Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Plagiatul: metafore, confuzii și drame

de Cosima Rughinis     Contributors.ro
Marţi, 15 decembrie 2015, 13:25 Actualitate | Opinii

Cosima Rughinis
Foto: Arhiva personala

Plagiatul este adesea înțeles și discutat sub lumina metaforei furtului: plagiatul ar fi, astfel, furt intelectual, hoție intelectuală sau piraterie. Vă ofer câteva ilustrații din dezbaterea românească a ultimilor ani.  A. Dobrescu discută în lucrarea sa „Corsarii minții” [1] cazul fascinant al lui Constantin N. Hamangiu, juristul român care a inițiat la noi studiul proprietății intelectuale plagiind o teză de licență din Franța. Dobrescu scrie, pe marginea acestei pățanii: „Plagiatul lui Hamangiu rămîne inegalabil. Căci îmi pare greu de egalat performanţa de a inaugura cercetările asupra proprietăţii intelectuale cu o sfidare a acesteia…, de a porni cruciada împotriva corsarilor minţii printr-o piraterie! Un asemenea început nu numai că legitimează toate formele de jefuire a creatorilor, indiferent de amploarea lor, dar aruncă în derizoriu tentativele de aşezare a proprietăţii intelectuale la locul meritat” (Dobrescu apud Gorga [2]). Observăm aici corespondența dintre plagiat și „jefuirea creatorilor” și „sfidarea proprietății intelectuale”. A. Gorga continuă discuția în același spirit, echivalând plagiatul cu „hoția intelectuală” [2].

Plagiatul ca furt este o metaforă conceptuală – adică o metaforă care ne structurează gândurile și experiențele cotidiene, după cum observă G. Lakoff și M. Johnson în cartea lor „Metaphors we live by” [3]. Sursa sa este metafora mai generală „ideile sunt resurse”: vorbim despre „a avea o idee”, „a fura o idee”, sau „dă-mi și mie o idee”. Desigur, ideile sunt fundamental diferite de resursele materiale deoarece nu sunt divizibile și epuizabile. Dacă eu am o ciocolată și tu mi-o iei, atunci eu nu o mai am; dacă tu o mănânci, atunci ciocolata dispare. Dacă eu am o idee și ți-o spun, devine posibil să o avem amândoi, în întregime.  Totuși, metafora conceptuală a ideilor ca resurse și a plagiatului ca furt domină reflecția pe această temă – în detrimentul unor alte metafore ce ar putea surprinde mai bine fenomenul (pe una dintre ele o voi dezvălui mai jos).

Care sunt problemele ce derivă din reprezentarea plagiatului ca hoție intelectuală? Putem identifica o problemă mai mică, și una mai mare. Să le spunem „problemuța” și „Drama” – cu majusculă.

Problemuța constă în confuzia sistematică între plagiat și încălcarea proprietății intelectuale. Să povestesc un exemplu. Țin de câțiva ani prelegeri despre plagiat la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București, pentru studenți juniori dar și masteranzi și doctoranzi. Aceeași poveste se repetă, an de an. Pornim de la o definiție de lucru a plagiatului ca fiind „prezentarea drept creație personală a creațiilor intelectuale originale ale unui alt autor, în contexte sociale în care creațiile personale sunt recunoscute și recompensate” [4]. Ne punem apoi problema: dacă eu aș scrie o lucrare științifică despre „Hamsterii în viața copiilor români” în care aș include mot- à -mot, fără ghilimele sau vreo referință, un paragraf din articolul Wikipedia despre hamster [5], constituie această faptă un plagiat? Răspunsul este evident pentru unii dintre studenți și studente, dar nu este evident pentru alții, deoarece adesea nu e clar că Wikipedia are un autor, părând a fi un text apărut de la sine pentru toată lumea, cumva liber spre folosire. Totuși, stabilim repede că este vorba despre un plagiat, deoarece articolele din Wikipedia sunt scrise de un autor colectiv, anume „contributorii Wikipedia” – și deci definiția se aplică întocmai. A doua întrebare pentru studenți: dar dacă eu o rog pe colega mea Ioana să scrie cartea, în locul meu? Ea are un hamster, cunoaște mulți copii cu hamsteri, și poate realiza o cercetare foarte bună și originală pe această temă. După ce Ioana scrie cartea, semnăm un contract în care, de bună voie, Ioana îmi cedează toate drepturile asupra textului în schimbul unei sume (generoase) de bani. Eu semnez cartea, apoi public lucrarea sub nume propriu și o trec în CV-ul meu academic. Este acesta un plagiat? Ei bine, părerea dominantă a studenților este, de regulă… „Nu”. Nu poate fi plagiat pentru că nu este furt! Este ceva consensual. Doar am cumpărat cu acte în regulă lucrarea și toate drepturile asupra ei, nu? O bună parte dintre ei înțeleg că este ceva imoral, dar nu cred că este ceva ilegal – iar cea mai mare parte afirmă și justifică faptul că nu este plagiat. Studenții susțin această opinie în ciuda definiției pe care abia am discutat-o și cu care toată lumea e de acord, definiție care se aplică în toate aspectele: prezentarea drept creație personală (da!) a creațiilor intelectuale originale (da!) ale unui alt autor (da!) în contexte sociale în care creațiile personale sunt recunoscute și recompensate (da). Pe scurt, metafora bate definiția – și metafora bate chiar și bunul simț care ne spune că fapta nu e în regulă.

Deși aici este vorba despre un plagiat ca la carte, într-adevăr nu este vorba despre încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală, pe care Ioana are dreptul să mi le vândă prin contract. Dar acestea pot fi mai clar înțelese prin traducerea lor englezească de „copyright”: ele includ esențialmente dreptul de a multiplica și de a distribui creația – nu de a o revendica și publica în nume propriu.

Observăm deci, cu această ocazie, că putem plagia fără a încălca drepturile de proprietate intelectuală. Putem plagia și Miorița – de exemplu, dacă o traducem în arabă și o publicăm sub propria semnătură, înlocuind „muntean”, „ungurean” și „moldovean” cu alte categorii relevante, și poate mioarele cu cămile. Nimeni nu va fi furat – dar cititorii vor fi înșelați. Desigur, putem încălca drepturile de proprietate intelectuală fără să plagiem – dacă, de exemplu, scanăm și punem pe site-ul propriu lucrarea lui A. Dobrescu despre „Corsarii minții”. O astfel de faptă chiar ar intra în definiția uzuală a pirateriei intelectuale – deoarece deținătorii drepturilor de distribuire, probabil editura sau autorul, ar fi păgubiți financiar. Plagiatul poate conduce la încălcarea proprietății intelectuale – dar nu întotdeauna; de exemplu, dacă aș repeta schema lui C. N. Hamangiu susținându-mi doctoratul cu cartea lui A. Dobrescu, tradusă și publicată în limba portugheză. Pe scurt, „plagiatul” și „proprietatea intelectuală” nu sunt câtuși de puțin sinonime: fiecare fenomen se poate petrece independent de celălalt. Ele sunt desigur legate cronologic, după cum observa I. Simuț [6] – conceptul de „autor” și cel de „proprietate intelectuală” evoluând în două istorii paralele și generând relevanța„plagiatului”. Aceasta este însă o altă discuție. O comparație interesantă a celor două tipuri de fraudă poate fi regăsită în articolul lui V. Iordache [7], autorul denumindu-le „plagiat academic” și „plagiat în sensul asociat legii dreptului de autor”.

Am clarificat problemuța:  confuzia conceptuală persistentă între plagiat și încălcarea proprietății intelectuale. Drama este însă alta – și anume,  faptul că atenția ne este furată de metafora furtului și ne preocupăm intens de chestiunea proprietății asupra ideilor, ignorând proprietățile mai puțin însușibile ale acestora.  În facultate îi învățăm pe studenți că „dacă ați luat vreo idee sau informație de undeva, să spuneți de unde ați luat-o, precizați sursele”. Este interesant cum autorii devin „de unde”, devin o „sursă”. Este o formulare frecventă, un sfat bun, dar totuși o metaforă proastă – pentru că, decât să ia o idee și să spună de unde, mai bine ar dialoga cu autorul ideii. Intră în scenă metafora alternativă pe care v-o propun pentru înțelegerea plagiatului: plagiatul ca impostură, ca o imitație a vocilor altor autori – preluând conceptul de voce de la M. Bakhtin [8].

O paranteză: este interesant de observat că auto-plagiatul nu este, propriu-zis, plagiat. Mai precis, nu reprezintă prezentarea drept creație personală a creațiilor originale a unui alt autor – ci prezentarea drept o creație originală nouă a creațiilor originale anterioare ale aceluiași autor. Deși conceptele sunt cumva înrudite, auto-plagiatul este la fel de diferit de plagiat cum este și discriminarea pozitivă față de discriminare. Asemănarea termenilor poate introduce confuzie în rândul studenților. Auto-plagiatul devine grav atunci când autorul obține beneficii duble pe o singură contribuție – de exemplu, două diplome pe aceeași teză sau aceeași idee, sau un grant de finanțare pe un CV care supra-estimează creațiile originale ale autorului. Problema este deci foarte diferită de cea a plagiatului după alți autori: auto-plagiatul este redundanță și dublă finanțare, plagiatul este impostură.

Am descoperit de curând că vă propun această metaforă împreună cu cel puțin o altă autoare – anume S. Angélil-Carter [9]. Dacă nu o căutam pe Google Scholar cu cuvintele cheie „plagiarism”, „voice”, „Bakhtin” și „conceptual metaphor”, ar fi fost foarte rău: în primul rând aș fi putut fi acuzată de plagiat într-un articol despre plagiat și m-aș fi făcut de râs, în al doilea rând aș fi pierdut ocazia de a citi o carte foarte bună – cel puțin fragmentar, prin grația Google Books. Angélil-Carter se îndepărtează de la această metaforă conceptuală a plagiatului ca furt și argumentează că este mult mai productiv să înțelegem scrisul academic prin afirmarea unei voci autoriale proprii într-un dans cu alte voci, mai degrabă decât prin delimitare [7, p. 48]. Rostul citărilor bibliografice nu este alocarea proprietății, ci invocarea autorilor cu care dialogăm.

Dialogul însă este prea puțin cultivat în școlile românești. Mai ales în gimnaziu și în liceu, copiii învață să vorbească prin vocile altora – de preferință critici literari și oameni de știință, adulți desigur. Dacă înțelegem o „voce” ca reprezentând o experiență de viață și niște preocupări, exprimate printr-un vocabular anume către un interlocutor real sau imaginar, ne putem întreba: ce experiențe, ce preocupări, ce vocabularii și ce interlocutori li se propun elevilor, în timpul orelor și al temelor?  Ca scurtă ilustrație, să examinăm manualele de limba română pentru gimnaziu publicate de editura Humanitas, realizate de A. Crișan, S. Dobra și F. Sânmihăian. Poeziile pe care le citesc copiii între 10 și 15 ani pot fi împărțite în două categorii. Pe de o parte, sunt câteva poezii pentru copii – atractive prin universul imaginar și limbaj, precum „O furnică” de T. Arghezi, „Cărțile cu Apolodor” de G. Naum, sau „Fapt divers” de A. Blandiana. A doua categorie include poeziile despre adulți – care par să exprime emoțiile și gândurile poeților înșiși, precum fascinația față de natură sau față de literatură, iubirea erotică și suferințele sale, nostalgia sau dezamăgirea în fața trecerii timpului – precum „Cuvânt” de T. Arghezi,  „Ce te legeni…” , „La mijloc de codru…” sau „Lacul” de M. Eminescu, „Sfârșit de toamnă” și „Iarna” de V. Alecsandri, „Izvorul nopții” de Lucian Blaga, „Emoție de toamnă” de N. Stănescu sau „Vine primăvara” de G. Tartler.  Puținele poezii care ar putea rezona emoțional cu experiențele cotidiene ale adolescenților sunt din alt secol și devin discordante prin vocabular – e vorba despre „La oglindă” de G. Coșbuc. Nu există, în cele patru manuale, nicio altă poezie care să fie despre tineri – care să le exprime experiențele, preocupările tipice și vocabularul. Dacă literatura este atât de distantă, ce disciplină școlară îi mai antrenează pe tineri să își identifice și să își exprime stările sufletești, sau să le recunoască în alții?

Se poate oare și altfel? Clar, da. O ilustrație: manualul „Interactive Poetry 11-14” [10], exact pentru acest interval de vârstă și viață, include poezii de N. Silver despre calculatoare („Electronic Brain”), adidași („I Want Trainers”), tristețea de a fi ignorat de cei din jur („Life is a Ball”), poezii de J. Agard despre lecția de geografie („What The Teacher Said When Asked: What Er We Avin for Geography Miss?”) și de istorie („Checking Out Me History”), o poezie despre dificultățile limbii engleze scrisă de un anonim, precum și poezii despre disprețul de sine („The Moth’s Plea” de E. Jennings,  despre prietenie și frustrările orei de literatură („Facing the truth – with Haikus”, de M. Blackman), despre moda pantalonilor lăsați în vine („Wot a pair”, de B. Zephaniah), despre vizita verișoarei („English Cousin comes to Scotland”, de J. Kay) și vizita tatălui care a plecat de acasă („Week-end visit” de A. Smith), despre poluare („Pollution” și „Tomorrow they’ll be coming to get me”, de J. Kay) și despre cerșetori și sărăcie („Tramp” de R. M. Loydell și „Poverty Poems – 2”,de N. Ezekiel).

Este de asemenea fascinant faptul că elevii nu învață nimic despre plagiat la școală. În orice caz, noțiunea nu apare în manuale. Ofensa școlărească mult blamată este copiatul – dar acesta este cu totul altceva. Dacă la teza de română scoți un bilețel și copiezi de pe el un comentariu, este foarte rău. Dacă însă știi pe dinafară un comentariu dictat de profesor și îl reproduci cuvânt cu cuvânt, probabil că este foarte bine.

Drama noastră este, deci, că metafora ideilor ca resursă, ca „stoc de informații”, ne face să nu mai cultivăm abilitatea tinerilor de a vorbi cu propria voce – despre experiențele și preocupările lor, utilizând vocabulariile experte ca parte a propriilor identități și nu împotrivă. După opt ani în care îi învățăm pe adolescenți că figurile de stil sunt mai importante decât emoțiile și trăirile lor, că trebuie să știe „ce a simțit autorul” dar nu contează prea mult ce simt ei – ne mai mirăm oare că sunt experți în preluarea vocilor altora, și novici în găsirea propriilor argumente?


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro














932 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică