Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Reflexii pe marginea fenomenului "ca si". Mic studiu de sociologie a conformismului

de Szilagyi N. Sandor     Contributors.ro
Vineri, 8 ianuarie 2016, 14:46 Actualitate | Opinii

Szilagyi N. Sandor
Foto: Hotnews

Am ales acest titlu pentru ca să se vadă că ceea ce urmează, vrea să fie un fel de răspuns la fulminantul articol al dlui Lucian Boia, apărut pe Contributors.ro la data de 12 decembrie 2015, intitulat România lui „ca şi”. Mic studiu de sociologie a inculturii. Nu ca şi cum aş dori neapărat să polemizez cu distinsul autor, pentru care am toată consideraţia, şi al cărui articol l-am citit cu plăcere (deşi pe alocuri cu anumite reţineri, pe care le voi semnala mai jos), dar cred că lucrurile trebuie spuse pînă la capăt, şi puse la locul lor, fiindcă altfel s-ar putea ca efectul să fie cu totul altul, decît cel scontat. Cer scuze dacă a ieşit mai lung decît bănuiam la început, dar dacă am spus „pînă la capăt”, nu puteam să mă opresc la jumătate de drum.

Încep şi eu cu problema obsesiei cacofoniilor la români (în accepţia populară a termenului). Dl Boia a arătat cum nu se poate mai bine toată absurditatea acesteia, deci n-o mai reiau şi aici. Ca lingvist m-aş opri însă puţin la istoria acestei obsesii, care n-a apărut spontan la români, ci le-a fost inoculată artificial, şi are la bază frica iraţională de un baubau imaginar, creată şi întreţinută de unii „apărători ai limbii”, pentru care, dacă e vorba de limbă, oamenii nu mai contează deloc.

Dl Boia îşi începe articolul astfel: „La început a fost cacofonia.” Apreciind intertextualitatea subtilă, cu trimitere la Biblie, încep şi eu la fel, dar puţin altfel: La început a fost prostia, care, spre a avea un tărîm larg de afirmare, a creat cacofonia.

Pînă n-a creat-o, românii vorbeau comod şi fără griji, în pace şi linişte, aşa cum nici nu-şi pot astăzi închipui că s-ar putea. Era ca, de pildă, şi în cazul limbii maghiare de azi, unde noi, ungurii am fost ceva mai norocoşi, măcar în privinţa asta. Să nu creadă cineva că n-am avea şi noi „faliţii noştri”, cultivatori şi apărători pasionaţi ai limbii, entuziaşti şi intransigenţi, dar fără cunoştinţă de cauză, care vin cu fel şi fel de „reguli” aiurite (noi le numim „superstiţii lingvistice”), şi care sînt la fel de eficienţi în stricarea limbii, ca şi colegii lor români. Dar întîmplător şi spre norocul nostru, nici unuia nu i-a trecut prin cap să pornească război împotriva „cacofoniilor”. Prin urmare, pentru unguri nu există cacofonii. Combinaţii cu ka-ka apar, desigur, destul de frecvent în vorbire şi scris, dar trec pe neobservate, nici măcar nu le sesizează nimeni, darămite să le acorde vreo atenţie, şi sună foarte firesc pentru toată lumea, deşi kaka înseamnă şi în ungureşte ’caca’.

Pentru a demonstra că în „paradisul pierdut” de odinioară era exact la fel şi cu limba română, iniţial m-am gîndit să aduc exemple din operele clasicilor mai vechi. Apoi m-am răzgîndit, fiindcă despre clasici s-ar putea spune că erau şi ei tot oameni ca şi noi, unii mai atenţi la exprimare, alţii poate mai puţin. De aceea am ales Biblia de la Bucureşti din 1688, fiindcă atunci cînd traduci Sfînta Scriptură, exigenţa maximă posibilă se impune de la sine, acolo nu-ţi poţi permite nici cea mai mică neseriozitate, nici măcar neatenţie, fiindcă traduci tocmai Cuvîntul lui Dumnezeu. Şi acum ţineţi-vă bine: în această carte sfîntă, combinaţiile -ca ca-, -ca că-, -că ca- şi -că că- apar de aproape 400 de ori. Cîteva exemple numai: descărcă cămilele, cercă casa lui Iacov, ca să se facă ca astăzi, grăiască cătră noi, să vie dară încă cătră noi, facă-se casa ta ca casa lui, o mieluşa mică carea au agonisitu-o, ca să zidească Casa Domnului ş.a.m.d. În textul de încheiere, Biblia este numită dumnezeiască carte. Se vede clar: pe vremea lui Şerban Cantacuzino nu exista încă cacofonie, fiindcă nu fusese încă creată. Asemenea combinaţii erau la fel de fireşti şi fără probleme, ca şi toate celelalte. Şi pentru ca nu cumva cineva dintre ardelenii mei să spună că dacă această Biblie e de la Bucureşti, apoi la ce exigenţă să te mai aştepţi de acolo, am o veste proastă şi pentru ei: să ia Biblia de la Blaj din 1795, şi vor găsi acolo exact aceeaşi situaţie, am verificat şi asta (un singur exemplu: Că, ca caii, au păscut). Cacofonia n-a existat deci nici în vremea lui Samuil Micu Klein.

În forma sa originală şi încă nepervertită, ideea cacofoniei a apărut în a doua jumătate a secolului 19, cînd criticii literari au început să-i îndemne pe poeţi şi scriitori să evite, pe cît se poate, cacofoniile în textele artistice, literare. Cu asta nu era încă nici o problemă, fiindcă, pe de o parte, aici nu era vorba de limbajul comun, ci numai de limbajul scris al literaturii, tocmai pentru a-l face mai distins, mai elevat faţă de limba comună, iar pe de altă parte literaţii vremii ştiau încă foarte bine ce înseamnă de fapt cuvîntul cacofonie: combinaţii de sunete care îţi sună neplăcut, secvenţe pur acustice deci, fără nici o legătură cu semnificaţia. Titu Maiorescu, de pildă, era destul de intransigent, chiar necruţător în privinţa cacofoniei, şi scria fără grijă în textele sale ca cum (şi nu ca şi cum, formă răspîndită ulterior), fiindcă nici prin cap nu i-ar fi trecut că această combinaţie ar putea fi cacofonică, din moment ce suna perfect normal.

Problema a apărut atunci cînd, încă din primele decenii ale a secolului 20, ideea evitării cacofoniilor a pătruns în şcoli, inclusiv în manualele de limba română, şi nu ca o simplă recomandare, ci ca o prescripţie cu aplicare şi la limbajul comun, în scris şi în vorbire. Judecarea cacofoniei adevărate este însă o chestiune foarte subiectivă: ce sună neplăcut pentru unii, pe alţii poate nu-i supără de loc. Or la aşa ceva cum să mai elaborezi materiale didactice? Dascălii trebuie să explice clar, pe înţelesul copiilor, ce e şi ce nu e cacofonie, şi trebuie să aibă şi ei criterii clare pentru identificarea acestora, fiindcă altfel cum să mai corecteze lucrările elevilor, şi cum să observe cacofonia în vorbirea lor? Soluţia a fost găsită în denaturarea crasă a sensului cuvântului cacofonie, acesta fiind reinterpretat drept „cacafonie”. Iar de aici încolo totul a mers ca pe roate: copiii au înţeles imediat că a spune caca sau ceva asemănător ar fi un lucru foarte urît, şi nu mai aveau nevoie de prea multe explicaţii. Imperativul evitării tuturor cacofoniilor le-a fost prezentat nu ca o problemă ce ţine mai degrabă de „estetica limbii” (unde s-ar putea să şi aibă ceva însemnătate, bineînţeles şi acolo în sensul original al cuvîntului), ci ca o regulă gramaticală, încălcarea căreia ar fi deci greşeală de limbă. Iar dacă regulă nu există fără excepţii, au fost definite şi acestea cu acurateţe: biserica catolică şi Ion Luca Caragiale, care, neputînd fi spuse altfel, sînt iertate, toate celelalte cacofonii fiind greşeli de limbă. Două excepţii deci. Ulterior, concesie generoasă, păzitorii limbii au mai adăugat încă două-trei, iar eu n-am reuşit să înţeleg nici pînă astăzi cum naiba de le-a scăpat restul, unde mai puteau găsi cazuri similare cu sutele.

După cum ştim cu toţii, profesorii au obiceiul (în opinia multora şi datoria) să corecteze în scrisul şi vorbirea elevilor tot ce consideră ei greşeală de limbă. Uitîndu-ne la rezultat, putem constata uşor că în cazul greşelilor gramaticale, hai să zicem, „adevărate” (de fapt şi acestea pot fi calificate drept greşeli numai în raport cu norma, dar nu neapărat şi în raport cu limba), eficienţa a fost destul de moderată: după ce copilul asculta a zecea oară „De cîte ori să-ţi mai spun că în româneşte nu se spune eu însuşi? Corect se spune eu însumi!”, a unsprezecea oară zicea tot eu însuşi, fiindcă în varianta limbii române pe care o avea în cap aşa era firesc. În cazul aşa-ziselor cacofonii însă profesorii au fost teribil de eficienţi, fiindcă aveau la îndemînă cumplita armă-minune a stigmatizării: cacofoniile au început să fie tratate într-un timp foarte scurt nu numai ca greşeli gramaticale, ci şi ca o chestie de bun simţ, prin urmare comiterea lor era privită ca un fel de atentat la bunele moravuri. Profesorii de română mai ales (dar şi ceilalţi, fiindcă cultivarea limbii e ca şi fotbalul: la asta se pricepe orişicine) au început să-i facă de ruşine pe copii în faţa colegilor, unii chiar să-i terorizeze, dacă aceştia, vorbind normal, comiteau în mod inevitabil o cacofonie.

Ştiu asta din propria experienţă, că am fost şi eu elev odată, deşi de atunci a trecut ceva vreme. După mai bine de 50 de ani nu-mi mai aduc prea bine aminte de expresia care, spre nefericirea mea, mi-a scăpat pe gură, era ceva de genul „a crezut că cartea era acolo”, la care tovarăşa profesoară m-a oprit brusc, şi parcă-i aud vocea şi acum: „Căca-rtea! Căca! Ca-co-fo-ni-e! Aşa te-au învăţat acasă să vorbeşti? Nu ţi-e ruşine?” Cei din clasă au început să rîdă de mine, iar eu stăteam acolo, nimicit de ruşine, dar şi de mînie, cu sentimentul penibil al neputinţei, fiindcă era clar că n-avea nici un rost să mai încerc să-i explic că eu n-am spus „acel” cuvînt urît, ci am spus ceva cu totul altceva. (Are cineva vreo idee cum puteam spune altfel?)

Tocmai acesta a fost secretul eficienţei catastrofale în cazul cacofoniilor: după o asemenea umilire grosolană nimeni n-ar vrea ca asta să se mai repete vreodată, şi toţi vor încerca să facă tot ce le stă în putinţă ca s-o evite. Foarte mulţi dintre români au fost astfel sensibilizaţi, sau mai degrabă dresaţi, în mod artificial, într-o măsură greu de imaginat pentru neromâni, să fie mereu cu ochii (sau urechile) în patru, şi nu numai ca să nu facă ei asemenea greşeli, dar şi ca să le observe imediat şi chiar să se alerteze dacă le aud la alţii.

Şi tot coşmarul ăsta nu se termină odată cu părăsirea şcolii, fiindcă în scurt timp „regula” a fost îmbrăţişată de toţi semidocţii „îngrijoraţi de soarta limbii”, care habar n-aveau de procesele funcţionării normale a unei limbi, şi au răsărit peste tot partizanii voluntari, sărind în apărarea limbii de ciuma cacofoniilor. Au apărut apoi şi alţii, mai pricepuţi, cu articole şi emisiuni de cultivarea limbii, unii cu autoritatea Academiei Române în spate, care, în loc să spună răspicat că toată idioţenia asta cu cacofoniile a fost o mare prostie de la bun început, mai bine lăsăm baltă toată povestea şi ne vedem de treburile noastre, vin cu recomandări „ingenioase” cum să evităm „corect” cacofonia. Să reformulăm propoziţia, să inserăm ceva la locul cu pricina, sau să găsim noi alte soluţii. Dacă te gîndeşti bine, asta înseamnă, de fapt, nici mai mult, nici mai puţin, decît să nu mai spui ce ai fi vrut tu, fiindcă în limba română „decacofonizată” multe lucruri nu se mai pot spune deloc, mai bine cauţi altceva în locul lor. Sau cel mai bine: să taci din gură, că aşa cu siguranţă nu vei face greşeli.

Şi mai vin cu exemple alese cu grijă ca să-ţi demonstreze că iată, se pot găsi soluţii foarte bune pentru toate situaţiile. În loc de eu ca coleg, cum mi-ar veni spontan, zic eu în calitate de coleg, şi am rezolvat problema. Dar nu-mi mai spun ce să fac de pildă cu eu ca copil. Mă orientez după exemplul dat, şi voi zice eu în calitate de copil? Parcă ceva nu-i în regulă. Precum nu e în regulă nici măcar eu în calitate de coleg, fiindcă nici nu seamănă cu ceea ce am vrut eu să spun. Dacă mă aşez cu un coleg la o bere să mai stăm şi noi de vorbă puţin, şi la un moment dat vreau să-i zic: Îţi spun asta prieteneşte, ca coleg, atunci dacă mă iau după regulile ce-mi sînt sugerate, şi-i zic: Îţi spun asta prieteneşte, în calitate de coleg, cu siguranţă se va ridica de la masă şi-mi va spune că am înnebunit de tot. Fiindcă expresia, în forma asta, plasează totul în zona discursului formal, aşa cum se vorbeşte mai mult la ocaziile oficiale, şi dacă n-am eliminat din propoziţie cuvîntul prieteneşte, atunci mai apare şi o inadvertenţă de stil, din moment ce acest cuvînt nu se potriveşte cu discursul formal. Aici ar merge poate, în cel mai bun caz, amical, îndepărtîndu-mă şi mai mult de intenţia mea originală. Dar un om cumsecade cum să vorbească aşa cu prietenul său?

Şi afară de asta, spunînd în calitate de coleg, m-aş simţi şi eu prost, fiindcă aş avea sentimentul că deşi aparent vorbesc eu, vorbesc cu cuvintele altora, şi nu cu ale mele, cum mi-ar veni mie în mod firesc să spun. Astfel limba se distanţează de mine, îi dispare familiaritatea, se pierde bucuria vorbirii, şi devine totul artificial. Şi se pierde şi acel miracol fascinant al vorbirii fireşti, normale, că vorbind, eşti atent numai la ceea ce vrei să spui, şi în rest vine totul parcă de la sine, şi nici măcar nu simţi că şi limba ar fi prezentă undeva, fiindcă aceasta este transparentă, de neobservat.

Asta însă dispare pentru totdeauna dacă trăieşti cu frica în sîn în fiecare moment ca nu cumva să-ţi scape din gură o cacofonie, că altfel cei din jur te vor face prost şi incult, un agramat care nici să vorbească nu ştie ca lumea. Şi asta e ceva cumplit. E drept, e o slăbiciune frecvent întîlnită, şi nu numai la români, că oamenii sînt judecaţi după vorbirea lor, iar observaţiile asupra felului cum vorbeşte cineva, sînt folosite pentru a-i califica şi inteligenţa sau nivelul cultural. N-ar trebui să se întîmple aşa, fiindcă una nu prea are legătură cu alta (şi asta se ştie de acum foarte bine din cercetările sociolingvistice din ultimele decenii), dar din păcate aşa se întîmplă, şi stigmatizarea oamenilor pe baza „greşelilor” de limbă a atins un nivel alarmant. Românii au ajuns să aibă pînă şi un cuvînt aparte, folosit ca o etichetă pentru a-i stigmatiza pe alţii pe motivul felului în care vorbesc, şi anume: agramat, care ca jignire pare mai dură decît chiar idiot, fiindcă idiot mai spui şi în glumă, dar agramat mai puţin. (N-am idee cum aş putea reda acest cuvînt în ungureşte, noi n-avem aşa ceva, deşi avem şi noi probleme destul de mari cu acest tip de stigmatizare, şi nici în alte limbi nu i-am găsit corespondente perfecte, agramat în sensul pe care îl are pare a fi o „invenţie românească”.)

La molima stigmatizării oamenilor pe baza vorbirii lor trebuie să mă opresc puţin, fiindcă aceasta, deşi a devenit o adevărată plagă socială, spre nedumerirea mea nu pare să intereseze pe nimeni. Dimpotrivă: am avut nu odată impresia că unii „păzitori ai limbii” parcă ar vrea să dea apă la moara acelora care folosesc orice ocazie pentru a stigmatiza pe cineva, sugerînd, ca un argument pentru necesitatea evitării unor forme gramaticale, că aşa vorbesc numai cei proşti şi inculţi, întărind încă odată ideea complet greşită a legăturii dintre folosirea unor forme gramaticale şi inteligenţă. După cum se ştie, emisiunile de cultivarea limbii au o popularitate destul de mare, şi multora le place să creadă că asta ar fi un semn bun, exprimînd interesul românilor pentru vorbirea corectă. Nu ştiu, s-ar putea să fie aşa, dar privind efectul real, acest interes parcă n-ar avea rezultatul scontat, adică o vorbire mai îngrijită, la modul general, în schimb valul stigmatizărilor este în creştere. Am impresia că cei mai mulţi ascultă aceste emisiuni nu atît pentru a-şi perfecţiona vorbirea, ci mai degrabă să afle de noi greşeli cu care să-i poată prinde pe ceilalţi, făcîndu-i imediat agramaţi.

Rezultatul este că, pe zi ce trece, limba română se deteriorează din ce în ce mai rău, fiindcă oamenii, de spaima stigmatizării, încearcă să se exprime mai „elevat”, să vadă lumea că, totuşi, ei au grijă de vorbirea lor. Iar dacă norma se realizează cel mai consecvent în limbajul scris, ei încearcă să vorbească „aşa cum scrie la carte”, îndepărtîndu-se de naturaleţea limbajului vorbit, şi, de frica celorlalţi, încep să vorbească artificial, aşa încît astăzi mulţi nu mai au o maşină, ci deţin una. Tragedia lor e însă că nici prin asta nu scapă, fiindcă atunci vin alţii, mai deştepţi, care, neînţelegînd despre ce e vorba de fapt, îi fac inculţi, care strică limba din motive de parvenitism.

Şi asta creează probleme grave chiar dincolo de limbă. Preferînd expresiile „garantat corecte” care aparţin mai degrabă limbajului scris şi discursului formal, şi nu celui vorbit şi familiar, oamenii îşi pierd pur şi simplu mijloacele expresive pentru a-şi exprima nuanţat emoţiile şi sentimentele, şi prin urmare îşi vor rezolva mult mai greu şi conflictele. Sau să dau un exemplu care m-a şocat pur şi simplu: un medic psihiatru român din Cluj, foarte bun, mi s-a plîns cu cîţiva ani în urmă că îi e din ce în ce mai greu să lucreze cu pacienţii săi din cauza limbajului abstract pe care au început să-l folosească. Mi-a povestit-o cam aşa: „Vine la mine, şi-l întreb ce îl supără. La care, în loc să-mi spună: Domnule doctor, am venit, că nu mai pot, că orice fac şi oricum încerc, iese mereu prost, că nu mai pot nici două cuvinte să schimb cu nevastă-mea, că tot ceartă va ieşi, şi simt că încep să mă-nnebunesc de asta, el îmi răspunde: În ultima perioadă am dificultăţi deosebite în comunicarea cu soţia mea. Şi eu ce să fac cu asta, cînd nu mi se arată prin vorbă, ca să-l pot vedea, ci îmi expune teoria sa despre el însuşi? În loc să vorbească, îmi ţine un discurs.” Un discurs deci, care, dacă te uiţi bine, gramatical este perfect, şi respectă toate normele, să nu creadă domnu doctor că el ar fi un agramat.

Şi mie să nu-mi spună nimeni, că toate acestea s-ar datora prostiei, parvenitismului sau inculturii, fiindcă eu ştiu că românii sînt normali, şi n-ar face asta niciodată, dacă n-ar fi constrînşi s-o facă. Asta se datorează numai faptului că de frica stigmatizării (care are şi cultivarea limbii în spate), oamenii se lasă de vorbirea firească, şi încearcă să scape folosind forme artificiale, aşa cum au învăţat-o la şcoală să fie vorbirea îngrijită. Iar dacă acest val de stigmatizări nu se va putea opri în timp scurt, românii îşi vor pierde mijloacele de a se exprima normal, în mod firesc, iar dacă se pierde firescul, asta se recuperează mult mai greu, decît artificialul.

Revenind deci la obsesia cacofoniilor: datorită şi experienţelor cumplite din şcoală, cea mai stigmatizată „greşeală de limbă” printre români pare a fi la ora actuală cacofonia, care (şi asta-i culmea!) în mod normal nici n-ar trebui să fie greşeală, şi totuşi, cum ţi-a scăpat una pe gură, ai şi devenit un agramat idiot, incult şi lipsit de „cei şapte ani de acasă”. Prin urmare foarte mulţi români încearcă în disperare s-o evite cu orice preţ, chiar şi cu acela al stîlcirii limbii, de frica celorlalţi, să nu fie stigmatizaţi şi făcuţi de ruşine.

Spre nenorocirea lor însă, oricît s-ar chinui săracii, şi oricît ar forţa limba pînă la denaturare sau chiar absurditate, cacofonia nu poate fi evitată, e imposibil. În Dicţionarul invers al Academiei (1957) cuvintele terminate în -ca sau -că sînt înşirate în 28 de pagini de cîte trei coloane, iar cuvintele care încep cu ca- sau - umplu în DEX 27 de pagini de cîte două coloane, cele cu co- alte 40, şi de foarte multe ori n-ai încotro, trebuie să le pui alături, şi atunci te trezeşti cu cacofonii. Colac peste pupăză, în limba română există adverbul ca, precum şi conjuncţiile ca şi , foarte frecvente în vorbire, de care nu te poţi lipsi, acestea fiind componente importante ale gramaticii, şi care, prin urmare, vor apărea în mod obligatoriu şi înaintea cuvintelor care încep cu ca-, că- sau co-, şi nu le poţi muta de acolo, fiindcă locul lor este stabilit în propoziţie de reguli gramaticale, şi în cele mai multe cazuri nici insera nu poţi nimic, fiindcă gramatica exclude această posibilitate.

Şi încă nici n-am pomenit de expresiile frazeologice cu forma stabilită încă din acele vremuri fericite cînd meseria de „cultivator de limbă” nici nu fusese inventată, şi prin urmare nimeni nu punea nici o piedică în faţa expresiei corecte, normale şi fireşti. De pildă: mănîncă ca un lup, mănîncă ca o pasăre, (cei doi sînt) ca cîinele şi pisica, etc., sînt foarte multe. Ce facem cu ele? Le interzicem? La unele cacofonia apare numai în situaţiile care cer conjunctivul: Fotbalul continuă să facă casă bună cu scandalul (sursa: internet). Să le interzicem la conjunctiv?

Românii au fost deci puşi în situaţia imposibilă să rezolve ceva ce nu poate avea nici o soluţie. Ajunşi la disperare, de frica stigmatizării şi a ruşinii, bieţii de ei au început să recurgă la diferite inovaţii lingvistice pentru a găsi o cale de scăpare. Bănuiesc că părerea mea îi va consterna pe mulţi dintre cititori, dar eu cred că soluţia cea mai bine nimerită dintre toate a fost folosirea lui ca şi în loc de ca în anumite funcţii. Desigur, asta nu te scapă nici pe departe de toate belelele, ci numai de o foarte mică parte din necazurile la care te poţi aştepta dacă mai ai curajul să deschizi gura, dar măcar nu te obligă să spui altceva în loc de ceea ce ai vrut tu să spui, şi nu schimbă acolo nimic esenţial: se schimbă numai forma de exprimare, dar nu şi conţinutul, aşa cum s-ar întîmpla dacă te-ai lua după recomandările „specialiştilor în domeniu”. Iar dacă cineva ar găsi ceva distractiv în faptul că acest ca şi se foloseşte şi la cuvinte unde nici cu ca nu s-ar produce nici o cacofonie (ca şi profesor), asta ar însemna că n-a înţeles esenţa: aceşti oameni voiau nu să evite cacofonia, ci să scape de groaza cacofoniilor măcar la asemenea cazuri, ca să nu mai fie nevoiţi să verifice mai înainte, de fiecare dată, dacă rezultatul va ieşi cacofonic sau nu, fiindcă a vorbi aşa este foarte greu şi incomod, aproape imposibil. Dacă se limitau numai la cazurile cacofonice, nu făceau nici o treabă, fiindcă de verificarea prealabilă tot nu scăpau, pe cînd folosind ca şi indiferent de cum începe cuvîntul următor, pot răsufla uşuraţi, şi se pot simţi în siguranţă că va ieşi bine, fără să mai verifice ceva. Au transformat pur şi simplu forma lui ca în acestă funcţie în ca şi, care de acum se potriveşte bine cu orice l-ar urma, şi astfel măcar cu asta nu mai au treabă.

Iar acum partea de-a dreptul tragică: aşa cum era şi de aşteptat, apariţia lui ca şi i-a pus în alertă imediat pe ocrotitorii limbii, şi au început să tragă clopotele de alarmă, că iată, unii români, proşti şi fără educaţie, au început să strice limba strămoşească fără nici o ruşinare, şi răspîndirea acestei greşeli gramaticale grosolane care trădează o nepăsare lamentabilă în vorbire, trebuie neapărat oprită. Cu asta s-a închis cercul în jurul românilor: se vede că nu mai au nici o scăpare, fiindcă oricum ar încerca ei să spună, tot prost va ieşi, pentru care tot ei vor fi stigmatizaţi.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















Citeste pe Stirile ProTV

Cele mai tari glume si caricaturi, dupa BREXIT. Cum s-a facut haz de necaz dupa iesirea Marii Britanii din UE

BREXIT-ul a fost, de departe, principala tema a mesajelor de pe Twitter, chiar si la ore bune distanta dupa anuntarea rezultatelor.
1557 vizualizari

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version