unui arhetip: femeia româncă dintotdeauna și de peste tot care-și poartă punga de pufuleți și hainele negre prin viața de zi cu zi. Ce simte și ce speră, nu știe nimeni cu adevărat. Chiar dacă ți-ar vorbi despre Dumnezeu, tot n-ai afla ce crede, de fapt, despre El.
Unii se vor fi gândit deja că țin cu tot dinadinsul să vorbesc în paradoxuri. Nu-i așa.
Ceea ce-mi propun cu acest text este să încerc să explic, atât cât m-oi pricepe, de ce e nu e deloc simplu să răspundem la întrebarea “mai e românul credincios?”
Voi încerca să formulez un răspuns nuanțat. Lipsa nuanțelor ar descalifica din start orice explicație la o problemă atât de complicată. Ce-i drept, internetul duduie de comentarii, analize și verdicte. Unele sunt aduse din condei, altele sunt aduse din topor. Cei mulți s-au pus, totuși, de acord: se plâng, scuturați de dezgust, că țara e plină de icoane și de pupători de moaște.
Sunt sincer deranjată de această punere de problemă. Îmi pare deopotrivă puerilă și răuvoitoare. M-am simțit, deci, îndemnată să reflectez nu doar asupra motivelor pe care le-ar avea unii să se simtă scârbiți de cozile la moaște, ci și asupra propriei mele iritări vizavi de scârba lor.
E adevărat că în ultimii ani, pe la conferințele internaționale, n-a fost om cu care să fi intrat în vorbă și care să nu mă fi iscodit: “cum e la voi cu moaștele?” Fac cercetare de teren prin satele României de cel puțin zece ani, dar nu mi s-a părut niciodată că interesul pentru moaște tămăduitoare e general și indiscutabil. Dimpotrivă. Unii sunt fățiș dezinteresați. Mulți dau din umeri. N-aveai cum să spui, însă, sociologului olandez sau britanic așa ceva. Nu fără să-l dezamăgești crunt. Dacă tot ieși “afară” la conferințe, e bine să ieși bine. E bine, adică, să faci pe plac, să nu înșeli așteptările. Vorbești, deci, despre ceea ce-i lasă pe alții cu gura căscată: despre religia populară în România ori despre corupția BOR. Ori taci din gură.
Din nefericire pentru noi toți, din motive de rating, subiectul a fost supraexpus.
Afară de câteva lucrări care documentează echilibrat și rafinat fenomenul pelerinajului, proporțiile pe care le-a luat dezbaterea în marginea acestui subiect depășesc cu mult anvergura sa reală.
Ceea ce-mi pare cu adevărat interesant nu e buluceala din fiecare octombrie la hramul Sfintei Parascheva (religia populară nu e cine știe ce noutate), ci reacția de stupoare pe care o trezește această practică printre românii “civilizați” – atât printre cei care se declară, bineînțeles, creștin-ortodocși la fiecare strigare, cât și printre ateii militanți, acea castă bizară de eterni puberi învârtoșați. Însuflețirea acestor liber-cugetători nu cunoaște margini. Ar merge ei înșiși zeci de kilometri pe jos, ar sta ei înșiși zile și nopți la coadă doar ca să-i poată ocărî în față pe acei “spălați pe creier” căzuți în genunchi în fața icoanei Sfântului Efrem cel Nou. Imaginea unor atei cu fețe sluțite de dezgust, cu tremur și salivă acră în colțurile gurii schimonosite arătând cu degetul potopul de oameni veniți să pupe moaște, pare ruptă dintr-un roman dostoievskian. Culmea e că unii nu pot funcționa fără ceilalți. Se miră unii de ceilalți, se ofensează și se suspectează reciproc de o neagră prostie. Angajamentul lor te lasă perplex.
Cred că tandemul ăsta indestructibil, caraghios și tragic deopotrivă, este ceea ce ar trebui, de fapt, să intereseze. General vorbind, dacă nu stai tu însuți la coadă la moaște, e musai să te arăți deranjat de cei care stau. E musai, adică, să te delimitezi vehement de aceștia.
Cred că aici, între aceste două extreme, poate fi surprinsă infailibil România de astăzi. Nu cred să mai existe astăzi vreo Românie profundă. Totul se joacă sub nasul nostru, la suprafață, în văzul tuturor, iar ceea ce se vede e o Românie profund schizoidă, un amestec inimitabil de modern și ne-modern care conduce, iată, la polarizări îndârjite.
Procesul abrupt de emancipare (de sub rânduiala tradițională), cu toate neajunsurile pe care le presupune – valori ambigue, așteptări nerealiste, decalaj economic şi mentalitar între bogaţi şi săraci – a contribuit la conturarea și mai apăsată a profilul unei naţiuni care nu reușește să-și gestioneze nici impulsurile vindicative, și nici pe cele pasiv-resentimentare. Peste sate și orașe s-a lăsat o confuzie pâcloasă.
Nu cred că e nevoie să amintesc cititorilor acestui articol cât de precară este securitatea ontologică într-un spaţiu fost comunist. Procesul abrupt de individualizare s-a produs, firește, în tot blocul de Est, dar noi am perpetuat, tenace, niște structuri mentale dobândite în perioada comunistă asimilând în același timp, la fel de tenace, valori și modele occidentale pe cât de promițătoare pe atât de constrângătoare. Ne împlinim, ca indivizi, smucit, prin decizii mecanice ori arbitrare, prin zvâcniri irepresibile de impostură care au condus în curând la o adevărată și “rafinată” cultură a imposturii. Am devenit, tocmai de aceea, și mai nesiguri. Pe de o parte, ne vine greu să ne rupem de popor; pe de altă parte, tentaţia cosmopolitismului rămâne irezistibilă. Ea se manifestă şi se împlineşte, astăzi, în România, la cote paroxismale.
Experiențele spirituale gratificante s-au diversificat, atunci, și ele. Am început să credem în de toate. Wellness-ul și medicina profilactică sunt pe cale de a deveni – și la noi! – religii în toată regula. Când mântuirea devine inactuală, vindecarea comprimă toate speranţele pe care o epocă este capabilă să le producă şi să le întreţină. Nu intru în amănunte. Despre asta am vorbit cu alte ocazii. Ce voiam să spun este că nu cred să existe, la ora asta, în România, context social nerevendicat “patologic”, de impulsurile noastre schizoide. Această stare de neaşezare nu are cum să nu influenţeze atitudinea noastră faţă de viaţă, moarte și Transcendență. După mine, religiozitatea românilor nu se mai leagă astăzi neproblematic de religia tradițională, chiar dacă BOR se laudă în continuare că românii sunt, într-un procent covârșitor, de partea ei.
Ce poate însemna asta? Rog cititorul să-mi îngăduie să explic câteva lucruri esențiale despre circumscrierea religiei, astăzi:
În mare, se vorbește despre “îmbisericiți” (churched) și “neîmbisericiți” (unchurched), despre cei care aparțin unei biserici fără însă a mai crede în Divinitate (belonging without believing) și despre cei care cred în Divinitate fără însă a aparține vreunei biserici (believing without belonging). Unii au criticat această sintagmă (propusă de Grace Davie) pe motiv că i-ar lipsi ţinuta sociologică. A face caz (sociologic) de “neîmbisericiții” care cred în Dumnezeu fără să pună, însă, piciorul în biserică înseamnă să iei în răspăr ceea ce are religia definitoriu : adicădatoria cultică, actul explicit care atestă apartenenţa şi, în ultimă instanţă, condiţionează mântuirea. ”Neîmbisericitul” rămâne, deci, pentru universul creştin rânduit şi primenit în tradiţie, oaia pierdută care, dispensându-se de biserică, ratează accesul la o religie a participării.
Există, însă, și contraargumente: măsurarea religiei de azi cu măsurile de odinioară nu mai are noimă. Formele sale de expresie, tipologia experienţelor religioase, instrumentarul său lingvistic și, în cele din urmă,varietatea universurilor spirituale sunt astăzi, deconcertante. Unii cred în Divinitate fără să simtă nevoia “îmbisericirii”, și cine suntem noi să-i contrazicem?
Pentru sociologul religiei, deci, “neîmbisericitul” este exact ceea ce trebuie să fie: “regula de aur”, “produsul” și “norma”, de nu chiar “raţiunea de a fi” a neo-modernității: când valul religiei se retrage, rămân vederile fără viziune și valorile consensuale produse prin simplificări succesive, pe scurt, fâşia de nisip mişcător a unei descentralităţi căruia “neîmbisericitul” i se abandonează. Această fâșie de nisipuri mișcătoare este, însă, la răstimpuri, scuturată de…fiorul sacru. Și aici apare un alt aspect deconcertant: ”religiozitatea” este nu numai greu clasificabilă, ci chiarincalificabilă. Nimeni nu mai poate identifica tipurile de mecanisme psiho-sociale pe care le presupune.
Discursului religios tradiţional, laborios și închis, îi este astăzi preferat discursul religios improvizat, “universul spiritual personal” care mustește adesea de contradicţii logice şi de enormităţi teoretice. Nici coerența dogmatică nu este punctul lor forte. De fapt, logica şi litera nu reprezintă o prioritate. Iar duhul suflă unde vrea, când vrea şi mai ales cum vrea. Sociologul religiilor e oricând gata să ia în considerare niște configuraţii culturale distincte pentru abilitatea lor intermitentă de a vehicula sacrul.
Dacă nu ținem cont de toate aceste posibilități, nu vom pricepe absolut nimic din ceea ce s-ar mai putea numi astăzi homo religiosus.
Cei mai mulți se separă, deci, emoțional de un anumit sistem de credințe, dar vor continua să întrețină relații capricioase cu rânduiala tradițională. Inevitabil, deci, apare religia privată. Și, prin aceasta, confuzia între diverse categorii de credincioși. Fluiditatea angajamentelor religioase ar putea zădărnici orice tentativă de departajare clară. Unii îşi consumă trăirile religioase în intimitatea apartamentului propriu şi nu doresc să dea socoteală nimănui asupra credinţei lor în “Dumnezeu”. Nu poți anticipa cum vor răspunde oamenii aceștia la întrebările unui sondaj de opinie.
Să nu uităm că universurile spirituale private se regăsesc pe paliere, nivele și direcții de transcendenţă înspăimântător de eterogene. Se vorbește îndeobște despre grade de transcendenţă, pornind de la cele “de jos”, de sacralizare a subiectivităţii („self-fulfillment”-ul e un exemplu) până la cele “mai înalte” cum ar fi astrologia ori curentele de “consciousness-expanding“, la care se adaugă formele “normale” de transcendenţă propuse de religiile ortodoxe, în variantele lor tradiţionale şi harismatice.
Nu ai cum să nu te întrebi cum anume s-ar putea sistematiza ori măcar drămui cu ochiul liber toate aceste forme de-a-fi-religios care nu se regăsesc – formal ori efectiv – pe listele şi/sau în spiritul religios al unor biserici recognoscibile. Oricât de inventiv s-ar dovedi specialistul în conceperea item-ilor chestionarului, tot ar exista cazuri de oameni care nu-și vor regăsi veleităţile spirituale printre variantele sugerate în formular. Atât printre cei încadrați la “[cred în] altceva” cât și printre cei încadrați la “cred în Dumnezeu” s-ar putea ascunde inventatori ale celor mai abracadabrante forme de construcţie socială a transcendenţei! Am vorbit și eu cu câțiva dintr-aceștia. Doar doi erau de la oraș.
Profilele noilor mişcări spirituale scapă şi ele, adesea, investigaţiei ştiinţifice. Definirea apartenenţei la asemenea mişcări şi stabilirea gradului de penetrare socială a acestora sunt demersuri anevoioase, provizorii, aproximative, ori pur şi simplu nerealizabile. Motivul este previzibil: organizarea acestora este esenţialmente dinamică – frecvenţa nu este obligatorie, nu întodeauna există liste ale membrilor, iar dacă există, calitatea de membru într-o asemenea mişcare nu impune renunţarea la calitatea de membru în biserica de provenienţă, ori în alte mişcări religioase de orientare mai mult ori mai puţin similară, mulţi sfârşind, astfel, cu apartenențe multiple care dejoacă planurile statistice ale vreunui specialist plin de râvnă și pune, într-un final, false probleme sociologilor și jurnaliștilor.
Un lucru pe care BOR s-ar putea să-l uite este că nici “îmbisericitul” ei nu mai este “îmbisericitul” de altădată. Mulți calcă pragul bisericii fără a avea habar de ce.
Cupola sacră stă gata să se prăvălească peste creştetele celor care frecventează parohia locală la nunţi, botezuri şi înmormântări, şi care, pe lângă frustrarea minoră de a fi nevoiţi să-şi susţină financiar “angajamentul” religios făcut la naştere, poartă într-înşii nesiguranţa perpetuă a celor care nu au reuşit să-şi identifice vreo criză ori vreo vocaţie spirituală. Intrând în evidenţe în calitatea lor de membri de fapt şi de drept ai Bisericii Ortodoxe Române, întrețin fără voia lor iluzia că Biserica Neamului e invincibilă. Unii dintre aceștia recunosc deschis că nu cred în Dumnezeu, generându-se astfel o nouă categorie hibridă de “îmbisericiţi”. Mergând pe firul ăsta, discuția se ramifică la nesfârșit.
Orășeanul X, în apartamentul său de la etajul 10, mobilat de la IKEA, rămâne o ființă deschisă spre valorile religioase chiar dacă spiritul lui comunitar s-a atrofiat cu totul. E mândru că nu mai merge să voteze, e mândru că disprețuiește pupătorii de moaște, dar la ultimul recensământ s-a declarat creștin ortodox din motive de nimeni (nici măcar de el însuși) știute. Omul nostru nu e dispus să pună umărul la susținerea – necum la revigorarea! – vreunei tradiții comunitare. Căci el este cosmopolit.
A aparţine fără a crede într-o instituţie a cărei retorică încă vizează edificarea „identităţii naţionale” înseamnă, atunci, fie ca dezbisericirii să-i urmeze, firesc, dez-naţionalizarea – sustrăgându-te astfel de la un terapeutic proiect comun prin care se construieşte şi se păstrează nemurirea spirituală şi istorică a grupului, fie mobilizarea grupului din care faci parte înspre născocirea unor noi surse de identitate naţională (și de nemurire) – eventual pe premise socio-economice ori socio-politice. Probabil că așa apar hipsterii, veganii și marii dezamăgiți de țară (adică acea categorie de români care nu mai văd absolut nimic bun la țara asta).
Biserica naţională riscă, astfel, să dez-implice elita activă și să devină o biserică a mulțimii tăcute care, fiind doar obiectul alegerii altora şi niciodată subiectul care alege, nu înţelege să se rupă conştient ori să se alipească activ unei alte instituţii “mai” salutare; cu alte cuvinte, nu înţelege să-şi negocieze nici gradul de participare la “proiectul naţiunii”, şi, prin urmare, nici pe cel de participare la “proiectul nemuririi”. Și nici nu are habar cum s-ar putea “împlini” pe cont propriu.
Această stângăcie de formare şi formulare a propriei direcţii de viaţă printre oamenii “pasivi” din punct de vedere social şi spiritual este o realitate de netăgăduit, mai ales la sat. Se crede îndeobşte că mediul rural este, în România, tributar valorilor fundamentale tradiţionale. Faptul că ţărănimea este clasa socială cea mai omogenă este, ce-i drept, o evidenţă statistică. Poate greșesc, dar mie îmi pare că această omogenitate este și o consecință a ne-implicării în Tradiție. La omul de la țară ajunge, astăzi, atât comandamentul modern, acela conform căruia se cuvine să te împlinești activ, ca individ, cât și comandamentul tradițional – acela conform căruia omul trebuie să aparțină în mod fundamental de ceva. Cred că în mediul rural cele două direcții se subliniază astăzi reciproc, cu vigoare, dar mai ales cu tragism, fiindcă generează blocaje simbolice și existențiale fără precedent.
Starea de apartenență, deci, este, pentru cei pasivi, starea dată, în care nici nu se intră, şi din care nici nu se iese. Astfel că o stare generalizată de apartenență fără credință la instituția BOR conduce înspre o biserică stătută şi inoperantă: spaţiul resemnat al unor automatisme dogmatice ininteligibile. Elita spirituală nu-și mai poate găsi locul în acest spațiu, nici în plan teoretic şi nici în plan practic, nici la propriu şi nici la figurat.
În România de azi liderii şi reperele religioase tradiţionale încă determină elementele comune ale unei retorici naţionale recognoscibile, dar nu neapărat asumate constructiv, stenic, întru primenirea sufletelor.
Axiologic vorbind, este dificil de stabilit în ce măsură valorile religioase ortodoxe s-au păstrat intacte în rândul populaţiei de-a lungul perioadei comuniste, când agenda BOR s-a confundat atât de insidios cu cea a regimului totalitar. Poate greșesc, dar îmi pare că ceea ce s-a pierdut în materie de religiozitate în Europa, să spunem, “licit”, prin relaxare religioasă şi aderare deschisă a clerului la valorile seculare, s-a pierdut în România “ilicit”, printr-o agendă religioasă confuză ori ambivalentă care, agreată fiind pentru calitatea sa de păstrătoare a priorităţilor „intim”-naţionale, a relativizat, în fond, atitudinea populaţiei faţă de comunism şi, implicit, faţă de valorile ateismului ştiinţific. Mai simplu spus, e foarte posibil să ne fi înrăit în loc să ne primenească. E foarte posibil să ne fi dezbinat și să ne fi îndârjit, în loc să ne unească în ceea ce are credința ortodoxă valoros și autentic.
BOR are, prin tradiție, o toleranță extrem de mică la precaritate; a fost, printre altele, complet dezinteresată de dinamica umană reală a celor care au umplut și continuă să umple bisericile. Într-un fel, s-ar putea spune că s-a temut mereu de profilul uman real, de imprevizibilitatea trăirii spirituale, de “asperitățile” unui sufletul ieșit, cu sau fără voia lui, din șablonul evlavios. BOR urăște derapajele, interogațiile – și pe cele oneste și pe cele calomnioase – ori turbulențele de orice fel (sufletești, sociale etc.) Și este, prea adesea, incapabilă să metabolizeze cea mai mare parte din provocările realității de azi. Dacă Biserica ar fi om, verdictul psihiatrului ar fi următorul: omul acesta nu poate gestiona realitatea, omul acesta respinge orice este neconform idealului plămădit de mintea sa, deci omul acesta este, cel mai probabil, nebun.
Cu câteva excepții, reprezentanții BOR întrețin o stare de închidere ideologică care se opune dinamicii spirituale firești, cerându-i, practic, credinciosului – direct ori indirect – să intre într-un joc bolnav, nevrotic și vinovat. Or aceasta este o manieră de a-i interzice credinciosului asumarea, introspecția, autoanaliza onestă și un anumit fel de a se angaja spiritual, de a se așeza în propria-i religie. Atitudinea aceasta este incompatibilă cu Tradiția vie care, evident, nu se poate proba decât în realitate.
