Puncte cheie:
- Criza imigranţilor a generat sau poate doar a devoalat, ca un pretext, un început de ruptură politică între un grup al statelor postcomuniste din Europa Centrală (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia), adică membrele Grupului de la Vişegrad, în care coincidenţa (?) face să se afle la putere guverne sau preşedinţi cu orientări eurosceptice, şi Europa de Vest centrată pe vocile triadei clasice Berlin-Paris-Bruxelles;
- Incidentele din zona gării Köln, din noaptea de Anul Nou, au realimentat temerile şi opoziţia guvernelor Slovaciei şi Cehiei faţă de asumarea cotelor obligatorii de imigranţi, premierul slovac Robert Fico, susţinut se pare de omologii săi de la Praga, Budapesta şi Varşovia, cerând un summit extraordinar pe tema imigranţilor;
- La Consiliul European la care s-au stabilit cotele obligatorii, în septembrie 2015, România a votat împotriva propunerii Comisiei Europene (alături de Ungaria, Cehia şi Slovacia), dar nu s-a reuşit atunci formarea unei „minorităţi de blocaj”, în condiţiile în care guvernul liberal al Poloniei, aflat pe picior de plecare, şi-a schimbat în ultimul moment poziţia anunţată iniţial (probabil, în urma insistenţelor Preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk, fostul premier liberal al Poloniei) şi a votat „pentru”, iar Finlanda s-a abţinut tactic, pentru a menaja deopotrivă sensibilităţile facţiunilor naţionaliste şi de extremă dreapta emergente pe teritoriul propriu, dar şi ale Germaniei, cu care are în mod tradiţional relaţii bune;
- Noul guvern polonez, strident conservator şi eurosceptic, instalat oficial pe 16 noiembrie, a adăugat rapid Polonia pe lista statelor central-europene care se opun cotelor obligatorii propuse de Germania şi de Comisia Europeană şi care, în general, manifestă cvasi-constant atitudini şi poziţii eurosceptice, mai nou chiar anti-germane;
- Disputa Bruxelles (Berlin)-Varşovia s-a accentuat recent după adoptarea în Polonia a noii legi a controlului guvernamental asupra presei publice (în special televiziunea şi radiodifuziunea), pe 13 ianuarie urmând deja a fi luate în discuţie de către Comisie consecinţele noii legislaţii, ceea ce va adânci criza de încredere dintre Polonia şi Uniunea Europeană;
- Ecuaţia echilibrelor fragile din Uniunea Europeană este complicată suplimentar de jocul complex al negocierilor Marii Britanii pentru exceptarea de la aplicarea prevederilor sociale ale Tratatelor, apărând în ultimul moment ideea unei apropieri a capitalelor eurosceptice, pentru contrabalansarea Berlinului, şi eventual chiar a acceptării de către Varşovia a solicitărilor discriminatorii ale guvernului conservator de la Londra (de exemplu, amânarea cu patru ani a acordării beneficiilor sociale pentru non-britanicii comunitari, chiar şi a celor rezultate din muncă şi din contribuţiile acestora la bugetul local), deşi măsura i-ar afecta inclusiv pe cei un milion de polonezi stabiliţi legal în Regatul Unit, la schimb cu susţinerea de către Londra, la Summitul NATO de la Varşovia din 8-9 iulie a.c., a unei prezenţe militare permanente a NATO pe teritoriul Poloniei, echivalând practic cu securizarea militară efectivă a Poloniei faţă de o ipotetică agresiune a Rusiei;
- Prinsă în dilema poziţionării, România ar trebui să accelereze procesul de reflecţie strategică privind stabilirea poziţiei de principiu ca stat membru, în raport cu acest clivaj Berlin-Europa Centrală, în curs de agravare;
- Ambele variante (pro-Berlin/Bruxelles, respectiv alături de capitalele din regiunea Europei Centrale) au argumente şi contra-argumente, pe care vom încerca să le identificăm, explicăm şi comparăm în cuprinsul analizei. Bucureştiul ar trebui să fie curând pregătit pentru o decizie grea şi importantă, şi pentru o alegere strategică pe termen (cel puţin) mediu, aşa cum nu sunt multe în istoria unei generaţii politice.
*
Vremurile sunt tulburi în Uniunea Europeană şi faliile apar sau reapar, una după alta. Edificiul falnic al Uniunii este acum brăzdat de crăpături. Vopseaua a căzut de pe cele vechi, iar altele noi au erupt peste noapte.
După ani la rând de acceptare a rolului minor, a statutului modest de pion care doar aplaudă şi execută (cu mai mult sau mai puţin entuziasm) deciziile marilor puteri, Europa Centrală postcomunistă, parte a Clubului Occidental începând din 2004, dă semne clare că devine reticentă, asertivă şi tot mai puţin dispusă să joace după „regulile seniorilor”.
O nouă generaţie politică, lipsită de complexele trecutului comunist dar cuprinsă treptat de febra populismului şi a delimitării bombastice de liberalism, care a prins brusc curaj, refuză să mai interpreteze în relaţia cu Vestul partitura umilă din perioada „ajutoarelor”, a tranziţiei posttotalitare, a perioadei pre-aderare sau chiar a primilor ani de apartenenţă timidă şi cuminte la Uniunea Europeană. Anii ’90 şi prima jumătate a deceniului 2000 sunt demult o amintire intrată în cartea de istorie a integrării.
Preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, se autoapreciază într-un interviu recent drept „euro-realist”, iar ministrul de Externe de la Varşovia afirmă explicit că „Polonia trebuie să se vindece de influenţa nefastă a liberalismului”, că liberalii centrişti şi stângişti „ne propun o lume de ciclişti şi de vegetarieni” (n-a spus-o, dar probabil a gândit-o: „şi de homosexuali”) absolut insuportabilă pentru conservatori, că Polonia se întoarce prin noua guvernare la tradiţie, la valorile catolicismului, ale familiei clasice etc. Răsucind cuţitul în rana germanilor, suporterii polonezi au afişat recent un banner în care îi sfătuiesc zeflemitor pe nemţi: „Protejaţi-vă femeile, nu democraţia noastră!”
La sfârşitul anului trecut, slovenii au respins prin referendum legalizarea căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex. Nu are neapărat, veţi spune, o legătură cu disputa asupra crizei imigranţilor şi asupra viitorului Europei, dar, iată, sunt vizibile semnele unui început de inversare a sensibilităţilor politice şi culturale pe continent, dinspre centrul liberal spre o dreaptă naţionalistă şi conservatoare. O întreagă paradigmă liberală, generoasă, tolerantă şi integratoare, dominantă în ultimele decenii, pare că îşi pierde suflul şi cedează în faţa multiplelor crize prin care a trecut Europa, a frustrărilor şi tensiunilor acumulate.
Acum se discută altfel decât cu 10-15 ani în urmă şi se ascut săbiile în capitalele europene. Se fac şi se refac majorităţi şi grupuri care să creeze „mase critice”, într-un sens sau altul. Apar solidarităţi regionale interesante, ideologice şi nu numai, de tipul celei în care Budapesta anunţă că se va opune oricărei sancţiuni acordată de Uniunea Europeană Varşoviei, după controversata lege a presei. Îi separă, ce-i drept, diferenţele esenţiale privind atitudinea faţă de Rusia lui Putin, dar îi uneşte dezaprobarea faţă de politicile Berlinului şi ale Uniunii Europene. Pe cine mai „sperie” aşadar Comisia Europeană? Asupra cui mai are autoritate Bruxelles-ul, în condiţiile Revoluţiei populiştilor, naţionaliştilor şi conservatorilor din noua generaţie?
Discuţia nu este atât de simplă pe cât poate părea la prima vedere. Dacă am dori, diplomatic, să ne exprimăm un punct de vedere fără să spunem, de fapt, nimic, fără să ne asumăm responsabilitatea unei alegeri clare, am putea ieşi uşor din această dilemă afirmând că adevărul este undeva la jumătatea „distanţei” între Berlin şi Varşovia, sau, mă rog, între Bruxelles şi Budapesta. Dar asta nu ar rezolva nimic, fiindcă mă tem că, aşa cum a fost la Consiliul European de justiţie şi afaceri interne din septembrie 2015, votul nostru va trebui să fie până la urmă într-un sens sau în celălalt, nu poate fi la mijloc. Iată de ce o foarte sumară trecere în revistă a argumentelor şi contra-argumentelor fiecărei opţiuni ar fi, cred, utilă.
